Decizia civilă nr. 4136/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 4136/R/2013
Ședința publică din 25 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. -M. CONȚ JUDECĂTORI: I. -D. C.
A. -A. P.
GREFIER: A. -A. M.
S-au luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.A. B. și, respectiv, recursul declarat de pârâta M. M., împotriva deciziei civile nr. 51/A din_, pronunțată de Tribunalul B. -Năsăud în dosar nr._, privind și pe pârâta intimată R. A. R. A. R. B., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentantul reclamantei recurente, domnul avocat J. N., cu împuternicire avocațială pentru redactarea și susținerea recursului, precum și pentru asistare și pentru reprezentare în fața Curții de Apel C., care se află la f. 5 din dosar, lipsă fiind pârâta recurentă M. M., personal, lipsă fiind avocata pârâtei recurente M. M., Pasc Dinuța, și reprezentantul pârâtei intimate R.
A. R. A. R. B. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dosarul se află la al treilea termen de judecată, în recurs.
Recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.A. B. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părților adverse și nu a fost legal timbrat la data înregistrării sale, însă ulterior, la data de_, a fost legal timbrat cu timbre judiciare în valoare de 5 lei (f. 13 din dosar) și cu o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1855,50 lei (f. 14 din dosar).
Recursul declarat de pârâta M. M. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părților adverse și nu a fost legal timbrat la data înregistrării sale, însă ulterior, la data de_ a fost legal timbrat cu timbre judiciare în valoare de 5 lei (f. 29 din dosar) și cu o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1855,50 lei (f. 30 din dosar).
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reprezentantei pârâtei recurente M. M., respectiv doamnei avocat Pasc Dinuța (cu împuternicire avocațială pentru redactare recurs, pentru asistare și pentru reprezentare în fața Curții de Apel C., care se află la f. 8 din dosar), posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul reclamantei recurente, domnul avocat J. N., lipsă
fiind pârâta recurentă M. M., reprezentanta acesteia și reprezentantul pârâtei intimate.
Curtea aduce la cunoștința reprezentantului reclamantei recurente că la f. 8 din dosar există împuternicirea avocațială, care atestă împrejurarea că pârâta recurentă M. M. a împuternicit-o pe doamna avocat Pasc Dinuța pentru redactarea recursului, pentru asistare și pentru reprezentare în fața Curții de Apel C., acesta fiind motivul pentru care s-a impus lăsarea cauzei la a doua strigare, iar la f. 36 din dosar există împuternicirea avocațială, care atestă împrejurarea că pârâta recurentă M. M. a împuternicit-o pe doamna avocat Iordăchescu I. M. doar pentru redactarea concluziilor scrise în prezentul dosar.
Reprezentantul reclamantei recurente arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Curtea, din oficiu, în privința ambelor recursuri, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., invocă și pune în discuție excepția inadmisibilității acelor motive de recurs care vizează strict netemeinicia hotărârii atacate, având în vedere că dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
De asemenea, în temeiul art. 282 alin. 1 și art. 299 alin. 1 C.pr.civ., Curtea, din oficiu, invocă excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta
M. M. împotriva sentinței primei instanțe.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantului reclamantei recurente asupra celor două recursuri care formează obiectul prezentului dosar.
Totodată, pune în vedere acestuia ca odată cu concluziile pe fond, să se refere și la excepțiile invocate, din oficiu, de către Curte, cu privire la cele două recursuri.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, schimbarea în parte a deciziei atacate și, în consecință, admiterea apelului declarat de reclamanta S.C. C. S.A. B., admițând capătul formulat de reclamanta apelantă privind obligarea pârâtei intimate R.
R. A. R. B. la plata către reclamanta apelantă S.C. C. S.A.
a sumei de 25.000 Euro sau a echivalentului în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri civile, precum și a dobânzii legale asupra acestei sume, de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a sumei, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele arătate în memoriul de recurs.
Reprezentantul reclamantei recurente arată următoarele:
Instanța de apel a interpretat greșit prevederile pct. 7 din Capitolul II din Reglementarea 2005 privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere RNTR 7, aprobată prin Ordinul M. ui Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2132/2005, având în vedere că în conformitate cu pct. 7 din Reglementarea menționată anterior, pentru vehiculele precizate la subpct. 1.3 (care sunt sau au fost înmatriculate pe teritoriul țării, dar care își schimbă deținătorul), la certificarea autenticității se verifică dacă: 7.2. vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern și internațional conform bazelor de date la care R.A.R. are acces pe bază de protocoale încheiate cu autoritățile care administrează aceste baze.
În această Normă legală există obligația R.A.R. să încheie protocoale, atât cu autoritățile interne, cât și cu autoritățile străine care au acces la bazele de date, pentru a se verifica dacă autovehiculul a fost furat sau nu.
La dosarul cauzei există dovada că autoturismul din litigiu este înmatriculat în R. ia, dar R.A.R. avea obligația să verifice dacă acest autoturism
nu a fost furat de pretutindeni, nu doar pe teritoriul R. iei, dar nu s-a făcut acest lucru.
Greșeala comisă de către instanța de apel este aceea că nu a aplicat regula invocată de reclamantă, respectiv nu a obligat R.A.R. să încheie protocoale cu autoritățile interne și autoritățile străine care au acces la bazele de date, pentru a se verifica dacă autoturismul din litigiu a fost furat sau nu, aceasta fiind singura modalitate pentru a se responsabiliza R.A.R., care nu face nimic altceva, decât verifică autoturismul pentru omologare și autentificare, întrucât se plătește acea taxă.
De asemenea, reprezentantul reclamantei recurente solicită respingerea recursului declarat de pârâta M. M. . Totodată, arată că în speță nu este vorba de taxa care se percepe de către R.A.R., ci este vorba de modul în care se tratează persoanele care se prezintă cu autovehiculele la R.A.R., respectiv de aroganța cu care acestea sunt tratate, iar R.A.R. verifică autoturismul doar pentru omologare și autentificare.
În concluzie, reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului declarat de reclamanta S.C. C. S.A. B. așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată, în cuantum total de 3.660,5 lei, conform notei de cheltuieli pe care o depune la dosar. De asemenea, depune la dosar chitanța care atestă plata onorariului de avocat, în cuantum de 1.500 lei, și două bonuri fiscale care atestă plata contravalorii transportului la instanță, în sumă de 300 lei și arată că de la dosar lipsește doar o singură chitanță. De asemenea, solicită respingerea recursului declarat de pârâta M. M. .
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 7091/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._,
s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. C.
S.A. B. împotriva pârâtei M. M. ca fiind întemeiată și în consecință, s-a dispus obligarea pârâtei M. M. să plătească reclamantei suma de 25.000 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri civile și dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data introducerii acțiunii,_ și până la achitarea efectivă.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6.216 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a anulat ca netimbrată cererea reconvențională formulată de pârâta M.
M. .
S-a respins acțiunea reclamantei SC C. SA B. în contradictoriu cu pârâta R. A. R. RA B., ca fiind neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele acesteia, următoarele
:
"În baza probatoriului administrat, a reținut faptul că la data de_, între reclamanta SA C. SA și pârâta M. M. a intervenit contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, prin care pârâta a înstrăinat reclamantei, în calitate de cumpărător, autovehiculul second hand marca Audi, tip A6, nr. de omologare AAAU1J1A11C85E4, an fabricație 2006, nr. de identificare WAUZZZ4F86N125224, de culoare neagră, tracțiune integrală,
capacitate cilindrică 3698 cm, combustibil - motorină, prețul convenit fiind de 25.000 euro, achitat de reclamantă.
În urma demersurilor efectuate pentru transcrierea autoturismului în proprietatea reclamantei i s-a eliberat de către pârâta R. A. R. RA certificatul de autenticitate seria nr. A nr. 2608510 din data de_, iar ulterior, la data de_ Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor a dispus înmatricularea acestui autovehicul pe numele reclamantei (aspect ce reiese din cartea de identitate a vehiculului), aceasta fiind a doua înmatriculare a autoturismului, prima înmatriculare fiind efectuată la data de_ pe numele pârâtei M. M. și radiată la de_, ca urmare a transferului de proprietate (f.9-10).
După înmatricularea autoturismului pe numele reclamantei, în urma unei călătorii în străinătate, acesta a fost reținut de către Inspectoratul de Poliție de Frontieră Feldkirch - Tisis, cu motivarea că autoturismul este dat în urmărire
internațională ca fiind furat din Spania, sens în care s-a întocmit procesul-verbal de sechestru asigurator din data de_ .
Prin prezenta acțiune, așa cum a fost extinsă la termenul de judecată din data de_, reclamanta a solicitat instanței obligarea în solidar a pârâtelor la plata contravalorii autoturismului și a dobânzii legale aferente, arătând că în urma operațiunilor deficitare ale acestora, care nu și-au îndeplinit obligațiile stabilite prin lege, a ajuns în situația de a rămâne fără acest autoturism.
Sub un prim aspect, instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea atât pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și pe răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, reglementată de art. 1337 C.civ. - răspundere civilă contractuală. Ori, cele două forme ale răspunderii civile nu se cumulează, deoarece condițiile cerute pentru antrenarea lor sunt diferite, cunoscând diferențe și sub aspectul regimului probator.
Față de cele expuse și reținând că în dreptul comun solidaritatea dintre debitori nu se prezumă, instanța a analizat separat îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru angajarea celor două forme de răspundere civilă, în ordinea invocată de reclamantă, în principal răspunderea delictuală, iar în subsidiar, pe cea contractuală.
În ceea ce privește răspunderea delictuală a pârâtei R. A. R. RA, prin prisma materialului probator administrat, instanța a apreciat că în cauză nu se poate afirma existența vreunei fapte ilicite în sarcina acestei pârâte, de natură să antreneze răspunderea sa civilă delictuală.
Astfel, din înscrisul depus la fila 44 din dosar eliberat de Inspectoratul General al Poliției R. e - Direcția de Investigații Criminale reiese că autovehiculul în discuție a fost introdus ca furat în baza de date internațională - e ASF, de către autoritățile judiciare din Spania, la data de_, dată care este ulterioară celei la care RAR - RA a eliberat certificatul de autenticitate (_ ). Este adevărat că furtul autovehiculului a fost introdus în baza de date SIS la data de_, conform adresei din_ eliberată de Inspectoratul Poliției de Frontieră Tisis, însă la data de_ și la data de_ când autovehiculul a fost prezentat la RAR în vederea certificării autenticității, pârâta nu avea acces la baza de date SIS, ci doar la aplicațiile puse la dispoziție de către IGPR, și anume
"Furt A. "; a Poliției R. e și "e - ASF Interpol"; a Biroului Național Interpol, potrivit adresei nr. 36258/S3/_ eliberată de Inspectoratul General al Poliției
R. e - Direcția de Investigații Criminale.
În conformitate cu prevederile art. 131 din OG 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru efectuarea certificării autenticității vehiculelor rutiere RAR are acces la bazele de date referitoare la evidența vehiculelor rutiere
înmatriculate și înregistrate în R. ia, precum și la bazele de date privind vehiculele date în urmărire pe plan intern și internațional aflate la dispoziția autorităților competente din R. ia, pe bază de protocol încheiat între autorități.
Întrucât în bazele de date aflate la dispoziția autorităților competente din R. ia și la care RAR avea acces în momentul efectuării verificării ("Furt A. "; și "e - ASF Interpol";) autovehicul nu figura ca fiind furat, nu se poate reține că pârâta și-ar fi îndeplinit în mod necorespunzător vreo obligație stabilită în sarcina sa de OG nr. 78/2000, în ceea ce privește emiterea certificatului de autenticitate seria nr. A nr. 2608510/_ . Chiar dacă autovehicul marca Audi A6 a fost furat din Spania la data de_, de vreme ce autoritățile române au fost informate abia la data de_, nu poate fi reținută neglijența pârâtei în îndeplinirea atribuțiilor sale.
Cum, în speță, nu se poate reține în sarcina pârâtei R. A. R. RA săvârșirea unei fapte ilicite, nu s-a mai impus analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, acțiunea reclamantei în contradictoriu cu această pârâtă fiind neîntemeiată.
În ceea ce privește răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, potrivit art. 1337 C.civ., în cauză este evident că aceasta aparține pârâtei M. M., care
figurează în contractul de vânzare-cumpărare din_, în calitate de vânzător - proprietară a autoturismului din data de_, conform mențiunilor din cartea de identitate a vehiculului.
Obligația de garanție a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea utilă și liniștită a lucrului vândut, evicțiunea însemnând pierderea proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, pentru angajarea răspunderii vânzătorului trebuind însă a fi îndeplinite 3 condiții, și anume: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
În cauza pendinte, sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii pârâtei în calitate de vânzător, deoarece s-a produs evicțiunea totală a reclamantei de bunul cumpărat - autoturismul fiind restituit proprietarului de drept, cauza este anterioară vânzării - autoturismul a fost furat din Spania la data de_, iar reclamanta, în calitate de cumpărător, nu a avut cunoștință de faptul evicțiunii - pârâta nefăcând nicio dovadă în sens contrar.
Nefondat susține pârâta că nu a încheiat vreun contract de vânzare- cumpărare a autoturismului cu reclamanta, deoarece actele dosarului infirmă această susținere. Deși a afirmat că semnătura de la poziția vânzător nu îi aparține, nu a mai insistat în proba cu expertiza grafologică, susținând fără temei că o altă persoana a procedat la vânzarea autoturismului, recunoscând însă că în prezența sa s-au purtat anumite "discuții telefonice"; cu reprezentantul reclamantei.
Cererea reconvențională formulată de pârâta M. M. a fost anulată ca netimbrată, întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a achita taxa de timbru în cuantum de 1.119 lei și timbru judiciar de 5 lei, deși i s-au acordat mai multe termene de judecată în acest sens.
În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 998 C.civ., art. 1337 C.civ., art.
274 C.pr.civ., art. 20 pct. 3 din Legea nr. 146/1997";.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe, în ter men leg al, au decl ar at apel recl aman ta ș i
pârâta M. M.
.
Pr in apelul decl ar at de recl aman tă
s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul obligării intimatei R. A. R. RA B. la plata sumei de 25.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri civile, precum și a dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.
Prin apelul declarat de pârâta M.
M. (f. 57
) s-a solicitat admiterea
apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii îndreptate împotriva pârâtei apelante.
Intimatul R. A. R. B., legal citat, prin întâmpinarea depusă la dosar (f. 16
) s-a opus admiterii apelurilor declarate, solicitând obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată.
T ribun alul B is tr iț a N ăs ăud, pr in dec iz ia c iv il ă nr. 51/A/_, pronunț ată în dosar nr._
, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC C. SA B. și pârâta M. M. .
S-a respins ca neîntemeiată cererea intimatei R. A. - R. A. R.
B., de obligare a apelantelor la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Motivând decizia pronunțată, Tribunalul a reținut în considerentele acesteia, următoarele:
"Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, neexistând vreun motiv care să ducă la anularea sau schimbarea hotărârii, pentru argumentele care urmează a fi relevate.
Reclamanta a cumpărat la data de 23 martie 2009 un autoturism marca Audi A6 cu nr. de înmatriculare_ nr. de identificare WAUZZZ4F86N125224 pentru care a achitat suma de 25.000 euro, sens în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru un vechiul folosit, între reclamantă în calitate de cumpărător și apelanta M. M., în calitate de vânzător (f. 7 dosar fond).
Acest contract a stat la baza înscrierii în circulație a autovehiculului pe numele reclamantei, conform mențiunilor din cartea de identitate depusă în copie la dosar (f. 9 dosar fond).
La data de 14 aprilie 2009 autovehiculul a fost ridicat de organele de poliție pe considerentul că vehiculul a fost furat în Spania (f. 12 dosar fond).
În aceste condiții reclamanta a înțeles să se îndrepte mai întâi împotriva R. ui A. R. pe temeiul răspunderii civile delictuale, iar ulterior și împotriva pârâtei apelante vânzătoare, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu aceasta.
La termenul de judecată din data de 4 februarie 2010 instanța a admis excepția lipsei capacității de exercițiu a pârâtei R. A. R. B., din acest moment judecata realizându-se numai în contradictoriu cu intimatul R. A.
R. B. și cu pârâta apelantă.
Deși calea de atac intitulată greșit recurs, declarată de reclamantă s-a promovat și în contradictoriu cu R. A. R. B., la termenul de judecată din data de 10 aprilie 2013 instanța a pus în discuție acest aspect, sesizat de altfel și de intimatul R. A. R. B. prin întâmpinarea depusă la dosar.
La acest termen reprezentantul reclamantei apelante a învederat că din eroare s-a solicitat citarea în cauză a acestei entități și s-au formulat pretenții și împotriva acesteia, motiv pentru care în fața instanței reprezentantul reclamantei apelante a tăiat cu o linie, sub proprie semnătură, peste intimata de rând 1 R.
R. B. .
În aceste condiții, analiza legalității și temeiniciei hotărârii se va analiza în limitele apelurilor declarate numai în contradictoriu cu intimatul R. A. R.
.
În această analiză tribunalul reține faptul că la data de 17 martie 2009 când s-a emis certificatul de autenticitate pentru vehiculul obiect al prezentului litigiu intimatul R. A. R. B. avea acces numai la baza de date Furturi auto administrată de IGPR, Eucaris (European Car and Driver’s Licence Information System) și eASF Interpol a Biroului Național Interpol.
În baza de date eASF autovehiculul a fost introdus ca fiind furat abia la data de 16 iulie 2009, deci ulterior emiterii certificatului de autenticitate și
efectuării verificării necesare eliberării acestuia, așa cum rezultă din adresa nr. 156365/S.2/O.O./_ a Poliției R. e (f. 44 dosar fond) și din înscrisul privitor la informații despre vehicul (f. 60, 95 dosar fond).
În celelalte două baze de date la care avea acces intimatul autovehiculul nu a figurat ca fiind furat, așa cum rezultă din înscrisurile depuse în apel (f. 39 - 41 dosar apel).
vehiculul a fost înregistrat ca fiind furat la data de 12 iunie 2008 doar în baza de date SIS (S. ul Informatic Schengen), aspect necontestat în cauză și rezultat din răspunsul Poliției de frontieră Tisis (f. 147 dosar fond).
La momentul emiterii certificatului de autenticitate, intimatul R. A. R.
nu avea acces la baza de date internațională SIS, astfel că nu a avut cunoștință de faptul că autovehiculul figurează ca fiind furat.
Art. 13 lit. c din OG nr. 78/2000 prevede că rolul certificatului de autenticitate constă, printre altele, în atestarea faptului că vehiculul nu figurează la data efectuării certificării autenticității ca dat în urmărire pe plan intern sau internațional conform bazelor de date aflate la dispoziția autorităților competente din R. ia.
Ca atare, certificatul se emite după efectuarea de verificări exclusiv în bazele de date la care RAR are acces și nu în toate bazele de date.
În scopul îndeplinirii acestei atribuții, conform art. 131 din OG nr. 78/2000, R.A.R. are acces la bazele de date referitoare la evidența vehiculelor rutiere înmatriculate și înregistrate în R. ia, precum și la bazele de date privind vehiculele date în urmărire pe plan intern și internațional aflate la dispoziția autorităților competente din R. ia, pe bază de protocol încheiat între autorități.
Potrivit art. 2 lit. b din Legea nr. 141/2010, S. ul de Informații Schengen, denumit în continuare SIS, reprezintă sistemul informatic instituit la nivelul Uniunii Europene și utilizat de statele membre pentru cooperarea, prin schimb de informații, în vederea menținerii ordinii publice și securității naționale pe teritoriile acestora.
Participarea R. iei la SIS a fost reglementată prin Legea nr. 141/2010, anterior prin OUG nr. 128/2005 fiind reglementată doar funcționarea S. ului Informatic Național de Semnalări - SINS.
Așa cum rezultă din art. 5 alin. 1 și din anexa la OUG nr. 128/2005, în vigoare la data emiterii certificatului de autenticitate, intimatul R. A. R. B. nu figurează printre entitățile abilitate să consulte această bază de date, care oricum este una națională.
Așadar, este evident că la momentul emiterii certificatului de autenticitate - 17 martie 2009 - intimatul R. A. R. B. nu avea acces la baza de date SIS, participarea R. iei la această bază fiind reglementată doar în anul 2010, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 141/2010.
Doar în cursul lunii iunie 2009 R. ia, în calitate de stat partener angajat în aderarea la spațiul Schengen a prezentat împreună cu Bulgaria o Declarație comună la Consiliul JAI prin care și-a anunțat intenția implementării sistemului SISone4all în 2010 ca soluție pentru noile state Schengen de conectare la SIS.
Așa cum rezultă din prevederile art. 131 din OG nr. 78/2000, în forma în vigoare la data emiterii certificatului de autenticitate, R. A. R. B. nu are obligația încheierii de protocoale, ci doar obligația verificării bazelor de date privind vehiculele date în urmărire pe plan intern și internațional aflate la dispoziția autorităților competente din R. ia, pe bază de protocol încheiat între autorități.
În acest sens sunt și dispozițiile pct. 7.2. din anexa 1 la Reglementările privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR 7 aprobate prin Ordinul nr. 2132/2005,
conform cărora la certificarea autenticității se verifică dacă vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern și internațional conform bazelor de date la care RAR are acces pe bază de protocoale încheiate cu autoritățile care administrează aceste baze.
Nu există nicio dispoziție legală care să impună intimatului R. A. R.
obligația încheierii de diferite protocoale, ci așa cum s-a arătat, doar obligația efectuării de verificări în bazele de date la care are acces, atribuțiile intimatului fiind expres prevăzute de art. 15 din OG nr. 78/2000, în forma în vigoare la data efectuării verificării.
Întrucât la momentul certificării autenticității intimatul R. A. R. B. nu avea acces la baza de date SIS, nu se poate reține în sarcina acesteia neglijență în exercitarea atribuțiilor de serviciu, care să atragă răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a deposedării de autovehiculul cumpărat.
Prin urmare, apelul declarat de reclamant nu este fondat. Nu este fondat nici apelul declarat de pârâta M. M. .
Una dintre obligațiile vânzătorului este aceea de a garanta cumpărătorul în cazul în care acesta este evins de un terț.
Această obligație funcționează dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept; cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
În cauză aceste condiții sunt îndeplinite.
Astfel, reclamanta a suferit o tulburare de drept, autovehiculul cumpărat fiind ridicat de organele de poliție pe considerentul că bunul aparține de drept proprietarului de la care a fost furat.
Fiind vorba de un bun cumpărat la târg, conform art. 1910 C.civ., adevăratul proprietar are dreptul să revendice bunul mobil, astfel încât garanția pentru evicțiune funcționează.
Tulburarea are o cauză anterioară vânzării, adevăratul proprietar fiind deposedat de bunul său la data de 12 iunie 2008.
Reclamanta, în calitate de cumpărător, nu a cunoscut cauza evicțiunii decât la momentul deposedării sale de bunul cumpărat. Întrucât a obținut certificat de autentificate nu a cunoscut pericolul evicțiunii, astfel încât răspunderea vânzătorului nu este înlăturată. Sarcina probei cunoașterii cauzei evicțiunii revine vânzătorului, în speță apelantei M. M., care nu a produs o asemenea dovadă.
Efectul evicțiunii totale constă în obligația vânzătorului de a restitui cumpărătorului prețul primit și de a plăti daune interese.
Răspunderea pentru evicțiune intervine indiferent dacă vânzătorul a fost de bună sau de rea-credință.
Conform mențiunilor din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și pârâta M. M. (f. 7 dosar fond), vânzătorul a declarat că a primit prețul prevăzut în contract, iar cumpărătorul a confirmat plata acestuia.
Prin urmare, contractul intervenit între părți face dovada plății prețului contractual până la proba contrară ce revenea apelantei M. M. .
În fața instanței de fond apelanta a invocat faptul că la momentul vânzării autovehicul nu mai era în posesia sa, fiind returnat vânzătorului de la care a dobândit bunul, în schimbul altui autoturism; vânzarea autovehiculului s-a făcut de persoana căreia i-a fost returnat fără acordul pârâtei; pârâta nu a negociat prețul, nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare.
În scopul dovedirii apărării sale a solicitat încuviințarea probei cu martori, interogatoriul reclamantei și expertiza grafologică (f. 53 dosar fond).
Pentru asigurarea apărării sale pârâta și-a desemnat fratele ca mandatar al său, conform procurii nr. 106/_ (f. 83 dosar fond).
Nici pârâta și nici mandatarul său nu au făcut demersuri în vederea administrării probațiunii solicitate.
În cuprinsul motivelor de apel formulate, apelanta reia aceeași apărare, insistând în efectuarea expertizei grafologice (f. 58 dosar apel).
Prezent în instanță la termenul de judecată din data de 27 februarie 2013 (f. 88 dosar apel) mandatarul apelantei a arătat că autovehiculul a fost folosit personal de acesta aproximativ 1 an de zile, cumpărându-l de la o persoană de cetățenie spaniolă. Cumpărarea s-a făcut prin intermediul firmei SC Regent Car SRL. După cca. 1 an de zile a restituit mașina firmei intermediare, fără a se încheia vreun act, spunând că atunci când se va găsi un cumpărător să fie chemat mandatarul și apelanta pentru a semna contractul de vânzare- cumpărare.
La momentul restituirii mandatarul și apelanta au văzut mașina Mercedes_ pe care au cumpărat-o în schimbul mașinii predate, întocmindu-se factura depusă la dosar la fila 86.
Abia ulterior, după ridicarea mașinii mandatarul și apelanta au aflat de vânzarea mașinii, purtând discuții cu reprezentantul reclamantei în prezența martorului Grigoraș G., a cărui adresă nu o cunosc.
Impozitul aferent s-a achitat la B., până la momentul formulării unei cereri de radiere semnată de apelantă. Nici mandatarul și nici apelanta nu s-au interesat de mașină după predarea acesteia firmei de intermediere.
Pornind de la această stare de fapt prezentată de mandatarul apelantei tribunalul a procedat la verificarea aspectelor învederate.
Din informațiile furnizate la cererea instanței de Oficiul R. ui Comerțului B. rezultă că firma SC Regent Car SRL nu există, numărul de înmatriculare înscris pe factura prezentată de mandatar aparținând unei alte societăți (f. 99 dosar apel).
vehiculul a fost cumpărat inițial de apelantă direct de la numitul Juan Francisco la data de 3 mai 2007, conform actului de vânzare-cumpărare comunicat de Serviciul P. Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Ilfov, act ce a stat la baza primei înmatriculări la data de 10 iulie 2008 (f. 78 dosar apel; f. 9 dosar fond).
Din evidențele Primăriei B. rezultă că apelanta nu figurează cu act de radiere a autovehiculului în litigiu (f. 109 dosar apel).
Factura depusă în copie la dosar, ce provine de la o societate inexistentă în
R. ia, nu atestă existența vreunui schimb, ci vânzarea-cumpărarea unui autovehicul marca Mercedes_ (f. 86 dosar apel).
În aceste condiții, teza cumpărării inițiale a autovehiculului în litigiu de la firma SC Regent Car SRL, urmată de restituirea acesteia aceleiași firme și obținerea în schimb a autovehiculului Mercedes nu are niciun suport probator, astfel că nu poate fi reținută de instanță.
Deși atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, apelanta a solicitat efectuarea expertizei grafologice, aceasta nu s-a prezentat în instanță pentru a i se lua probe de scris invocând probleme medicale și nici nu a depus la dosar acte originale scrise și semnate de aceasta.
La termenul de judecată din data de 27 martie 2013 atât apărătorul ales, cât și mandatarul apelantei au arătat că nu insistă în efectuarea expertizei grafologice.
Din poziția mandatarului apelantei exprimată în instanță la data de 27 februarie 2013 rezultă că actele depuse la dosar, exceptând procura de
reprezentare a intereselor sale, nu poartă semnătura apelantei, o parte a actelor fiind semnate cu numele acesteia chiar de mandatar.
Totodată, mandatarul a arătat că apelanta nu are o semnătură sigură (f. 89 dosar apel).
Din răspunsul reclamantei la interogatoriu (f. 84 dosar apel) rezultă că reprezentantul reclamantei a contractat direct cu mandatarul apelantei, în numele acesteia, achitând prețul în mâinile mandatarului.
Coroborând aceste răspunsuri cu conținutul contractului de vânzare- cumpărare, cu poziția nesinceră a apelantei și a mandatarului în privința modalității de achiziție a autovehiculului și de returnare a acestuia, a achiziției noului autoturism Mercedes, cu poziția mandatarului exprimată în fața instanței de apel din care rezultă că mașina în litigiu a fost folosită personal de mandatar, că acesta a semnat cu numele apelantei o parte a actelor depuse la dosar, că nu cunoaște adresa martorului despre care afirmă că a participat la discuții și făcând aplicarea art. 225 C.proc.civ. în sensul considerării absenței apelantei la interogatoriu ca început de dovadă scrisă (absență apreciată nejustificată în lipsa unor dovezi medicale din care să rezulte că starea de sănătate ar fi pusă în pericol ca urmare a prezentării la interogatoriu), tribunalul reține că reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 iunie 2009.
Până la proba contrară, ce revenea apelantei, tribunalul prezumă că semnătura aplicată pe contract la rubrica vânzător aparține apelantei.
Tot astfel, atât timp cât nu s-a dovedit că acel act este fals ori nu s-a dovedit contrariul, mențiunile din cuprinsul contractului, inclusiv cele privind cuantumul și plata prețului, se consideră că sunt cele reale.
Mențiunile privind cuantumul și plata prețului sunt înscrise în contractul de vânzare-cumpărare astfel că nu se impunea vreo dovadă conform legilor contabilității, așa cum se pretinde de apelantă.
În aceste condiții, în calitate de vânzător, apelanta are obligația de garanție a cumpărătorului pentru evicțiune, astfel că în mod corect instanța de fond a dispus obligarea sa la restituirea sumei primite și a dobânzii legale aferente sumei.
Chiar și în ipoteza în care s-ar reține teza potrivit căreia contractul ar fi fost semnat de fratele mandatar sau chiar de un reprezentant al pretinsei firme SC Regent Car SRL, apelanta abandonând autoturismul fără a se interesa de el, din actele dosarului și din poziția mandatarului exprimată în fața instanței de apel din care rezultă că autoturismul a fost folosit de fratele apelantei în interesul său personal și nu de apelantă se poate reține fără îndoială că apelanta a dat mandat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în numele său, astfel încât răspunderea pentru evicțiune îi revine și în această situație, desigur cu posibilitatea de a se regresa eventual împotriva celui care a acționat în numele său pentru o posibilă depășire a limitelor mandatului.
În baza considerentelor reținute și făcând aplicarea art. 296 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondate apelurile declarate.
Față de soluția adoptată nu se impune acordarea de cheltuieli de judecată în favoarea apelanților.
Totodată, în baza art. 274 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca neîntemeiată cererea intimatului R. A. R. B. de obligare a apelantelor la plata cheltuielilor de judecată în apel, întrucât la dosar nu s-a depus vreun document justificativ care să ateste efectuarea vreunei asemenea cheltuieli";.
Împ o tr iv a aces te i de c iz ii sen tințe au decl ar at recurs, în ter me n leg al, pe de o
parte, reclamanta S.C. C. S.A. B., iar pe de altă parte, pârâta M. M.
.
Prin propriul recurs reclamanta S.C. C. S.A. B.
a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 8 și art. 312 C.pr.civ., coroborat cu art. 998, art. 999 C.civ., și art.
11 pct. 5 din Legea nr. 195/2002, republicată, și pct. 1, 5 și 7 din Capitolul II din Reglementarea 2005 privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR7, aprobată prin Ordinul M. ui Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2132/2005, admiterea recursului, schimbarea în parte a Deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantei astfel cum a fost formulat, respectiv, obligarea intimatei de rang 1, R. A. R. RA, la plata către reclamantă a sumei de 25.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri civile, precum și a dobânzii legale asupra acestei sume, de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a sumei; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului a fost reprodus dispozitivul deciziei Tribunalului B. Năsăud, arătându-se că această decizie este nelegală, prin acea că a interpretat greșit dispozițiile art. 11 pct. 5 din Legea nr. 195/2002, republicată, și pct. 1, 5 și
7 din Capitolul II din Reglementarea 2005 privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR7, aprobată prin Ordinul M. ui Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2132/2005, dispoziții în baza cărora intimatul R. A. R. RA avea obligația de a efectua toate cercetările specifice pentru a stabili dacă autoturismul este sau nu furat, dacă figurează sau nu ca dat în urmărire pe plan intern și internațional și să îi emită reclamantei un certificat de autenticitate în acest sens, respectiv, avea obligația de a încheia protocoale cu celelalte autorități internaționale specifice.
Din analiza textului legal rezultă fără dubiu obligativitatea intimatei RAR RA de a încheia astfel de protocoale și nu a Statului R., deoarece textul legal menționează că verificarea autovehiculului de efectuează de către RAR RA conform bazelor de date la care aceasta are acces pe bază de protocoale încheiate cu autoritățile care administrează aceste baze și nu pe bază de protocoale încheiate de Statul R. cu aceste autorități.
În mod greșit Tribunalul a emis ipoteza necesității încheierii de către Statul
R. a unor protocoale de aderare la bazele de date internaționale și și-a întemeiat argumentația pe această ipoteză, deoarece textul legal invocat este cât se poate de limpede și clar.
Obligația încheierii de protocoale revine intimatei R.A.R. și nu statului.
Această obligație transcende din dispoziții pct. 7 din Reglementarea 2005 privind omologarea individuala, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR 7, aprobată prin Ordinul M. ui Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2132/2005, conform căruia vehiculul se verifică conform bazelor de date la care RAR are acces pe bază de protocoale încheiate cu autoritățile care administrează aceste baze.
Obligația de a încheia astfel de protocoale de către intimată este evidentă, fiind rezultată și din natura activității pe care intimata o desfășoară - verificarea autenticității și provenienței unui vehicul ce urmează a fi înmatriculat, verificarea aspectului cu un astfel de autovehicul nu este furat.
Cu alte cuvinte, dacă intimata nu își îndeplinește această obligație, de a încheia protocoale cu administratorii bazelor de date privind autoturismele furate, ea nu are posibilitatea de a verifica dacă autoturismul este sau nu furat și prin urmare care mai este justificarea existenței unei astfel de instituții, care este
justificarea taxelor pe care le percepe și a obligativității prevăzute de lege de prezentare a oricărui vehicul care se înmatriculează pe teritoriul țării în fața acestei instituții, în vederea efectuării verificărilor stabilite prin lege printre care și furtul.
Dacă această instituție nu încheie protocoale cu administratorii bazelor de date privind mașinile furate, se pune întrebarea în ce mod își poate exercita
această instituție obligațiile care-i revin prin lege, printre care și verificarea dacă un autovehicul cumpărat sau adus din străinătate nu este furat.
Prin urmare, interpretarea de către Tribunal a textului legal cuprins în pct.
7.2 din Capitolul II din Reglementarea 2005 privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR 7, aprobată prin Ordinul M. ui Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2132/2005, în sensul că accesul intimatei la baza de date SIS se putea realiza doar în cursul anului 2010 este total greșită conform bazelor de date la care R.A.R. are acces pe bază de protocoale încheiate cu autoritățile care administrează aceste baze.
Din această normă rezultă în mod indubitabil faptul că încheierea protocoalelor cu administratorii bazelor de date privind autovehiculele furate reprezintă o obligație legală a RAR și nu a Statului R., cum în mod greșit a interpretat Tribunalul, iar neîncheierea acestora - cu consecințele grave care s-au produs asupra patrimoniului reclamantei - nu reprezintă altceva decât o neexecutare culpabilă din partea intimatei a obligațiilor ce-i revin prin lege.
Fiind stabilită culpa RAR în producerea pagubei, fiind stabilită în mod cert paguba suferită de reclamantă prin pierderea autovehiculului, existând raportul de cauzalitate dintre acțiunea culpabilă a RAR și paguba suferită de reclamantă - eliberarea unui certificat pe baza căruia reclamanta și-a format convingerea certă și fermă că autovehiculul nu a fost furat -, deși acesta era, Tribunalul trebuia să admită apelul formulat de reclamantă, decizia atacată fiind nelegală.
Prin recursul propriu, pârâta M. M.
a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, precum si a sentinței Judecătoriei B., în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii in răspundere pentru evicțiune îndreptata împotriva sa; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a reprodus dispozitivul deciziei instanței de apel, arătându-se că atât decizia instanței de apel, cat si sentința instanței de fond sunt lipsite de temei legal, întrucât reclamanta nu și-a dovedit pretențiile îndreptate împotriva pârâtei, respectiv, nu a dovedit plata sumei de 25.000 Euro, a cărui restituire o pretinde.
Atât in instanța de fond, cat si in instanța de apel, pârâta a învederat faptul ca nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare sub semnătura privata din data de_, ca nu a negociat în niciun fel vânzarea autoturismului in discuție si nu a încasat prețul vânzării stipulat în contract, reclamanta negociind tranzacția cu vânzătorul pârâtei căruia anterior pârâta i-a returnat acest autoturism in schimbul altuia.
Prin răspunsul dat la interogatoriul formulat de pârâtă in apel, reclamanta a susținut, pentru prima data in proces, ca a negociat vânzarea-cumpărarea autoturismului in discuție cu fratele pârâtei, care ar fi avut calitatea de mandatar al pârâtei in acest sens, și că prețul stipulat in contract a fost plătit, de asemenea, fratelui pârâtei, in calitatea sa de mandatar (f. 84 dosar apel).
Reclamanta nu a probat existenta mandatului prin care susține ca pârâta l-ar fi împuternicit pe fratele acesteia sa se ocupe de tranzacție și, de asemenea, nu a depus la dosar vreun document, din care sa rezulte că a plătit fratelui pârâtei suma de 25.000 euro ca preț al autoturismului in discuție, așa cum pretinde.
Având in vedere valoarea sumei in litigiu, dovada plații acesteia trebuia făcuta printr-un document atât potrivit dispozițiilor art. 1191 C.civ., cat si prin prisma dispozițiilor legii contabilității si a Ordinului nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile.
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 - legea contabilității, societățile comerciale au obligația sa organizeze si sa conducă contabilitatea financiara potrivit acestei legi.
"In acest scop, contabilitatea trebuie sa asigure înregistrarea cronologica si sistematica, prelucrarea, publicarea si păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiara, performanta financiara si alte informații referitoare la activitatea desfășurata, atât pentru cerințele interne ale acestora, cat si in relațiile cu investitorii prezenți si potențiali, creditorii financiari si comerciali, clienții, instituțiile publice si alți utilizatori." (art. 2 alin. 1 teza a doua din lege).
"Orice operațiune economico-financiara efectuata se consemnează in momentul efectuării ei intr-un document care sta la baza înregistrărilor in contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ" (art. 6 alin. 1 din lege).
"Deținerea, cu orice titlu, de elemente de natura activelor si datoriilor, precum si efectuarea de operațiuni economico-financiare, fara sa fie înregistrate in contabilitate, sunt interzise" (art. 11 din lege).
Conform pct. 15 din anexa nr. 1 ce cuprinde Normele metodologice de întocmire si utilizare a documentelor financiar-contabile aprobate prin Ordinul nr. 3512/2008 "pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii pentru care persoanele impozabile sunt scutite fara drept de deducere a taxei pe valoarea adăugata si nu sunt obligate sa întocmească facturi, in conformitate cu prevederile Codului fiscal si ale normelor metodologice de aplicare a acestuia, operațiunile economice se înregistrează in baza contractelor încheiate intre părți si a documentelor financiar-contabile sau bancare care sa ateste acele operațiuni, cum sunt: aviz de însoțire a mărfii, chitanța, dispoziție de plata/încasare, extras de cont bancar, nota de contabilitate etc, după caz".
Având in vedere ca reclamanta, societate comercială, nu a probat efectuarea plății sumei de 25.000 euro, printr-un document care sa ateste aceasta operațiune - chitanța, dispoziție de plata, încasare sau extras de cont bancar -, se impune admiterea recursului si modificarea in tot a hotărârilor atacate, in sensul respingerii ca neîntemeiata a acțiunii îndreptate împotriva pârâtei.
Recursurile sunt nefondate.
Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie, din ambele recursuri.
În privința motivelor de recurs de netemeinicie, din ambele recursuri, Curtea, din oficiu, la termenul de judecată din data de_ a invocat excepția inadmisibilității acestor motive de recurs, excepție care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C.pr.civ., raportat la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., dat fiind că motivele de recurs de netemeinicie, prin care se solicită instanței să reaprecieze starea de fapt și să reanalizeze probele, în scopul stabilirii altei stări de fapt decât cea care a fost stabilită de instanțele de fond, se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ., abrogate prin art. I pct. 1111din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Pe cale de consecință, toate acele motive de recurs, din ambele recursuri, prin care se face trimitere la probe, urmează să fie înlăturate de către instanță ca fiind inadmisibile în actuala structură legală a recursului.
Cu pr iv ire l a mo tive le de recurs, din re cursul p âr âte i, pr in c are se cr itic ă
d irec t sen tinț a ins tan țe i de f ond.
La termenul de judecată din data de_ Curtea, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acelor motive din recursul pârâtei prin care se critică direct hotărârea primei instanțe, excepție care urmează să fie admisă în temeiul
art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., motivat pe următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ. prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, sunt supuse recursului.
Există, așadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanța imediat superioară, adică la tribunal, în timp ce, hotărârile prin care tribunalele soluționează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la curtea de apel.
Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.
O cale de atac nu poate fi exercitată omisso media, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunțată în primă instanță de judecătorie - și care este, potrivit legii, susceptibilă de apel la tribunal -, pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio";, o astfel de critică în recurs fiind inadmisibilă.
Este știut faptul că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare, și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, text constituțional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C.pr.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel.
Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect strict hotărârea pronunțată în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări ori susțineri ale părților, să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.
Principiul "non omisso medio"; reprezintă, de asemenea, o aplicație a modalității în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiași proces, câtă vreme aspectele dezlegate de prima instanță și nesupuse cenzurii instanței de apel, nu mai pot face obiect de critică în calea de atac subsecventă a recursului.
Drept urmare, Curtea constată că acele critici din recursul pârâtei, prin care se critică direct cele statuate de instanța de fond, intră sub incidența excepției inadmisibilității, prin raportare la prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ., coroborat cu principiul "non omisso medio";.
Cu privire la motivul de recurs, din recursul p âr âte i, în te me iat pe d ispoz iț iile
art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Pârâta recurentă a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât nu a avut în vedere faptul că reclamanta nu a dovedit, conform Legii contabilității nr. 82/1991 și a Ordinului nr. 3512/2008, coroborat cu art. 1191 C.civ., că i-ar fi plătit pârâtei recurente, sau fratelui acesteia, suma de 25.000 Euro, a cărui restituire o pretinde de la pârâta recurentă.
În opinia pârâtei recurente o atare dovadă putea fi făcută exclusiv potrivit Legii contabilității, respectiv, printr-o chitanță, dispoziție de plată, încasare sau extras de cont bancar, dovadă care în speță, conform susținerilor pârâtei, nu a fost făcută.
Din contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, încheiat la data de_, între vânzătoarea M. M. și cumpărătoarea SC C. S.A., contract aflat la fila 7 dosar fond, rezultă faptul că vânzătoarea M. M. i-a vândut cumpărătoarei SC C. SA autoturismul marca Audi A6, cu nr. de
înmatriculare_, cu număr de identificare WAUZZZ4F869125224, pentru prețul de 25.000 Euro, în cuprinsul contractului menționându-se în mod expres faptul că vânzătoarea a primit de la cumpărătoare prețul prevăzut la punctul 4 din contract, respectiv, prețul de 25.000 Euro.
Prin prisma art. 969 C.civ. contractul de vânzare-cumpărare intervenit între reclamantă și pârâta recurentă și în privința căruia - cel puțin cu referire la clauza privitoare la preț -, pârâta recurentă nu a contestat autenticitatea și veridicitatea clauzelor contractuale prin înscrierea în fals, face dovada deplină a plății prețului contractual, până la proba contrară, această probă contrară, prin prisma art. 1169 C.civ., revenindu-i, în mod evident, pârâtei recurente M. M.
.
Or, pârâta recurentă nu a făcut dovada contrară, prin care să combată clauza din contractul încheiat între părți, conform căreia, cumpărătoarea reclamantă a achitat integral vânzătoarei pârâte prețul de 25.000 Euro.
Din starea de fapt reținută de tribunal, pe baza ansamblului probațiunii administrate în cauză, cu referire directă și expresă la interogatoriul reclamantei, rezultă faptul că reprezentantul reclamantei cumpărătoare a contractat direct cu mandatarul pârâtei vânzătoare, în numele acesteia, achitând prețul în mâinile mandatarului.
Drept urmare, nu poate fi reținută susținerea pârâtei recurente, în sensul că prețul nu ar fi fost achitat de către reclamanta cumpărătoare.
Împrejurarea că mandatarul recurentei nu și-ar fi îndeplinit întocmai mandatul pe care pârâta recurentă i l-ar fi încredințat, o îndreptățea pe pârâta recurentă să exercite împotriva mandatarului acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1541 coroborat cu art. 1544 C.civ.
Câtă vreme mențiunile din contractul de vânzare-cumpărare nu au fost contestate de către pârâta vânzătoare, prin procedura înscrierii în fals, respectiv, nu au fost combătute cu dovezi certe, pertinente și credibile, mențiunile inserate în contractul de vânzare-cumpărare fac dovada deplină a plății prețului, nefiind necesar, așa cum nefondat susține pârâta recurentă, să se facă dovada plăți prețului potrivit Legii contabilității ori a Ordinului privind documentele financiar- contabile.
Recurenta susține că reclamanta ar fi trebuit să facă dovada plății prețului potrivit art. 1191 C.civ., text legal care, în alin. 1 prevede că "dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată";.
Recurenta omite, însă, să observe că dovada plății prețului s-a făcut printr-un act sub semnătură privată, așa cum pretinde art. 1191 C.civ., respectiv, prin contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, încheiat între părți la_ .
Drept urmare, Curtea constată că motivul de recurs, din recursul pârâtei, referitor la nedovedirea de către reclamantă a plății prețului, este nefondat.
Pârâta recurentă a susținut că nu a semnat contractul de vânzare- cumpărare din_ și că reclamanta nu a probat în niciun fel existența mandatului pe care pârâta i l-ar fi dat fratelui său pentru încheierea acestei tranzacții cu reclamanta.
Susținerea pârâtei recurente în sensul că nu a semnat contractul, nu a fost dovedită în niciun fel de către aceasta și, deși, atât în fața instanței de fond, cât și prin memoriul de apel, aceasta a solicitat expertiza grafologică, totuși, nu s- a prezentat în instanță pentru a-i putea fi luate probe de scris în vederea expertizării grafologice a semnăturii de pe contract, și nici nu a depus la dosar acte care să conțină, în original, scrisul ori semnătura pârâtei recurente.
Mai mult decât atât, la termenul de judecată din_ (f. 88 dosar apel), reprezentanta pârâtei M. M., avocat Pasc Dinuța, precum și mandatarul acesteia, Ștefan Ion, a arătat că nu mai insistă în proba cu expertiza grafologică.
Pe cale de consecință, în raport de aceste împrejurări, Curtea reține că pârâta recurentă nu a dovedit în niciun fel faptul că semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare nu îi aparține, susținerea sa din recurs, conform căreia nu a semnat acest contract, rămânând la nivelul unei simple afirmații.
Drept urmare, Curtea constată că și acest motiv de recurs este nefondat.
Susținerea pârâtei recurentei, conform căreia reclamanta nu a probat existența mandatului pe care pârâta i l-ar fi dat fratelui său, urmează să fie înlăturată de către Curte ca nefondată, raportat la chiar poziția procesuală a mandatarului pârâtei, manifestată la termenul de judecată din_, conform căreia mandatarul nu a negat existența respectivului mandat.
Pe de altă parte, din starea de fapt reținută de Tribunal, rezultă faptul că mașina în litigiu a fost folosită personal de către mandatar, acesta semnând cu numele pârâtei o parte din actele depuse la dosar, tocmai în virtutea calității sale de mandatar pe care și-a asumat-o.
În condițiile în care, până la termenul din_, mandatarul pârâtei nu a negat niciodată ca ar fi acționat în calitatea sa de mandatar al acesteia - susținerile acestuia, făcute la termenul de judecată din_, în sensul că nu ar fi avut o astfel de calitate, pot fi apreciate ca fiind făcute cu rea-credință.
Reținându-se, pe cale de consecință, că acest contract de vânzare- cumpărare a fost semnat de către pârâta recurentă M. M. și că plata prețului de 25.000 Euro a fost făcută de către reclamanta cumpărătoare, pârâta recurentă este ținută de garanția pentru evicțiune în condițiile art. 1336 - 1337 C.civ.
Așa fiind, constatându-se că în mod legal Tribunalul Bistrița Năsăud a menținut soluția primei instanțe, privind obligarea pârâtei M. M. la a-l garanta pe cumpărător pentru evicțiune, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul pârâtei.
Cu privire la recursul reclamantei.
Reclamanta a susținut că pârâtul R. A. R. RA nu și-a îndeplinit obligația de a încheia protocoale cu celelalte autorități internaționale specifice, care să îi permită să verifice dacă autoturismul a fost sau nu furat, respectiv, să certifice autenticitatea vehiculului.
Din starea de fapt reținută de tribunal - și care nu mai poate fi schimbată în recurs, dat fiind că, urmare a abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C.pr.civ., în
recurs nu se mai pot reaprecia probele și nu se mai poate reanaliza starea de fapt sub niciun aspect -, Curtea constată că la data de_ R. A. R. RA a emis certificatul de autenticitate seria A nr. 2608510 (f. 8 dosar fond), pentru autoturismul în litigiu, certificat care, conform art. 11 pct. 5 din Legea nr. 195/2002, certifica tocmai autenticitatea acestui autovehicul de către R. A.
R., respectiv, faptul că autoturismul nu este furat.
Potrivit Capitolului II pct. 1 din Reglementarea 2005 privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR 7, aprobată prin Ordinul M. ui Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2132/2005, această certificare a autenticității vehiculului se face de către R. A. R., la certificarea autenticități verificându-se, conform pct. 7.2, dacă vehiculul figurează sau nu ca fiind dat în urmărire pe plan intern și internațional.
Starea de fapt reținută de Tribunal confirmă împrejurarea că la data de _
, când a fost emis acest certificat de autenticitate, R. A. R. B. avea acces numai la baza de date furturi auto administrată de IGPR, "EUCARIS"; (European Car & Driver’s Licence Information System) și la baza de date "eASF Interpol"; a Biroului Internațional Interpol (f. 37, 44, 171 dosar fond, f. 38-42 dosar apel).
În baza de date "eASF"; autoturismul în litigiu a fost introdus ca fiind furat abia la data de_, deci ulterior emiterii certificatului de autenticitate din_ și ulterior efectuării de către R. A. R. a verificărilor ce se impuneau în vederea eliberării acestui certificat de autenticitate, prin raportare la bazele de date la care, la acel moment, R. A. R. avea acces (f. 37, 44, 171 dosar fond, f. 38-42 dosar apel).
La data emiterii certificatului de autenticitate R. A. R. B. nu avea acces la baza de date internațională SIS - unde autoturismul figura ca furat din_ (f. 139-144 dosar fond) -, astfel încât, nu putea avea cunoștință despre împrejurarea că acest autoturism a fost furat.
Tot din starea de fapt reținută de instanța de apel rezultă faptul că la data emiterii certificatului de autenticitate,_, R. A. R. B. nu avea acces la S. ul de Informații Schengen (SIS), având în vedere că acest sistem informatic instituit la nivelul Uniunii Europene și utilizat de statele membre pentru cooperarea, prin schimb de informații, în vederea mențineri ordinii publice și a securității naționale pe teritoriul acestora, a fost implementat de R. A.
R. ca urmare a adoptării Legii nr. 141/2010, (pentru aprobarea O.U.G. nr. 128/2005), act normativ prin care s-a reglementat și participarea R. iei la SIS.
Este evident că până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 141/2010
R. A. R. nu avea nicio obligație de a încheia vreun protocol cu autoritățile care administrau baza de date SIS.
Rezultă așadar, că la momentul emiterii certificatului de autenticitate, _
, R. A. R. B. nu avea acces la SIS, iar în celelalte sisteme de date, la care acesta avea acces, autoturismul nu figura ca furat, în baza de date eASF, acesta apărând ca fiind declarat furat din Spania, abia la_, dată care, evident, este ulterioară momentului la care a fost eliberat certificatul de autenticitate.
Este nefondată, așadar, susținerea reclamantei recurente, în sensul că R.
A. R. nu și-a îndeplinit obligația de a verifica autoturismul și de a emite un certificat de autenticitate a vehiculului.
Potrivit art. 7.2 din Anexa nr. 1 la Reglementările privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR 7, aprobate prin Ordinul M. ui Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2132/2005, certificarea autenticității se face prin verificarea
dacă vehiculul nu figurează ca fiind dat în urmărire pe plan intern și internațional conform bazelor de date la care R. A. R. are acces pe bază de protocoale încheiate cu autoritățile care administrează aceste baze.
Nicăieri în cuprinsul acestui Ordin nu există vreo reglementare expresă care să impună R. ui A. R. ori Statului R. obligația de a încheia astfel de protocoale, prevăzându-se doar obligația R. ui A. R. de a verifica autoturismul în bazele de date la care R. A. R. avea acces.
Or, la baza emiterii certificatului de autenticitate din_, R. A. R. avea acces doar la bazele de date EUCARIS și eASF, baze de date în care R.
A. R. a verificat vehiculul în litigiu.
Singura obligație reglementată în sarcina R.A.R. este cea prevăzută de art. 15 din O.U.G. nr. 78/2000, în redactarea în vigoare la data efectuării verificării, respectiv, obligația efectuării de verificări în bazele de date la care avea acces.
În condițiile în care R. A. R. și-a îndeplinit obligația de a face verificări în bazele de date la care acea acces și în condițiile în care la data emiterii de către R. A. R. a certificatului de autenticitate nr. 2608510/_
, autoturismul nu figura ca fiind declarat furat în bazele de date la care R. A.
avea acces, Curtea constată că nu pot fi reținute susținerile reclamantei recurente, în sensul că R. A. R. nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau și că ar fi în culpă pentru producerea pagubei în dauna reclamantei.
Nefiind prezent unul din elementele angajării răspunderii civile delictuale, prevăzut de art. 998, art. 999 C.civ., respectiv, culpa R.A.R., nu se poate reține nici existența unui raport de cauzalitate între paguba suferită de reclamanta recurentă și așa zisa acțiune / omisiune culpabilă a R. ui A. R. .
Pe cale de consecință, Curtea constată că în cauză nu sunt întrunite condițiile prescrise de art. 998, art. 999 C.civ., necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a R. ui A. R. .
Deși reclamanta recurentă a invocat în motivarea recursului său prevederile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., această invocare este una, în opinia Curții, pur formală, având în vedere că recurenta nu a indicat în concret care este actul juridic - în accepțiunea clasică a acestei noțiuni, aceea de manifestare de voință făcută cu intenția de a da naștere, de a modifica ori stinge un raport juridic civil -
, dedus judecății și căruia instanța să îi fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, ori pe care instanța de apel să îl fi interpretat greșit.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei.
Față de soluția de respingere a ambelor recursuri, în recurs nu vor fi acordate cheltuieli de judecată în favoarea nici unuia dintre recurenți.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.A. B.
, precum și recursul declarat de pârâta M. M., împotriva deciziei civile nr.
51/A din_ a Tribunalului B. - Năsăud, pronunțată în dosar nr. _
, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
C.
-M. CONȚ
I.
-D.
C.
A.
-A. P.
GREFIER
A. M.
Red.CMC/dact.MS 2 ex./_ Jud.fond: G.O.
Jud.apel: R.I.Berari/G.C.Frențiu
| ← Decizia civilă nr. 611/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 976/2013. Pretenții → |
|---|
