Decizia civilă nr. 4277/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 4277/R/2013
Ședința publică din 01 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. -D. C. JUDECĂTORI: A. -A. P.
C. -M. CONȚ
G.: A. -A. M.
P. de pe lângă C. de A. C., reprezentat prin procuror: AURELIA SLABU
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul I. I., împotriva sentinței civile nr. 1090 din 14 iunie 2012 a T. ui M., pronunțată în dosar nr._, privind și pe pârâtul intimat S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat prin D.G.F.P. a jud. M., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P. ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror Aurelia Slabu, lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantul I. I., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 5 alin. 3 C.pr.civ. din Legea nr. 221/2009.
S-a făcut referatul cauzei după care C. lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantului recurent și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P. ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror Aurelia Slabu, lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtului intimat.
C. constată că prin încheierea ședinței publice din data de_, a fost suspendată judecarea cauzei, în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ., pentru lipsa nejustificată a părților de la dezbateri, iar de la acea dată și până în prezent nu s-a efectuat nici un act de procedură.
Având în vedere referatul întocmit de grefierul arhivar, care se află la f. 19 din dosar, cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, de către Curte, pentru a se constata incidența în cauză a excepției perimării recursului.
C., din oficiu, în temeiul art. 137 alin. 1 C.pr.civ. raportat la art. 248 alin. 1 C.pr.civ. și următoarele, invocă și pune în discuție excepția perimării judecării recursului care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta P. ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției perimării recursului, invocată, din oficiu, de către Curte.
C. reține cauza în pronunțare asupra excepției perimării recursului.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1090/_, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr._ , s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul I. I., împotriva pârâtului S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele acesteia, următoarele:
"Legea nr. 221/2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1949, în art. 3, arată ce înțelege această lege prin măsură administrativă cu caracter politic. Astfel, art. 3 stipulează: "Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din următoarele acte normative:
Decretul nr. 6/_, Decretul nr. 60/_, Decretul nr. 257/_
, Decretul nr. 258/_, Decretul nr. 77/_ și Decretul nr. 89/17 februarie 1958;
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, nr. 1.154/_, nr. 344/_, nr. 326/1951, nr. 1554/_, nr. 337/_, nr. 237/_, nr. 282/_, nr. 1.108/_ ;
Ordinul nr. 100/Cabinet din_ al Direcțiunii Generale a Securității P. orului;
Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952, Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale M. ui Afacerilor Interne;
e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale M. ui Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838/_ al M. ui Securității S. ui.
Art. 4 din Legea nr. 221/2009 la alineatul al doilea arată că: "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora";.
Din interpretarea acestor norme juridice, rezultă că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, respectiv: " exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului
de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Prin urmare, și în cazul prevăzut de art. 3 și în cel prevăzut de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.
Pentru identitate de rațiune, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic, în sensul că, pe de-o parte s-a raportat la acte normative expres menționate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, evidențiate mai sus, iar pe de altă parte s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracțiunile cu caracter politic.
În speță, din motivarea în fapt a acțiunii, din precizările făcute de reclamant, precum și din probele administrate rezultă că tatăl reclamantului, defunctul I. I. a fost prizonier în URSS în perioada_ -_ așa cum rezultă din livretul militar.
Legea nr.221/2009 are un caracter reparator și recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Acest aspect rezultă din însuși titlul legii care se numește "legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 mart.1945 - 22 decembrie 1989";.
În speță, măsura internării într-un lagăr de prizonieri s-a dispus anterior perioadei vizată de către dispozițiile Legii nr.221/2009, pe de o parte, iar pe de altă parte, au existat și alte acte normative care au acoperit perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. Este vorba de dispozițiile Decretului-lege nr.118/1990 care a instituit o serie de drepturi și facilități pentru persoanele care după 6 martie 1945, din motive politice, au făcut obiectul unor condamnări sau măsuri administrative, cum ar fi internarea în spitale psihiatrice, domiciliul obligatoriu, strămutarea în alte localități, etc.; a acordat aceleași drepturi și persoanelor care au fost deportate după 23 august 1944 în străinătate sau au fost luați prizonieri ori menținuți în această stare de armata sovietică după 23 aug.1944 și încheierea armistițiului din septembrie 1944. De asemenea, OG nr.105/1999 acordă aceleași gen de drepturi persoanelor care, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, au făcut obiectul unor persecuții din motive etnice, precum: deportarea în ghetouri, lagăre de concentrare în străinătate, privarea de libertate în locuri de deținere sau lagăre de concentrare, refugiați, expulzați sau strămutați în altă localitate, detașamente de muncă forțată, supraviețuitori ai trenului morții.
Totodată văzând și dispozițiile OUG nr.214/1999 care instituie calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și un sistem de drepturi pentru cei care în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989 au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, se poate trage concluzia că situația constând în prizonierat nu creează vocație la drepturile prevăzute de Legea nr.221/2009.
Este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din textul Legii nr.221/2009, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. R. și autoritățile sale după 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice.
Așa fiind, în condițiile în care situația reclamantului nu se grefează pe situațiile reglementate de Legea nr.221/2009, o interpretare extensivă a dispozițiilor acestui act normativ, ar constitui o încălcare a dispozițiilor art.124 din Constituție, potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Este irelevant faptul că măsura prizonieratului, dispusă înainte de 6 martie 1945 s-a prelungit după această dată, atâta timp cât legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv după data de 6 martie 1945, iar nu și anterior.
Prizonierilor de război nu li se aplică dispozițiile Legii nr. 221/2009, deoarece această lege se referă la cu totul și cu totul alte ipoteze, respectiv la condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Foștii prizonieri din cel de-al doilea război mondial nu pot beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, deoarece căderea în captivitate nu constituie
"condamnare cu caracter politic"; (art. 1 alin. 1) și nici "măsură administrativă cu caracter politic"; (art. 3 alin. 1) astfel că prizonieratul nu se încadrează în ipotezele reglementate de Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, în speță nu s-a dovedit existenta unei masuri administrative cu caracter politic in sensul Legii nr. 221/2009.
Se impune a se reține și următoarele aspecte în ceea ce privește măsurile administrative la care se referă Legea nr. 221/2009: În formularea sa inițială, textul în discuție are următorul conținut:
"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin
echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Astfel, după cum se observă, în ipoteza de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin.
1 sunt enumerate 3 categorii de beneficiari, și anume: orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; soțul sau descendenții până la gradul al II-lea al persoanei care a suferit o condamnare politică sau a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, după decesul acesteia. Ulterior, sunt enumerate la lit. a), b) și
c) 3 categorii de drepturi de care pot beneficia persoanele respective. În mod logic, după cum este redactată formal norma juridică, ar trebui ca fiecare dintre cele 3 categorii de beneficiari indicați să beneficieze de oricare dintre drepturile prevăzute la lit. a), b) și c). Însă, cercetând conținutul drepturilor enumerate la lit. a), b) și c) se constată că interpretarea pe baza logicii formale este exclusă, din cauza condițiilor și conținutului celor 3 drepturi. Astfel, se observă că la lit. a) legiuitorul a înțeles să limiteze cazurile în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral doar la acele situații în care acest prejudiciu a fost suferit "prin condamnare";.
În tot cuprinsul legii, legiuitorul a făcut o demarcație clară între persoanele condamnate politic și persoanele care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic, iar termenii folosiți au un înțeles bine stabilit.
Demarcația este făcută chiar și în cadrul alin. 1) al art. 5. Astfel, dacă la lit.
legiuitorul vorbește despre despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit "prin condamnare";, la lit. b) vorbește despre despăgubiri "reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative";.
Practic, partea introductiva a art. 5 are un caracter general, iar prin modul de formulare a celor 3 categorii de drepturi la lit. a), b) și c) se circumstanțiaza si restrânge sau, mai bine zis, se individualizează categoria de persoane care pot beneficia de fiecare dintre drepturi.
În acest sens: de dreptul prevăzut la lit. a) poate beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic; de dreptul prevăzut la lit. b) poate beneficia atât cel care a suferit o condamnare cu caracter politic, cât și cel care a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic; iar de dreptul prevăzut la lit. c) în mod cu totul evident poate beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic.
Prin urmare, în condițiile în care acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune, în mod logic, existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, este exclusă acordarea de despăgubiri, în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoanelor care nu au suferit prejudiciul moral în baza unei astfel de hotărâri de condamnare.
În actuala sa formă, art. 5 dispune ca ";Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de până la:
10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.";.
Se observă că inserarea la pct. 1 al art. 5 a sintagmei ";sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic"; vine aparent în contradicție cu conținutul dispoziției de la lit. a), deși atât pct. 1, cât și celelalte două puncte, ar trebui să se circumscrie limitelor de la lit. a) pe care le detaliază în concret.
Textul de lege menționat autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele prevăzute la pct. 2 si 3 au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, exclusiv prin condamnare si nu la prejudiciul moral suferit de autorul lor prin masuri administrative cu caracter politic. Legiuitorul dă dreptul la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic doar persoanei care a fost victima acestora. Altfel spus, daca reclamantul nu este persoana care a făcut obiectul măsurii administrative (ci este soțul/soția, descendentul de gradul I ori descendentul de gradul al II-lea) și prin ipoteză nu se pune problema condamnării, instanțele nu pot să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pseudo interpretările de genul ";legiuitorul ar fi trebuit să recunoască dreptul rudelor apropiate la … "; sau de genul ";din eroare legiuitorul a prevăzut expres, doar la punctul 1, posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic"; nu pot fi acceptate deoarece au ca rezultat substituirea voinței legiuitorului cu voința judecătorului. Practicianul dreptului trebuie să respecte limitele interpretării logico-juridice deoarece aplică, iar nu creează legea. Nu se poate interpreta un text de lege în sensul în care acesta nu produce nici un efect și nici în sensul în care ar produce efecte contrare înțelesului clar și lămurit al acestuia.
Corecta interpretare a textului art. 5 iese în evidentă dacă se realizează o lectură independentă a textului de la lit. a) pct. 1, a textului de la lit. a) pct. 2 și a textului de la lit. a) pct. 3. Acest procedeu permite o corectă înțelegere a voinței legiuitorului, deoarece evită capcana subordonării logice a conținutului punctelor 2 si 3, conținutului punctului 1. Atât pct. 2 cât și pct. 3 trebuie înțelese prin raportare la teza din litera a pe care o detaliază în cazuri particulare. În această grilă de lectura lit. a) pct. 2 din art. 5 are următorul conținut: ";acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5.000 de euro, pentru soțul/soția și descendenții de gradul I";. La fel lit.
a) pct. 3 din același articol are următorul conținut: ";acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 2.500 de euro, pentru descendenții de gradul al II-lea";.
In Monitorul Oficial al R. iei, partea I, nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010 au fost publicate Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
a apreciat că textul legal care trebuie supus examinării este art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, având următorul cuprins:
";(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]";.
În motivarea acestei aprecieri, Curtea Constituțională a observat că autorul excepției de neconstituționalitate - S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice -
G. a F. P. Constanța - a criticat doar soluția acordării de despăgubiri, neavând relevanță împrejurarea că ulterior sesizării Curții textul legal menționat mai sus a fost modificat, în sensul plafonării despăgubirilor. De altfel, C. a subliniat și că cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr._ .
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În R. ia, respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin Decretul-lege nr. 118/1990, și OUG nr. 214/1999, pe de o parte, și prin Legea nr. 221/2009, pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția R. iei, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile
Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea de daune morale.
Prin Decizia nr. 12 pronunțată la data de_ în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P. ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de A. B. și Colegiul de conducere al Curții de A. Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Decizia este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În acțiunea introductivă de instanță, prin care se invocă drept temei juridic al acțiunii civile precizate, alături de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și art. 998 cod civil, sunt de reținut următoarele considerente:
În materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de dispozițiile art. 998-999 cod civil, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă proba elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raporta de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta autorului prejudiciului.
Prin urmare, în speță nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există nome juridice speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, respectiv, art. 998-999 C.civ., tribunalul a constatat următoarele:
Art. 998 C.civ. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S. ui
R., nici în temeiul art. 35 din Decretul nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998- 999 C.civ., întrucât, S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S. ui R., trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamant, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, precizată, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Reclamantul prin acțiunea introductivă de instanță, a investit Tribunalul Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat antecesorului reclamantului prin luarea sa în prizonierat în U.R.S.S., în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999
C. civ., S. R. fiind ținut, în opinia reclamantului, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată antecesorului lor - cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamantul nu putea, în perioada anterioară datei de_, să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului său.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C.civ., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată antecesorului său, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
T. a apreciat că după data de_, reclamantul era liber să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului său, mai ales că, la data de_, în Monitorul Oficial al R. iei nr. 50/_, a fost publicat Decretul-Lege nr. 118/_, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de_ .
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de
dictatura instaurată cu începere de la data de_, se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între_ -_, în R. ia au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv,_, prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., înregistrată la_, fiind deci prescrisă extinctiv.
Este de reținut și problema prescriptibilității acțiunii în repararea daunelor morale.
Cât privește acțiunea în reparație morală (nepatrimonială), ea este ca și drepturile personale nepatrimoniale încălcate, imprescriptibilă extinctiv (art. 54- 56 din Decretul nr. 31/1954).
Dimpotrivă, acțiunea în reparație patrimonială a daunelor morale cade sub acțiunea prescripției extinctive, fiind deci prescriptibilă: dreptul la repararea patrimonială este în fond, o creanță și, ca orice creanță, dreptul la acțiunea în realizarea ei este, în principiu prescriptibil extinctiv, conform dreptului comun (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).
În speță, termenul de prescripție de drept comun, care este de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1918 privitor la prescripția extinctivă, pentru acțiunea de drept comun în reparație patrimonială a daunelor morale a început să curgă odată cu intrarea în vigoare a Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite prizonieri, publicat în Monitorul Oficial nr. 50/9 aprilie 1993, dreptul material la exercitarea unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun fiind prescris.
Legea nr. 221/2009 este o lege specială și a creat un cadrul special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
Legea civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s-a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009 este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și-au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei Curții Constituționale, cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale.
Răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea prejudiciului specialia generolibus derogant.
Asa cum rezultă din deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de
regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării.
S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010, reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1358/2010, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1358/2010 că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar
a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R. ia, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1354/2010, anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, se constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești. În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate
în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al R. iei, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Este de reținut și problema prescriptibilității acțiunii în repararea daunelor morale.
Cât privește acțiunea în reparație morală (nepatrimonială) ea este, ca și drepturile personale nepatrimoniale încălcate, imprescriptibilă extinctiv.
Dimpotrivă, acțiunea în reparație patrimonială a daunelor morale cade sub acțiunea prescripției extinderii, fiind deci prescriptibilă. Dreptul la repararea patrimonială este în fond o creanță și, ca orice creanță, dreptul la acțiunea în realizarea ei este, în principiu, prescriptibil extinctiv, conform dreptului comun (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).
În speță, termenul de prescripție de drept comun, care este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă pentru acțiunea de drept comun în reparație patrimonială a daunelor morale a început să curgă odată cu intrarea în vigoare a Decretului Lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite prizonieri.
Legea nr. 221/2009 este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a) din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea de daune morale.
Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei sau declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptate de Adunarea G. ONU nu pot constitui temeiul de drept pentru acordarea despăgubirilor deoarece declarațiile și rezoluțiile nu sunt prevăzute de tratat sau sunt folosite de Consiliul Miniștrilor UE pentru a-și exprima poziția cu privire la o anumită problemă, și ulterior pot să stea la baza unor acte normative. Așadar rezoluțiile și declarațiile nu pot constitui temei legal pentru acordarea despăgubirilor.
Raportat la considerentele de mai sus expuse, tribunalul va respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamant";.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe a decl ar at rec urs, în termen legal, reclamantul I.I. , solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii recurate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 99.999 lei, reprezentând daune morale; să se constate caracterul politic al măsurii administrative luată împotriva antecesorului său.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinica, instanța de fond interpretat in mod greșit probele, respectiv dispozițiile legale in materie.
In mod nelegal instanța de fond a reținut ca in urma admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. l lit. a din Legea nr. 221/2009, care constituie fundamentul de drept pentru pretenția solicitată fata de considerentele reținute de instanța de contencios constituțional, se impune revizuirea practicii judiciare pentru cauzele înregistrate anterior publicării deciziei de soluționare după data publicării, fara a se mai tine sama de principiul tempus regit actum, întrucât situația juridică in curs de constituire, realizare (facta pendinta), pana la constatarea neconstitutionalității nu s-a pronunțat nici măcar in prima instanța o hotărâre pentru a putea avea o speranța legitima. Temeiurile reținute de instanța de contencios constituțional in decizia evocata a constituit principalul motiv pentru care nu s-a amânat cauza pe intervalul celor 45 de zile pentru a se pune in acord dispozițiile constatate a fi neconstituționale cu Constituția.
Este adevărat ca art.5 alin. l din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, insa aceasta decizie nu este aplicabila, neavând niciun efect asupra cauzelor aflate pe rol in prima instanța sau in cai de atac la data pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabila celor înregistrate ulterior pronunțării sale.
Astfel acțiunea civila formulata înainte de adoptarea Deciziei 1358/2010, motiv pentru care aceasta hotărâre nu poate sa aibă aplicabilitate si efecte in prezenta cauza.
A aprecia in alt mod ar însemna sa existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnare politică, in funcție de momentul la care instanța de judecata a pronunțat o hotărâre si irevocabila, deși au depus cereri in același timp si au urmat aceiași procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009.
In consecința, după cum chiar C. Constituționala a statuat in jurisprudența sa, respectarea principiului egalității in fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, in funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Pe de alta parte,la data introducerii cererii de chemare in judecata, sub imperiul Legii nr.221/2009,s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri incluzive in temeiul art.5 alin. l lit. a, astfel ca legea aflata in vigoare la data formulării cererii de chemare in judecata este aplicabila pe tot parcursul procesului. In sensul aplicării principiului neretroactivității este si jurisprudența CEDO (Hotărârea din_ privind cauza Blecic contra Croația, paragraf 81).
Se concluzionează prin aceea ca, in cazul in care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, s-ar încălca principiul egalității in drepturi si s-ar crea situații juridice discriminatorii fata de persoanele care au obținut hotărâri definitive si irevocabile, ceea ce contravine art.14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Actualul cadru normativ cuprins in dispozițiile Legii 221/2009 modificata prin Legea nr. 202/2010, definește noțiunea de măsura administrative prin art.3 alin 1 lit. a si f, dar permite persoanelor care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute de art.3, sa solicite instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora,coroborat cu art. l al. 3 din Legea nr. 221/2009.
Câta vreme, legiuitorul prin prezentul act normativ a permis aplicarea cumulativa a dispozițiilor Legii 221/2009 si categoriilor de persoane beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990, așa cum rezulta din interpretarea art. 5 alin.4 din actul normative precizat, dar si din expunerea de motive la proiectul actului normative, din care se poate deduce spiritual legii, se justifica pretenția
recurentei in calitate de descendent a persoanei deportate. Daunele morele solicitate de către recurentă reprezintă contravaloarea prejudiciului moral suferit ca urmare a atingerii unor valori umane cu caracter nepatrimonial, cum ar fi sănătatea si integritatea personala sensibilitatea fizica si psihica, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul social si profesional, reputația, dreptul la viata privata, dreptul la libera circulație si altele asemenea, neputând fi, la propriu, cuantificate, ci fiind lăsate la aprecierea instanței, in funcție de o serie de criterii stabilite in doctrina si in jurisprudența, cum ar fi însemnătatea valorilor lezate, durata suferințelor morale, intensitatea cu care acestea au fost percepute.
Raportat la noile prevederi legislative recurentul înțelege sa precizeze temeiul de drept al acțiunii introductive de instanța si pe temeiul dispozițiilor art. 998 si urm. Cod civ., respectiv jurisprudența C.E.D.O., precizare impusa de faptul ca la data publicării in Monitorul Oficial al R. iei a Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 si 1360 din_ prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin a si Ordonanța nr.60/2010 prin care se diminua cuantumul despăgubirilor morale, si având in vedere faptul ca Parlamentul României nu a pus de acord dispozițiile neconstituționale din Legea 221/2009 cu cele ale Constituției R. iei in termenul legal de 45 de zile de la data publicării in Monitorul Oficial.
Se impune a preciza ca atunci când analizează incidența acordării despăgubirilor pentru daune morale, C. Europeana a Drepturilor Omului in temeiul art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, ia in considerare prejudiciul moral, adică repararea stării de temere a neplăcerilor si a incertitudinilor care au rezultat din încălcarea dispozițiilor Convenției, precum si a altor daune nepatrimoniale (a se vedea Hotărârea din 19 ianuarie 2010, pronunțata in Cauza Andeescu Muraret si alții împotriva R. iei paragraful 29, si Hotărârea din 10 noiembrie 2004 pronunțata in Cauza Emestina Zullo impotriva Italiei,
Mai mult, atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincta dintre daunele materiale si daunele morale se dovedește a fi dificila, C. poate fi determinate sa le analizeze de o maniera globala. (A se vedea Hotărârea din 6aprilie 2000 in Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 29).
Criteriul general invocat de instanța de la Strasbourg este acela ca trebuie sa existe un raport rezonabil de proporționalitate intre despăgubirile acordate si încălcarea Convenției, cum este in speța, atingerea adusa reputației, avându-se in vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea si gravitatea atingerii aduse acestora.(Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunțata in Cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
In ceea ce privește acordarea de despăgubiri materiale pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, deportați invocam inclusiv fundamental juridic si etic al Legii nr. 221/2009 conținut in motivele emiterii acestui act normative si efectele reparatorii ale acestuia. Legea se refera la victimele regimului totalitar comunist stabilit in R. ia după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaționale.
Primul document important care a încercat sa abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluția nr. 1.096 privind masurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se refera la măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste (cf. Hanah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2006; pentru condamnarea regimului comunist din
ia,Vladimir Tismaneanu si alții, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictatorii comuniste in R. ia).
Prin aceasta Rezoluție se prevede in mod expres faptul ca masurile care trebuie luate in vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie sa stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime. In acest sens trebuie ținut cont si de dispozițiile art.504 si 505 din Codul de procedura penala, care se refera la repararea de către stat a pagubei suferite. In condițiile Ordonanței de Urgenta a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificare si completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora,si pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniul proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente fixându-se un cuantum exact, nu se mai regăsește aplicarea acestor articole.
Aceasta rezoluție a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6.615 din 7 mai 1992 adresata Comitetului de Miniștrii in care era atrasa atenția asupra faptului ca "diferite țări din Europă Centrala si de Est" au adoptat masuri de "decomunizare" incompatibile cu standardele europene in materie de drepturi ale omului, precum si de Rezoluția_ a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulata "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare".
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea
"bunuri"; privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în cauza Van der Mussele împotriva Beldiei, Series A no.70, p. 23 și 48), cât și situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a drepturilor omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1 adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (a se vedea Hotărârea din 22 iunie 2004 pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei nr. 31443/96 & 125 CEDO 2004-V).
Pentru considerentele expuse mai sus, se solicită admiterea recursului, desființarea in tot a hotărârii recurate si admiterea acțiunii introductive.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. M. a solicitat, in temeiul art. 308 alin. 2 coroborat cu art. 115 C.pr.civ., respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca fiind vădit temeinica si esențial legala.
Recursul este perimat.
La termenul de judecată din data de_ C., din oficiu, a invocat excepția perimării prezentului recurs, excepție care urmează să fie admisă, în temeiul art. 137 alin. 1 C.pr.civ., coroborat cu art. 316 C.pr.civ. și art. 248 alin. 1, art. 252 alin. 2 și art. 253 alin. 2 C.pr.civ., motivat pe următoarele considerente:
Judecarea recursului a fost suspendată pentru lipsa nejustificată a părților de la dezbateri, în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ., la termenul de judecată din data de_ (f. 18), dată de la care dosarul a rămas în nelucrare, din vina părților, în arhiva instanței, mai mult de un an de zile, fiind repus din oficiu pe rol de către Curte, la data de_ (referat perimare fila 19 dosar), pentru a se constata incidența în cauză a dispozițiilor legale referitoare la perimare.
Așa fiind, raportat la aceste împrejurări, C. constată că excepția perimării, invocată la termenul de judecată din data de_, este întemeiată, urmând să fie admisă, cu consecința constatării perimării prezentului recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimarea recursului declarat de reclamantul I. I., împotriva sentinței civile nr. 1090 din_ a T. ui M., pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
I.
-D. C.
A.
-A.
P.
C.
-M. CONȚ
G.
A. M.
Red.CMC/dact.MS 2 ex./_
| ← Sentința civilă nr. 170/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 | Sentința civilă nr. 7/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 → |
|---|
