Decizia civilă nr. 46/3. Constatare nulitate act juridic
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR.46 3/R/2013
Ședința publică din data de 04 decembrie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: M. L. B., judecător JUDECĂTOR: R. -I. B. JUDECĂTOR: I. S. B.
GREFIER: L. D.
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de reclamantul S. G. și de pârâtul Rău D. împotriva sentinței civile nr. 2984/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, având ca obiect constatare nulitate act juridic.
Dezbaterea recursurilor a avut loc în ședința publică din data de 20 noiembrie 2013, concluziile reprezentanților părților și intimatului Rău G. fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
T R I B U N A L U L
Deliberând constată,
Prin sentința civilă nr. 2984/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul S. G. , în contradictoriu cu pârâții Rău D. și Rău G. , și, în consecință:
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de_ .
A fost obligat pârâtul Rău D. la plata în favoarea reclamantului a sumei de
1.500 euro, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând parțial contravaloarea autoturismului Renault Laguna, cu nr. de identificare VF1K5680519085812, serie motor 0., cu nr. de înmatriculare_ și la plata sumei de 1.000 euro, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului menționat, suferită de reclamant.
A fost respinsă acțiunea în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de_ între pârâtul Rău D. și pârâtul Rău G. și obligarea pârâtului Rău G. alături de pârâtul Rău D. la plata contravalorii autoturismului descris anterior și a lipsei de folosință a acestuia.
A fost obligat pârâtul Rău D. la plata sumei de 2.001 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parțial onorariu avocațial, taxă de timbru și timbru judiciar.
Pentru pronunțarea acestei sentințe, prima instanță, în baza probatoriului administrat, a reținut următoarele.
În luna iulie 2009, în contextul în care reclamantul S. G. avea nevoie de o sumă de bani, numitul Rednic Sorin, prieten al acestuia, aflat în imposibilitatea de a-i
restitui un împrumut contractat anterior, de circa 2500-3000 euro, i-a prezentat reclamantului o persoană, care ar fi putut fie să-i cumpere autoturismul, fie să-i intermedieze o astfel de operațiune sau obținerea unui împrumut.
La data de_ reclamantul a încredințat numitului Balint A. autoturismul marca Renault, model Laguna, cu nr. de identificare VF1K5680519085812, serie motor 0., cu nr. de înmatriculare_, cu titlu de garanție, în scopul de a obține un împrumut în sumă de 1000 euro.
În aceeași zi, reclamantul a primit de la numitul Balint A., prin intermediul numitului Rednic Sorin, suma menționată.
Starea de fapt reținută rezultă din declarațiile martorului Rednic Sorin date atât în fața instanței (f. 115-117), cât și în cursul urmăririi penale din dosarele nr. 12318/P/2009 și nr. 2084/P/2011 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și din declarația numitului Balint A., aflată la fila 10 din dosarul nr. 12318/P/2009.
La rândul său, reclamantul a recunoscut primirea sumei de 1000 de euro, în declarația din data de_, aflată la fila 11 din dosarul nr. 2084/P/2011. Deși a precizat că suma i s-ar fi plătit în contul unei datorii mai vechi și nu ar avea legătură cu încredințarea autoturismului, instanța a înlăturat această susținere, raportat la relatările martorului Rednic Sorin, care, deși avea interesul de a confirma achitarea datoriei sale către reclamant, a arătat că i-a încredințat cei 1000 euro din partea numitului Balint A., cu titlu de împrumut, obținut de la o persoană supranumită
"Bârgău";.
La data de_, reclamantul a formulat plângere împotriva numitului Rednic Sorin sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz de încredere. Prin rezoluția din_ dată în dosarul nr. 12318/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca (f. 10,11) a fost confirmată măsura de neîncepere a urmăririi penale față de persoana menționată anterior, reținându-se că plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă, împrejurare ce echivalează cu lipsa acesteia.
În urma sesizării făcute de numitul Rednic Sorin la data de_, în dosarul nr. 2084/P/2011 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de Balint A. cercetat sub aspectul comiterii infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât faptelor le lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv latura obiectivă, cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
În ceea ce-l privește pe numitul Balint A., raportat la relatările martorului Rednic Sorin și declarațiile pârâtului Rău D. de la fila 32 din dosarul nr. 2084/P/2011, care se coroborează cu conținutul înscrisului intitulat contract de vânzare-cumpărare pentru vehicul folosit (f. 8), din data de_, acesta a vândut pârâtului Rău D., zis "Bârgău";, autovehiculul proprietatea reclamantului, marca Renault, model Laguna, cu nr. de identificare VF1K5680519085812, serie motor 0.
, cu nr. de înmatriculare_ .
Deși, în lipsa originalului contractului invocat anterior, nu s-a putut stabili, nici în dosarul nr. 2084/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și nici în prezenta cauză, cu-i aparține semnătura aplicată la poziția vânzătorului pe acest înscris, instanța reține că reclamantul S. G., în calitate de proprietar al bunului, nu și-a exprimat acordul în legătură cu vânzarea autoturismului.
Astfel, cumpărătorul, pârâtul Rău D., a recunoscut faptul că nu s-a întâlnit niciodată cu reclamantul, ci tranzacția a fost intermediată de numitul Balint A. ,
care i-a prezentat un contract completat cu datele reclamantului și purtând semnătura vânzătorului.
De asemenea, martorul Rednic Sorin, persoană prin intermediul căreia reclamantul a intrat în contact cu Balint A. și care a asistat la discuțiile purtate de reclamant cu acesta în momentul încredințării autoturismului, a infirmat ipoteza unei operațiuni de vânzare-cumpărare între reclamant și pârâtul Rău D. .
Faptul că acesta din urmă nu s-a întâlnit niciodată cu adevăratul proprietar, trebuia să-i creeze cel puțin un dubiu cu privire la voința persoanei menționate în contract de a înstrăina autoturismul, astfel încât, instanța a reținut că pârâtul Rău D. a încheiat contractul în frauda drepturilor proprietarului, în complicitate cu numitul Balint A., sau, în orice caz, asumându-și riscul de a contracta cu o persoană care nu-l reprezenta pe adevăratul proprietar al autoturismului.
Cum o atare operațiune are un caracter speculativ, contractul încheiat în circumstanțele prezentate are o cauză ilicită, fiind nul absolut, în temeiul art. 968 cod civil din 1864, motiv pentru care instanța de fond a admis primul capăt de cerere și va constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de_, având ca obiect autoturismul proprietatea reclamantului.
În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de_ între pârâtul Rău D. și pârâtul Rău G., având ca obiect același autoturism, marca Renault, model Laguna, cu nr. de identificare VF1K5680519085812, serie motor 0., cu nr. de înmatriculare_, instanța a respins cererea de constatare a nulității absolute a acestuia și reține valabilitatea actului, ce urmează a fi analizată sub două aspecte.
În primul rând, reclamantul a invocat existența unei cauze ilicite și imorale, ca motiv de nulitate absolută a contractului.
Așa cum s-a argumentat mai sus, cu ocazia analizării contractului încheiat la data de_, vânzarea lucrului altuia este lovită de nulitate absolută, ca având cauză ilicită, doar în situația în care părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane.
Însă, atunci când cumpărătorul a fost în eroare, socotind că lucrul vândut aparține vânzătorului, vânzarea este doar anulabilă, pentru eroare asupra calității esențiale a vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător proprietar al lucrului. Această nulitate relativă a contractului poate fi invocată doar de cumpărător și succesorii lui.
Ori, în cauză, instanța de fond a reținut că pârâtul Rău G. nu a fost de rea credință, necunoscând împrejurarea că autorul său nu este proprietar al bunului vândut, astfel încât existența cauzei ilicite este exclusă în privința contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de_ între pârâtul Rău D. și pârâtul Rău G.
.
Mai mult, având în vedere că buna-credință este prezumată, în condițiile art. 1169 C.civ., reclamantului i-ar fi revenit sarcina de a proba pretinsa rea-credință a pârâtului Rău G., ori, în cauză nu s-au administrat probe care să releve o astfel de atitudine.
Spre deosebire de pârâtul Rău D., care a cumpărat autoturismul de la Balint
A., deși știa că nu aparține acestuia și ar fi trebuit să știe, raportat la circumstanțele expuse anterior, că persoana menționată nu acționează nici în calitate de mandatar al reclamantului, pârâtul Rău G. nu a cunoscut, la data încheierii contractului cu Rău
D., faptul că acesta nu este adevăratul proprietar, fiind de notorietate că circulația juridică a autoturismelor nu presupune efectuarea unor forme solemne. Astfel, pârâtul Rău D. putea fi proprietar al autoturismului, chiar dacă în actele de proprietate ale autovehiculului figura reclamantul.
Faptul că pârâtul de rând 2 este fratele pârâtului de rând 1, că a doua vânzare a autoturismului s-a făcut la doar două luni după ce Rău D. l-a cumpărat de la Balint
A. și că noul proprietar nu a efectuat radierea autoturismului de pe numele vechiului proprietar nu constituie dovezi ale relei credințe a pârâtului Rău G. .
În al doilea rând, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractului încheiat la data de_ între pârâtul Rău D. și pârâtul Rău G., în virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, având în vedere că pârâtul Rău D., în calitate de vânzător nu putea transmite un drept dobândit în temeiul unui contract lovit de nulitate absolută.
Contrar susținerilor reclamantului, instanța reține că, în cauză, este aplicabilă regula consacrată de art. 1909 alin. (1) Cod civil din 1864, potrivit căreia, posesia terțului, dobândită cu bună credință, valorează titlu de proprietate, aspect ce exceptează contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de_ de efectele principiului invocat de reclamant.
Astfel, pârâtul Rău G. a dobândit bunul de la pârâtul Rău D., care, la rândul lui, așa cum s-a reținut mai sus, l-a dobândit cu titlu oneros de la detentorul precar Balint A., căruia bunul i-a fost încredințat de bună voie de către proprietar, în speță reclamantul.
Nu este reală aserțiunea reclamantului potrivit căreia vânzarea autoturismului între pârâții Rău D. și Rău G. s-ar fi făcut ulterior sesizării organelor de urmărire penală, de vreme ce contractul s-a încheiat la_, iar reclamantul a formulat plângerea penală la data de_ .
În ipoteza vizată de prevederile art. 1909 alin. (1) C.civ., sunt în balanță interesele proprietarului, care, de bunăvoie, a încredințat bunul său unui detentor precar și ale terțului dobânditor, care cu bună credință, s-a încrezut în calitatea aparentă de proprietar pe care o avea detentorul precar.
Între buna-credință a terțului dobânditor și fapta proprietarului, care nu a fost suficient de diligent atunci când a încredințat bunul unei persoane, legea a dat prioritate bunei credințe întemeiate pe aparența de proprietate, pe care însuși proprietarul a creat-o prin fapta sa.
Regula este aplicabilă și în speța pendinte, chiar dacă terțul de bună credință, pârâtul Rău G. a dobândit bunul nu de la detentorul precar, Balint A., ci de la o persoană care a dobândit bunul de la acesta, respectiv pârâtul Rău D. .
Deoarece, în condițiile date, posesia pârâtului Rău G., dobândită cu bună credință, așa cum s-a argumentat anterior, valorează titlu de proprietate, raportat la prevederile art. 1909 alin. (1) C.civ., instanța a respins și cererea reclamantului de obligare a pârâtului Rău G. la plata contravalorii autoturismului descris anterior.
În ceea ce îl privește însă pe pârâtul Rău D., cumpărător de rea-credință de la detentorul precar Balint A., acțiunea în despăgubire formulată de reclamant este admisibilă, acesta neputând invoca în favoarea sa regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C.civ.
În legătură cu valoarea autoturismului la data vânzării, în iulie 2009, instanța a reținut că reclamantul a solicitat, cu titlu de despăgubiri, suma de 2.500 euro, iar
pârâții nu au contestat această valoare, înscrisă, de altfel, și în contractul de vânzare- cumpărare încheiat la data de_ .
Având în vedere că pârâtul Rău D. a plătit reclamantului, prin intermediul lui Rednic Sorin și Balint A., la data la care a intrat în posesia autoturismului, suma de 1000 de euro, instanța a admis în parte cererea și a dispus obligarea pârâtului Rău D. la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.500 euro, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând parțial contravaloarea autoturismului marca Renault, model Laguna, cu nr. de identificare VF1K5680519085812, serie motor 0., cu nr. de înmatriculare_ .
Referitor la contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului menționat, prima instanță, constatând că, începând cu luna iulie 2009, când autoturismul menționat a intrat în mod fraudulos în posesia pârâtului Rău D., reclamantul a fost privat de posibilitatea utilizării bunului său, judecând în echitate, a dispus obligarea pârâtului Rău D. la plata sumei de 1.000 euro, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului menționat, suferită de reclamant.
În temeiul art. 276 C.pr.civ., ținând seama de soluția pronunțată în cauză, instanța a obliga același pârât la plata sumei de 2.001 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parțial onorariu avocațial, taxă de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul S.
G. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului s-a criticat soluția primei instanțe prin care a respins cererile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare încheiat la data de_ între pârâtul Rău D. și pârâtul Rău G. și obligarea pârâtului Rău G. alături de pârâtul Rău D. la plata contravalorii autoturismului descris anterior și a lipsei de folosință a acestuia. În acest sens, recurentul reclamant a susținut că eronat a reținut instanța că suma de 1000 euro a fost restituită de martorul Rednic Sorin, fiind doar susținerea singulară a acestui martor, cu toate că reclamantul a reliefat organelor de poliție că suma respectivă corespundea unei datorii mai vechi a martorului, susținere ce se coroborează cu declarațiile martorilor Abrudan T. și Olah T. date în fața instanței de judecată, ignorate de instanța de fond.
O altă critică s-a referit la raționamentul primei instanțe de respingere a cererii reclamantului în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul Rău D. și pârâtul Rău G. . Sub acest aspect, recurentul reclamant a reliefat că este evident faptul că Rău D. care nu se întâlnise niciodată cu reclamantul și nu avea un act original de transfer a dreptului de proprietate, cunoștea că nu putea transmite către o terță persoană un drept pe care nu-l dobândise niciodată, aspect ignorat de către instanță, care nici nu a ținut cont de faptul că vânzarea a fost făcută între doi frați, unul fiind vânzător, iar celălalt cumpărător, ceea ce constituie o prezumție simplă că Rău D. i-a povestit fratelui său de ce dorea să înstrăineze cât mai grabnic autoturismul abia cumpărat.
E adevărat că vânzarea autoturismului bun mobil nu e supusă vreunei formalități speciale, dar un cumpărător cu diligență medie verifică actele autoturismului, în speță fiind o copie a unui contract de vânzare cumpărare, talonul și asigurarea încheiate pe alt nume decât al vânzătorului. În plus, vânzarea cumpărarea
acestui tip de bunuri mobile este supusă publicității, pentru ca vânzarea să fie opozabilă erga omnes, aceste formalități nu s-au realizat, reclamantul figurează ca proprietar, fiind pus în situația de a achita impozitul pentru un bun de care e lipsit de mai bine de 3 ani împotriva voinței sale, caz în care nu se poate susține că Rău G. este de bună credință.
În drept, s-au invocat prevederile art.312 Cod procedură civilă. Recursul declarat a fost legal timbrat.
Împotriva aceleași sentințe, în termen legal, a declarat recurs și pârâtul Rău
D. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în principal, iar în subsidiar casarea sentinței atacate și rejudecând cauza respingerea acțiunii formulate de reclamant ca nefondată.
În motivarea recursului s-a susținut că sentința atacată este nelegală și netemeinică, că prima instanță a interpretat greșit actul dedus judecății, că a schimbat natura și înțelesul acestuia, pronunțând o sentință lipsită de temei legal și dată cu încălcarea greșită a legii.
O primă critică adusă de pârât sentinței atacate s-a referit la faptul că prima instanță a nesocotit în totalitate rolul activ în soluționarea acestei cauze, fiindcă, chiar dacă procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, se impunea ca în cauză Rednic Sorin și Balint A. să aibă calitatea de pârâți și nu de martori, fiind implicați direct în aceste acte. Sub acest aspect, pârâtul recurent neavând cunoștințe juridice trebuia îndrumat cu privire la drepturile procesuale pe care le are, că poate formula cerere reconvențională ori cerere de chemare în garanție, ceea ce a fost nesocotit de instanța de fond.
O altă critică adusă de pârâtul recurent s-a referit la faptul că starea de fapt concretă și reală, dintre Balint A. și recurentul pârât și dintre Rednic Sorin și pârâtul recurent nu a putut fi analizată de instanța de fond raportat la plângerile penale formulate împotriva acestora, astfel că prejudiciul creat reclamantului a fost cauzat de cei doi martori și nicidecum de pârâtul recurent care a avut încredere în martori. Contractul anulat a fost trimis de la C., motiv pentru care pârâtul a folosit autoturismul sub nume de proprietar, în mod public și a dispus de el în calitate de proprietar, reaua credință nefiind dovedită și nu a fost înlăturată în nici un mod prezumția legală, principiul prevăzut de art.1909 Cod civil vechi era inaplicabil în cauză.
Pârâtul recurent nu a avut nici un moment intenția de fraudare a intereselor reclamantului, prețul stabilit a fost remis către reclamant, iar instanța nu a stabilit care a fost prețul bunului înstrăinat fără drept, nu se cunoaște dacă prețul de 2500 euro euro era valoarea lui reală, sau fictivă, suma de 1000 euro ar fi reprezentat prețul corect. Dacă prețul real ar fi fost de 2500 euro, din care reclamantul a primit 1000 euro, prejudiciul neachitat ar fi 1500 euro, caz în care nu se mai impunea analizarea subsidiarului care era inadmisibil, cât timp valoarea bunului a fost recuperată sau stabilită. A criticat sub acest aspect faptul că prima instanță în baza rolului activ trebuia să stabilească limitele investirii sale și să ceară lămuriri în acest sens.
În final, a susținut că se impune în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru clarificarea cadrului procesual și administrarea de noi probe.
În drept, s-au invocat prevederile art.299, art.304 pct.8,9, art.312 și art.274 Cod procedură civilă.
Recursul declarat a fost legal timbrat.
Recurentul reclamant a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de pârât solicitând respingerea recursului ca nefundat, arătându-se în esență faptul că susținerile din cuprinsul recursului sunt lipsite de orice fundamentare juridică f.23-25.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, tribunalul constată că nu există temeiuri care să atragă casarea ori modificarea sentinței atacate, motiv pentru care ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate potrivit considerentelor ce vor fi arătate în cele ce urmează.
Recursul declarat de reclamant se impune a fi respins potrivit următoarelor argumente. Contrar aserțiunii reclamantului, în mod corect și judicios, prima instanță a procedat la scăderea sumei de 1000 euro din suma de 2500 euro stabilită ca preț al autoturismului, fiindcă declarația martorului Rednic Sorin este extrem de tranșantă sub acest aspect și acest martor audiat de instanță a indicat clar că Balint A. după ce a luat mașina și a dus-o la Dej, iar la întoarcere prin intermediul martorului a dat reclamantului suma de 1000 euro din partea persoanei cu care s-a întâlnit la Dej. Așadar, natura acestei sume nu era de restituire a unui împrumut luat anterior de martor de la reclamant, ci era o sumă primită de reclamant ca urmare a tranzacției încheiată cu autoturismul său, mai ales ținând cont de proveniența sumei de 1000 euro, plătită de pârâtul căruia i s-a transmis bunul.
În ce privește declarațiile martorilor Abrudan T. și Olah T., tribunalul constată că declarațiilor acestor martori nu sunt suficient de relevante sub acest aspect, fiindcă doar au arătat că reclamantul i-a împrumutat numitului Rednic Sorin anumite sume de bani, dar nici unul nu a dat detalii concrete în ce privește suma de 1000 euro avută în vedere de prima instanță ca fiind achitată reclamantului în contul mașinii și scăzută din suma de 2500 euro, caz în care tribunalul constată că în mod legal și judicios instanța de fond a obligat pârâtul doar la plata sumei de 1.500 euro, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând parțial contravaloarea autoturismului Renault Laguna, cu nr. de identificare VF1K5680519085812, serie motor 0., cu nr. de înmatriculare_ .
Nefondată este și critica recurentului reclamant privind respingerea cererii reclamantului de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul Rău D. și pârâtul Rău G. . În mod corect a reținut prima instanță că nu s-a făcut dovada prin nici un mijloc de probă a relei credințe a pârâtului Rău G. ce a cumpărat bunul de la celălalt pârât, iar doar prezumția simplă că acesta ar fi cunoscut de la fratele său provenința ilicită a autoturismului nu este suficientă, dat fiind faptul că, fiind aplicabile prevederile art. 1909 alin. (1) C.civ., sunt puse în balanță interesele proprietarului, care, de bunăvoie, a încredințat bunul său unui detentor precar și ale terțului dobânditor, care cu bună credință, s-a încrezut în calitatea aparentă de proprietar pe care o avea detentorul precar, caz în care corect a reținut prima instanță că legea a dat prioritate bunei credințe întemeiate pe aparența de proprietate, pe care însuși proprietarul a creat-o prin fapta sa.
Nici aserțiunile recurentului reclamant cum că un cumpărător cu diligență medie verifica actele autoturismului și că reclamantul figurează ca proprietar, fiind pus în situația de a achita impozitul pentru un bun de care e lipsit de mai bine de 3 ani împotriva voinței sale, nu sunt în măsură să atragă admiterea recursului sub acest aspect, întrucât, pe de o parte, instanța trebuie să analize situația concretă a pârâtului
cumpărător, iar nu să evalueze abstract și ipotetic situația dedusă judecății, iar pe de altă parte, faptul că reclamantul a trebuit să achite impozitul 3 ani nu este suficient pentru a demonstra reaua credință a pârâtului Rău G. care trebuie apreciată în funcție de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de _
, iar nu în funcție de evenimente ulterioare.
Tribunalul va respinge ca nefondat și recursul declarat de pârâtul Rău D., fiindcă nu există temeiuri care atragă casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare și nici nu se impune respingerea acțiunii ca nefondate.
În ce privește critica principală privind casarea cu trimitere spre rejudecare, tribunalul constată că motivele invocate de recurentul pârât în acest sens nu sunt de natură a atrage o asemenea soluție.
Contrar celor arătate de recurentul pârât, tribunalul constată că prima instanță nu a încălcat rolul activ al judecătorului, ci a procedat la soluționarea cauzei în limita obiectului cererii deduse judecății, așa cum prevede art.129 Cod procedură civilă, și cu respectarea cadrului procesual stabilit de reclamant, prevederi legale care nu-i permit instanței de judecată să procedeze din oficiu la introducerea în cauză în calitate de pârâți a anumitor persoane, ci instanța trebuie să soluționeze acțiunea formulată de reclamant doar în contradictoriu cu pârâții chemați în judecată de cel ce a introdus cererea de chemare în judecată.
Faptul că pârâtul este lipsit de cunoștințe juridice nu înseamnă că instanța trebuie să se transforme într-un apărător al intereselor acestuia, ci pârâtul putea să-și angajeze un avocat care să-i asigure o adecvată apărare a intereselor în cauză, iar faptul că nu a făcut așa ceva în fața primei instanțe, nu înseamnă că instanța a nesocotit principiul rolului activ. Dimpotrivă, tribunalul constată că la termenul de judecată din 18 decembrie 2012, când pârâtul recurent s-a prezentat în fața primei instanțe i s-a luat poziția procesuală și i-a adus la cunoștință drepturile procesuale de a și angaja avocat, de a formula cereri, a invoca excepții și a arăta mijloacele legale în apărarea sa, netrebuind ca instanța să-l îndrume să formuleze cerere reconvențională ori cerere de chemare în garanție.
Așadar, tribunalul arată că nu există din această perspectivă motive care să conducă la casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. O asemenea soluție nu se impune nici pentru completarea probatoriului administrat, așa cum a cerut pârâtul recurent în finalul recursului, fiindcă prima instanță a administrat suficiente probe pentru justa soluționare a raporturilor litigioase dintre părți.
Nici în ce privește fondului cauzei tribunalul nu găsește întemeiate criticile invocate de pârâtul recurent. Sub acest aspect, se constată că prima instanță în mod corect a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de_ și a obligat pârâtul Rău D. la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.500 euro, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând parțial contravaloarea autoturismului Renault Laguna, cu nr. de identificare VF1K5680519085812, serie motor 0., cu nr. de înmatriculare_ și la plata sumei de 1.000 euro, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului menționat, suferită de reclamant.
Contrar aserțiunilor pârâtului recurent, instanța de fond nu a interpretat greșit actul dedus judecății, ci a reținut că acest pârât a acționat cu rea credință, căci a cumpărat autoturismul de la Balint A., deși știa că nu aparține acestuia și ar fi trebuit să știe, raportat la circumstanțele expuse în motivarea sentinței anterior
indicate, că persoana menționată nu acționează nici în calitate de mandatar al reclamantului, a încheiat contractul în frauda drepturilor proprietarului, în complicitate cu numitul Balint A., sau, în orice caz, asumându-și riscul de a contracta cu o persoană care nu-l reprezenta pe adevăratul proprietar al autoturismului, o atare operațiune are un caracter speculativ, iar contractul încheiat în circumstanțele prezentate are o cauză ilicită, fiind nul absolut, în temeiul art. 968 Cod civil din 1864.
În ce privește aserțiunea pârâtului recurent potrivit căreia instanța nu ar fi analizat care este valoarea reală a autoturismului, tribunalul constată că aceasta este lipsită de fundament, fiindcă în ambele contracte de vânzare cumpărare încheiate de pârâtul recurent prețul autoturismului a fost același de 2500 euro, iar prima instanță a scăzut din această sumă 1000 euro achitată reclamantului prin intermediul martorului Rednic Sorin, dar prețul stabilit a fost cel indicat în contractele de vânzare cumpărare, această sumă fiind de altfel și solicitată de reclamant prin acțiunea formulată.
De asemenea, tribunalul constată, contrar celor susținute de pârâtul recurent, că prima instanță a procedat în mod corect la soluționarea cauzei în limita cadrului procesual dedus judecății, și că nu trebuia să respingă nici o cerere ca inadmisibilă, eventual ca nefondată, iar faptul că a obligat pârâtul și la plata sumei de 1.000 euro, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului menționat, suferită de reclamant, se explică prin faptul că instanța de fond a fost investită cu o cerere în acest sens prin acțiunea formulată de reclamant, iar această cerere nu era subsidiară așa cum consideră greșit recurentul pârât, ci era accesorie capătului principal de cerere din acțiune, caz în care puteau fi admise atât cererea principală, cât și cea accesorie. Tribunalul constată că pârâtul recurent nu a formulat alte critici în ce privește cuantumul ori temeiul juridic în baza căruia a fost admis acest capăt de cerere accesoriu, caz în care nefiind investit, nefiind dat vreun motiv de ordine publică ce ar putea fi ridicat din oficiu, tribunalul nu poate să verifice și să stabilească dacă suma de 1000 euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului menționat a fost justificat și legal acordată .
Având în vedere aceste considerente, tribunalul urmează ca, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamantul S. G. și respectiv de pârâtul Rău D., împotriva sentinței civile nr.2984/2013 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._, pe care o va menține în întregime.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, tribunalul constată că față de respingerea recursurilor, ambii recurenți se află în culpă procesuală și nu se impune acordarea acestora de cheltuieli de judecată în recurs, fiecare recurent urmând a-și suporta propriile cheltuielile de judecată aferente recursului respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul S. G. , cu domiciliul procesual ales în C. -N., str. A. DP, nr. 24, județul C., și
respectiv de pârâtul Rău D. , domiciliat în B., str. M., nr.7, sc.B, ap.15, județul B. Năsăud, împotriva sentinței civile nr.2984/2013 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 04 decembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||||
M. | L. B. R. | I. | B. | I. | S. B. L. | D. |
MLB// 2ex.// 08 ianuarie 2014Jud. fond C. RR.
| ← Decizia civilă nr. 5/2013. Constatare nulitate act juridic | Decizia civilă nr. 1730/2013. Constatare nulitate act juridic → |
|---|
