Decizia civilă nr. 49/2013. Prestație tabulară
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIV ILĂ Nr. 49/A/2013
Ședința publică din data de 17 aprilie 2013 Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: R. - I. B., judecător
JUDECĂTOR: G. C. F., președinte secție GREFIER: N. G.
Pe rol fiind pronunțarea deciziei asupra apelului declarat de pârâtul I. I. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunțată de Judecătoria Năsăud în ședința camerei de consiliu din data de 19 septembrie 2012 în dosarul nr._, precum și a apelului declarat de reclamanții H. L. și D. A. împotriva sentinței civile nr. 605/2012 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._, având ca obiect prestație tabulară - rejudecare -dosar fond nr. 1522/1999.
Dezbaterea apelului a avut loc în ședința publică din data de 10 aprilie 2013. Concluziile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
La solicitarea reprezentantului pârâtului-apelant, pentru a depune la dosar concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea deciziei la data de_ .
T R I B U N A L U L
Deliberând constată,
Prin sentința civilă nr. 605/2012 pronunțată la data de 15 martie 2012 de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. 284/265/R/2011 s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților H. L. și D. A. și axată pe lipsa interesului; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții H. L. și D. A. , în calitate de moștenitori și continuatori ai acțiunii civile introductive formulată de autoarea reclamantă Horea F., decedată în cursul procesului în contradictoriu cu pârâții I. I., R. Ana, G. E., R.
I.
și în contradictoriu cu moștenitoarele reclamantei decedate Horea F., respectiv N. N.
, P. I.
, I. I.
.
Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului I. I. suma de 3.440 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond, în baza probatoriului administrat, a reținut faptul că potrivit extrasului de carte funciară și colii desfășurate proprietarii tabulari inițiali ai imobilelor în litigiu au fost numiții R. Bela (Adalbert) și soția R. Ana, cu titlu de cumpărare bun comun.
Conform încheierii de carte funciară nr. 467/_ s-a înscris contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 898/_ de fostul notariat de stat local Năsăud, în temeiul căruia pârâtul I. I. - minor, asistat de reprezentanții săi legali, părinții, a dobândit dreptul de proprietate cu titlu cumpărare bun propriu, asupra imobilelor construcții din litigiu constând din casă de locuit și anexe.
Ulterior, prin operațiunea de validare a convenției sub semnătură privată invocată în cauză s-a notat dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu cu titlu de cumpărare în favoarea defunctei Horea F. și în temeiul hotărârii judecătorești casate.
În speță s-a reluat discuția și s-au reiterat argumentele privind validarea acestei convenții de către instanță și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic concomitent cu constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare autentic și prin invocarea ipotezei de vânzare a lucrului altuia, axată pe o cauză nelicită și contrară
bunelor moravuri și ordinii publice, cu incidența prevederilor art. 948, 966, 968 Cod civil.
S-a reținut totodată faptul că nu s-a mizat pe anterioritatea titlului reprezentat de înscrisul sub semnătură privată chiar și în contextul în care din conținutul convenției se remarcă achitarea unui avans la data de 25 octombrie 1987 de 120.000 lei vechi și respectiv a diferenței de preț în două tranșe la data de 6 iunie 1988 (100.000 lei) și respectiv până la data finală de 30 iunie 1990 pentru achitarea sumei de 80.000 lei (în șase rate).
S-a observat că prin considerentele invocate chiar în redactarea acțiunii introductive s-a prezentat și teza prețului fictiv, cât și într-o altă variantă ipoteza unei simulații (prin interpunere de persoane, fictivitate sau deghizare) și în scopul expus de către pârâții R. prin întâmpinare, doar inițial, în sensul evitării preluării la stat a locuinței reclamantei Horea F. .
În adoptarea soluției instanța a avut ca premisă definiția înscrisului autentic și forța probantă pe care o reclamă un atare înscris.
Astfel, înscrisul autentic reprezintă acel înscris efectuat cu solemnitățile cerute de lege de un funcționar public care are dreptul de a funcționa în locul unde actul s-a încheiat conform prevederilor art. 1171 Cod civil, prin raportare și la situația de facto și legea în vigoare.
Astfel, în categoria înscrisurilor autentice se include și înscrisul autentic notarial, iar acesta se bucură de o prezumție de autenticitate și validitate, iar în ipoteza în care se contestă autenticitatea, sarcina probei revine părții adverse.
Mai mult înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals, în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator, iar celelalte mențiuni fac dovada până la proba contrară.
O atare probă contrară poate viza și elementele contractului printre care se regăsește și prețul, achitarea efectivă de către cumpărător și fictivitatea acestuia.
În speță nu s-a justificat o astfel de probă contrară care să vizeze fondul și conținutul actului și chiar aspectele legate de preț (derizoriu, fictivitatea, sau aspectul de simulație), astfel încât s-a reținut forța probantă și avantajele înscrisului autentic și valabilitatea actului de vânzare-cumpărare din data de 14 iulie 1988 ca operațiune juridică consacrată și care nu poate fi răsturnată prin invocarea convenției sub semnătură privată.
De asemenea, în speță, invocarea aspectelor de nulitate, cât și cele care vizează rezoluțiunea convențiilor în baza dispozițiilor art. 1020, art. 1021 Cod civil, sau respectiv a unui temei axat pe acțiunea în simulație implică o delimitare, o distincție și cu privire la regimul juridic al fiecărei sancțiuni, cu consecințele aferente și cu probatoriul adecvat, astfel încât invocarea concomitentă a acestor temeiuri poate fi posibilă în cazul acțiunii în nulitate și a acțiunii în simulație, dar exclude implicit sancțiunea rezoluțiunii care atrage și distincția pentru cauzele anterioare, concomitente sau ulterioare încheierii actului propriu-zis.
Deoarece înscrierea sau încheierea efectuată în evidentele de carte funciară în temeiul unui titlu desființat
(sentința casată) atrage o rectificare a intabulării sau înscrierii efectuate implicit prin soluția adoptată de către instanță în speță în sensul respingerii acțiunii civile și cu consecința directă, negativă asupra petitului de constatare validitate a convenției sub semnătură privată se mențiune contractul de vânzare- cumpărare autentic notat în favoarea cumpărătorului-pârât I. I., iar notarea efectuată în favoarea autoarei Horea F. rămâne practic fără suport, fără temei.
Evident că pentru notările subsecvente ale terților dobânditori cu titlu oneros sau cu titlu gratuit se poate promova acțiunea în rectificare ce poate fi introdusă fie concomitent, fie separat după admiterea acțiunii de fond.
În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1171 cod civil coroborat cu art. 948, art. 966, art. 968 Cod civil, art. 274 C.proc.civ.
Ulterior, la data de 19 septembrie 2012, s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâtul I. I., reținându-se în motivare că potrivit dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată"; părții adverse și prin corelare cu cuantumul justificat prin dovezi.
În concret și reținând concluziile scrise depuse de către mandatarul pârâtului s-a solicitat expres cuantumul total de 3.440 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată și reprezentând onorarii avocat în toate stadiile procesuale aferente evidențiate (fond, rejudecare și apel) și conform chitanțelor justificative anexate și modului de calcul expus în detaliu în cadrul concluziilor scrise.
Prin modul de calcul al instanței s-au reținut cheltuielile de judecată pretinse în cuantum total de 3.440 de lei reprezentând onorarii avocat în toate stadiile procesuale aferente evidențiate (fond, rejudecare și apel).
Astfel, s-au reținut următoarele cheltuieli: suma de 500 de lei/onorariu avocat în apel; suma de 2940 lei/onorariu avocat în prezentul dosar.
Este real că prin decizia civilă nr. 58/A/2010 a Tribunalului B. -Năsăud s-a menționat că problema cheltuielilor de judecată se impune să fie soluționată odată cu fondul cauzei, în funcție de soluția adoptată și respectiv că partea care a câștigat procesul, ca urmare a rejudecării după casare, are în mod exclusiv dreptul la toate cheltuielile de judecată.
De asemenea, în aceeași ordine de idei s-a subliniat faptul că instanța nu poate acorda mai mult decât se solicită, iar la fondul cauzei s-a menționat expres că se vor reda printr-o notă de cheltuieli în cuprinsul concluziilor scrise atât cuantumul total pretins, cât și în detaliu prin raportare la fiecare tip de cheltuială efectuată.
În speță instanța a acordat exact cât s-a cerut și justificat prin chitanțele atașate.
În consecință instanța a apreciat că modalitatea de calcul a fost corectă și reprezintă atributul instanței cu privire la acordarea acestor cheltuieli în contextul în care sunt efectiv justificate și probate și implicit solicitate, iar omisiunea privind solicitarea de către petent și a contravalorii expertizelor grafologice efectuate în apel, cât și a taxei judiciare aferente comportă o altă discuție, dar nu rezidă într-o eroare materială.
În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 281 alin. 1 Cod procedură civilă.
Împotriva sentinței civile nr. 605/2012 au declarat recurs reclamanții
¸ solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii formulate.
În motivare s-a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
S-a subliniat faptul că instanța nu a cercetat caracterul ilicit, contrar ordinii publice și bunelor moravuri a actului autentic, nici ipoteza vânzării lucrului altuia. Deși s-a făcut referire la prețul fictiv și la simulație, instanța nu a examinat aceste aspecte.
Totodată, s-a arătat că în virtutea rolului activ instanța putea constata cu ușurință anterioritatea înscrisului sub semnătură privată și plata integrală a prețului.
Dacă ar fi acționat în spiritul legii instanța de fond ar fi putut constata că defuncta Horea F. a locuit efectiv în imobilul dobândit până la decesul său din 2009 fără a fi tulburată; nu a fost înștiințată despre încheierea actului autentic; pârâtul intimat nu locuia în imobil; după decesul defunctei imobilul nu a mai fost locuit; prin posesia neîntreruptă, de bună-credință exercitată de defunctă mai mult de 10 ani, a intervenit prescripția achizitivă.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C.proc.civ., art. 1895-1899
C.civ.
Recursul a fost legal timbrat cu taxă judiciară de timbru și timbru judiciar,
anulate la dosar (f. 40, 41).
Împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 19 septembrie 2012 a declarat recurs pârâtul I. I.
, solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii atacate în sensul acordării tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că plata cheltuielilor de judecată este urmarea culpei procesuale a părții căzută în pretenții. Cheltuielile de judecată efectuate de partea câștigătoare se impun a fi acordate în întregime în măsura în care au fost dovedite și în raport de soluția adoptată.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 3041 și art. 312 alin. 1, 2, 3 C.proc.civ.
Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru, conform art. 14 din Ordinul nr. 760/C/1999 și a timbrului judiciar, potrivit art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.
Recurentul I. I., legal citat, prin întâmpinarea depusă la dosar față de recursul declarat de reclamanți (f. 32) s-a opus admiterii recursului, solicitând obligarea recurenților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat în esență faptul că la dosarul cauzei există mai multe antecontracte de vânzare-cumpărare, că pârâtul este beneficiarul unui act autentic, care face dovadă până la înscrierea în fals.
Invocarea uzucapiunii în calea de atac este inadmisibilă.
Împrejurările de fapt invocate de recurenți referitoare la folosirea imobilului de antecesoarea părților, la neînștiințarea acesteia cu privire la actul autentic sunt simple afirmații.
Imobilul nu este folosit de la decesul reclamantei Horea F., întrucât recurenții reclamanți nu permit accesul nimănui, refuzând remiterea cheilor.
S-a relevat totodată că reclamanții urmăresc obținerea unui drept de proprietate și asupra terenului pentru care s-a emis decizie de atribuire în favoarea recurentului pârât.
La te rme nul de judecată din data de 6 fe bruarie 2013 (f. 44) cale a de atac
(de clarată în cauză de părți) a fost calificată ca f iind ape lul și nu re cursul
.
În realizarea acestei calificări s-a avut în vedere faptul că potrivit art. 725 alin. 3 C.proc.civ. în cazul în care hotărârea s-a pronunțat anterior intrării în vigoare a unei legi noi care prevede modificări în privința căilor de atac, a termenelor de exercitare, hotărârea pronunțată va fi supusă căilor de atac și termenelor prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării ei, prin sintagma "cale de atac existentă la momentul pronunțării hotărârii"; înțelegându-se nu numai denumirea căii de atac, ci și întreaga reglementare din acel moment, inclusiv motive și termene.
Prezenta acțiune s-a judecat într-un prim ciclu procesual la data de 15 septembrie 1999, hotărârea fiind pronunțată cu drept de apel, conform dispozițiilor procedurale în vigoare la acel moment.
Împotriva acestei hotărâri s-a formulat apel, respectiv recurs, cauza fiind trimisă spre rejudecare de instanța de control judiciar.
În primul apel calea de atac nu a fost contestată de părți, astfel că a rămas câștigată cauzei, ceea ce presupune ca și hotărârea pronunțată de instanța de rejudecare să fie supusă acelorași căi de atac.
Încheierea de îndreptare a erorii materiale este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea în legătură cu care s-a solicitat îndreptarea, conform art. 2813 C.proc.civ.
Intimatele N. N., R. Ana, G. E., legal citate, nu s-au prezentat în instanță și nici nu au depus apărări scrise la dosar.
Intimata I. I., legal citată, nu s-a prezentat în instanță, însă prin înscrisul intitulat "concluzii în dosar"; (f. 92) a solicitat respingerea apelului declarat, cu motivarea că intimata a fost cea care a îngrijit-o pe defunctă până când intimata s-a îmbolnăvit, fiind în imposibilitate de a o mai îngriji.
Casa din litigiu s-a cumpărat de fratele Horea I. împreună cu intimata și soțul acesteia pentru apelantul I. I., înțelegerea dintre frați fiind ca defuncta Horea F. să rămână în casă până la deces.
Este real că s-au încheiat mai multe contracte cu vânzătorii, însă înțelegerea a fost conformă actului notarial.
Intimata P. I., legal citată, nu s-a prezentat în instanță, însă prin înscrisul intitulat "declarație";, depus la dosar la data de 10 aprilie 2013 a solicitat respingerea apelului declarat, cu motivarea că mama acesteia a fost lăsată să locuiască în imobil și a fost îngrijită de sora intimatei, numita I. I. până când aceasta din urmă s-a îmbolnăvit.
În casă au intrat reclamanții care nu au mai permis familiei I. să se apropie de
casă.
Intimatul R. I., legal citat, s-a prezentat în instanță și a fost de acord cu
admiterea apelului declarat de reclamanți, fără a depune apărări scrise la dosar.
Prin concluziile scrise depuse la dosar de reclamanții apelanți la data de 10 aprilie 2013 s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii în sensul pronunțării
unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și constatării nulității absolute a actului autentic nr. 898/_ .
În motivare s-a arătat în esență că instanța de fond a ignorat prevederile art. 1176 C.civ., în temeiul cărora convenția din 6 iunie 1988 are valoare de act autentic la fel ca actul notarial, cât timp s-a recunoscut plata prețului de defuncta reclamantă, iar vânzătorii au fost de acord cu acțiunea defunctei reclamante.
Înscrisul sub semnătură privată prezintă avantajul că este anterior celui notarial. Forța probantă a celor două înscrisuri vizează nu mențiuni valabile până la înscrierea în fals, ci împrejurări care pot fi răsturnate prin probe contrarii, cum este plata prețului în condițiile în care actul autentic menționează că prețul s-a achitat anterior.
Nu se poate susține că înscrisul sub semnătură privată nu s-a cunoscut de pârâtul
I. I. și de mama acestuia, atât timp cât aceștia sunt descendenți ai reclamantei Horea
F., care a locuit în imobil de la cumpărarea din anul 1988 și până la decesul său din anul 2009.
Așa cum a afirmat martorul propus de pârâtul apelant prețul s-a achitat prin intermediul fiului defunctei, călugărul.
Contractul autentic este lovit de nulitate absolută din cel puțin 3 motive: lipsește obiectul, deoarece imobilul nu s-a predat cumpărătorului din actul autentic, ci cumpărătoarei din actul privat, aspect dovedit cu martorii audiați, cu adeverințele depuse la dosar, prețul nu s-a achitat de cumpărător, ci de defunctă, chiar dacă banii ar fi provenit de la fiul său călugărul, care ar fi urmărit gratificarea nepotului, documentația care a stat la baza întocmirii actului autentic are înscris la rubrica proprietar numele defunctei; s-a încheiat cu fraudarea legii de vreme ce prețul este nereal, de doar 100.000 lei deși s-a dovedit plata sumei de 300.000 lei; pare simulat sub forma unei donații deghizate, situație în care acțiunea introdusă de donatoare în anul 1999 are semnificația unei revocări a donației pentru ingratitudine, injurii, refuz de alimente, neîndeplinirea condițiilor asumate de donatar.
Sunt relevante în acest sens motivele reclamantei din cererea introductivă și anume: a cumpărat casa, anexele gospodărești și terenul de 250 m.p. de la proprietarii
R. Bela și R. Ana; a plătit integral prețul de 300.000 lei; s-a mutat în casă în care a locuit "și în prezent";; și-a adus în locuință nepotul pentru a o îngriji; părinții acestuia au condiționat îngrijirea de întabularea imobilului pe numele său, ceea ce a determinat încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic; nepotul nu și-a respectat obligația, ceea ce a determinat acțiunea reclamantei de anulare a actului autentic și de validare a contractului sub semnătură privată.
Prin concluziile scrise suplimentar formulate la data de 12 aprilie 2013 s-a arătat că declarația intimatei P. I. nu are nicio relevanță, nefiind dată în fața instanței și nefiind act autentic. Nu sunt relevante nici adeverințele depuse la dosar eliberate de Școala Gimnazială "Dragoș Vodă"; M. ei și de Mănăstirea M. ei, deoarece nu dovedesc cine a cumpărat imobilul în litigiu, cui i s-a predat de vânzători, cine a plătit prețul și cine a posedat bunul.
Este relevantă poziția intimatului R. I. care se coroborează cu celelalte probe (convenția de vânzare din 6 iunie 1988, întâmpinarea din dosarul inițial, declarațiile martorilor, inclusiv a celui propus de partea potrivnică, înscrisurile emise de Primăria I.
M. și Agenția de Furnizare a Energiei Electrice) probându-se că imobilul a fost cumpărat de Horea F., care a plătit prețul; aceasta a locuit în imobil netulburată în posesie de la cumpărare și până la deces.
Înscrisul sub semnătură privată fiind recunoscut de vânzătorii-pârâți are valoare de înscris autentic.
În aceste condiții, având în vedere că perfectarea și realizarea operațiunii juridice s- a realizat anterior actului notarial, actul autentic este lovit de nulitate absolută, lipsindu- i obiectul.
Prin concluziile scrise depuse la dosar de pârâtul apelant la data de 16 aprilie 2013 s-a solicitat respingerea apelului declarat de reclamanți și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat pentru redactare și susținere.
Totodată, s-a solicitat a se lua act de renunțarea pârâtului la judecarea apelului declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale.
În motivare s-a arătat faptul că nu s-a negat faptul că imobilul a fost folosit de defuncta Horea F. de la cumpărare și până la deces; că aceasta a figurat în evidențele primăriei și a achitat impozitele aferente.
Înțelegerea în familie a fost ca imobilul să aparțină pârâtului, aceasta fiind dorința procuratorului de fonduri - Horea I., cu condiția de a permite defunctei să locuiască până la deces și să fie îngrijită de mama pârâtului, ceea ce s-a și întâmplat.
Aceste aspecte nu au însă relevanță în cauză, deoarece analiza vizează faptul posibilității validării unui contract de vânzare-cumpărare concretizat într-un înscris "de mână"; (mai degrabă un început de dovadă scrisă) în contra unui act autentic notarial care se bucură de prezumția de legalitate irefragabilă, atâta vreme cât nici nu s-a invocat, argumentat juridic, și nici nu s-a făcut dovada vreunui motiv de nulitate al acestuia.
În ceea ce privește declarațiile extrajudiciare ale numiților T. D. și P. I., depuse la dosar de către apelanți, acestea nu pot fi luate în considerare de către instanță, ci doar declarațiile pe care aceste persoane le-au dat, în calitate de martori, în fața instanței de apel.
Ceea ce este de reținut din declarațiile acestor martori, este faptul că nu au participat la vreo discuție între vânzătorii R. și familia pârâtului și nici la semnarea vreuneia dintre convențiile de vânzare-cumpărare sub semnătură privată sau cea autentică.
Ceea ce cunosc acești martori referitor la imobilul în litigiu este doar din auzite, iar referitor la folosința imobilului de către defuncta Horea F. pârâtul nu a negat vreodată că aceasta a fost lăsată să folosească imobilul până la deces.
În schimb, martorul Naroș T. a luat la cunoștință în mod direct despre împrejurările în care a fost cumpărată casa, respectiv din discuția pe care martorul personal a avut-o cu numitul Horea I., fiu al defunctei Horea F., cu care a fost coleg de liceu, discuție purtată între cei doi chiar cu ocazia unui deces în familie, al mamei apelanților.
Cu acea ocazie, Horea I. i-a spus martorului că nu o duce pe mama sa Horea F. la mănăstire, aceasta urmând să locuiască în casa care a trecut în proprietatea pârâtului
I. I., prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic, iar mama acestuia să o îngrijească, ceea ce s-a și întâmplat. Horea F. s-a mutat imediat în casă, iar mama pârâtului, I. I., s-a îngrijit de ea în mod constant, fapt constatat personal de martor, care a văzut-o pe mama pârâtului zilnic la locuința mamei sale, până când s-a îmbolnăvit rău, fiind transportată la spital, fiind și în prezent suferindă și având nevoie de însoțitor.
Martorul a văzut-o personal pe mama pârâtului că mergea în fiecare zi la Horea F.
, unde îngrijea de gospodărie. Totodată, lucra în mod constant și pământul aferent casei. Tot o dovadă concretă a faptului că numita I. I. a fost cea care a îngrijit-o pe
Horea F. este faptul că, potrivit spuselor martorului, aceasta din urmă avea lângă telefon o hârtie cu numerele de telefon ale lui I. I. și a martorului, adică doar a celor două persoane la care apela mereu când avea nevoie.
Martorului i s-a spus de către Horea I. de condițiile cumpărării casei, respectiv faptul că a dat pârâtului casa, relevând totodată faptul că Horea F. beneficia doar de o pensie mică, neavând bani să cumpere "vila", care la acel moment era cea mai frumoasă casă din I. M. .
Înșiși apelanții-reclamanți, prin mandatar, prin cuvântul la fondul apelului, au recunoscut că nicidecum banii nu au provenit de la Horea F., arătând că ea doar i-ar fi înmânat vânzătorilor, cu motivarea că nu ar avea importanță ai cui au fost banii, ci cine i-a dat efectiv.
Totodată, martorul Naroș cunoaște și motivele pentru care Horea I. ar fi apreciat ca pârâtul să devină proprietar al casei, și anume faptul că acesta l-a "înfiat". Este denumirea pe care a înțeles să o atribuie martorul, care știe că pârâtul a fost crescut o perioadă de timp de către unchiul său și nicidecum o adopție în sens juridic, martorul arătând că pârâtul a locuit la mănăstire timp de mai mulți ani și că în M. ei a făcut în acest timp și școala. După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar la ultimul termen de judecată, Horea I. a fost stareț al mănăstirii din M. ei timp de 27 de ani, între anii
1980-2007, iar pârâtul a urmat cursurile școlii gimnaziale din M. ei între anii 1986- 1988 (clasele a VII-a și a VII-a).
Chiar dacă s-ar accepta că o mare parte din sumă ce s-a plătit în vederea transmiterii proprietății casei către pârât prin actul notarial provenea de la unchiul Horea I. (restul sumei fiind completată de părinții pârâtului), conform declarației martorului, Horea I. nu vroia să apară ca și proprietar, întrucât nu putea deține imobile, în calitatea sa de călugăr și stareț, iar pe de altă parte, Horea F. era o bună târguitoare, fiind (re)cunoscută în sat pentru această calitate a sa, acesta fiind, probabil, motivul pentru care a apărut, în calitate de cumpărătoare, în convențiile sub semnătură privată.
În acest context s-a solicitat a se observa că anul absolvirii clasei a VII-a - 1988 - corespunde cu anul cumpărării imobilului prin actul autentic, deci declarația martorului se coroborează cu înscrisurile depuse în probațiune de către pârât.
Ceea ce este cert și s-a dovedit în cauză, este faptul că Horea F. nu a fost niciodată proprietară asupra imobilului în litigiu, singurii care pretind în prezent aceasta fiind doar nepoții acesteia - apelanții D. A. și H. L. - și nu ceilalți fii încă în viață, adică pârâtele N. N., P. I. și I. I. care nu au înțeles să continue în rejudecarea pe fond acțiunea mamei lor.
Ba mai mult, pârâtele I. I. și P. I. au depus și concluzii și o declarație la dosar, prin care arată că nu sunt de acord cu admiterea apelului declarat de nepoții lor
D. și H., întrucât susținerile lor nu corespund adevărului.
Susținerea apelanților că ar fi îndeplinite condițiile art.1176 Cod civil privind înscrisurile sub semnătură privată nu are în vedere faptul că asupra imobilului s-a încheiat și un act autentic care conform cu dispozițiile art.1173 Cod civil, "are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată", act în temeiul căruia dreptul de proprietate asupra imobilului a fost înscris în cartea funciară în favoarea pârâtului.
Prin urmare, anterioritatea actului privat, susținută de apelanți, nu poate avea nicio relevanță juridică, nici măcar prin prisma unei eventuale pretinse simulații (nefiind îndeplinite în mod evident condițiile unei atari simulații raportat la părțile și conținutul celor două acte în discuție) și nici să primeze față de înscrisul autentic, în condițiile în care acesta din urmă a fost și înscris în cartea funciară.
Și aceasta în condițiile în care reclamanta inițială, Horea F., nu a invocat dobândirea unui drept de proprietate prin uzucapiune. Dacă apelanții au ales să invoce un arsenal de motive "sentimentale", după cum ei înșiși s-au exprimat, prin mandatar, s-a subliniat faptul că nici pârâtului nu i-a venit să creadă că, după trecerea a 11 ani de la încheierea contractului autentic și respectiv după îmbolnăvirea gravă a mamei sale, bunica și-ar fi dat seama, "singură", că pârâtul nu o mai întreține, astfel că s-ar fi hotărât să îl acționeze în judecată.
Este mai mult decât evident faptul că a fost "ajutată" și capacitată să promoveze acțiunea, iar calea prin care a obținut sentința, prin nelegala citare a pârâtului, printr-o mai mult decât discutabilă din punct de vedere procedural "precizare de acțiune" și fără nicio probațiune, în doar două termene de judecată, mai mult decât discutabilă și în mod just sancționată de instanța de apel prin trimiterea cauzei spre rejudecare.
Este parțial real faptul că pârâtul nu s-a interesat de imobil până în anul 2009, deci timp de 10 ani de la promovarea acțiunii de către bunică, în sensul că nu a intenționat să locuiască acolo, cel puțin atâta timp cât trăia bunica sa. Aceasta nu înseamnă însă, din punct de vedere juridic, că și-a pierdut calitatea de proprietar.
Ceea ce este real este faptul că nu a verificat, în acest răstimp, conținutul cărții funciare, pentru a vedea dacă mai este proprietar, însă nicio normă juridică nu-1 obligă pe proprietarul tabular la o atare verificare, cu raportare la vreun interval de timp anume.
Nu s-a făcut, în cauză, dovada incidenței vreunui motiv de nulitate absolută a actului autentic de vânzare-cumpărare, simplele susțineri de natură sentimentală nefiind suficiente pentru sancționarea actului.
S-a solicitat totodată a se avea în vedere faptul că pârâtul a înțeles să se prevaleze de art. 225 C.proc.civ. vechi față de neprezentarea la interogator a pârâtei R. Ana.
La termenul de judecată din data de 27 februarie 2013
(f. 64) pârâtul apelant I.
I. prezent în instanță a arătat că renunță la judecarea apelului declarat, întrucât i s-a admis cererea de completare a dispozitivului în privința cheltuielilor de judecată solicitate.
Această manifestare de voință reprezintă un act de dispoziție al pârâtului, obligatoriu pentru instanța de judecată, care nu poate refuza să ia act de renunțarea părții la judecarea apelului declarat. Aceasta întrucât, judecata nu se poate realiza decât la sesizarea celui interesat (nemo invitur agere cogitur), iar excepțiile trebuie să fie exprese și de strictă interpretare.
Renunțarea la judecată întrunește cerințele legale, ea realizându-se la data de 27 februarie 2013, personal, verbal în fața instanței, anterior intrării în dezbaterea fondului, astfel încât nu este necesar acordul părților adverse pentru a se lua act de desistare, părți care oricum nu s-au opus aceste manifestări de voință, așa cum rezultă din întregul mers al dezbaterilor.
Având în vedere principiul disponibilității, care implică și dreptul părții de a deschide judecata, faptul că în intervalul de timp cuprins între data introducerii apelului și momentul închiderii dezbaterilor, pârâtul apelant a înțeles să pună capăt judecății deschise de acesta în fața instanței de apel, că renunțarea la judecată îndeplinește toate cerințele de formă, tribunalul în temeiul art. 298 C.proc.civ. raportat la art. 246 C.proc.civ. va lua act de renunțarea pârâtului apelant I. I. la judecarea apelului declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către părțile adverse, în condițiile art.
246 alin. 3 C.proc.civ.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, în limitele cererii de apel, întrucât nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu conform art. 295 alin. 1 teza finală C.proc.civ.
, tribunalul constată că apelul declarat de reclamanți nu este fondat, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică, pentru considerentele care urmează a fi relevate.
Contrar susținerii apelanților, analizând cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, tribunalul constată că instanța de fond a examinat toate apărările formulate.
Defuncta Horea F., decedată la data de 13 august 2009 (f. 10 dosar apel nr. _
) a sesizat instanța la data de 15 iunie 1999 cu o acțiune prin care a solicitat executarea silită a antecontractului de vânzare-cumpărare intitulat convenție din 6 iunie 1988 având ca obiect construcțiile și terenul de 250 m.p. din cartea funciară nr. 1722/a I. M. topografic 843/8 și prețul de 300.000 lei; anularea contractului autentic de vânzare- cumpărare nr. 898/14 iulie 1988.
În justificarea demersului său reclamanta a arătat că la data de_ a cumpărat imobilele de la proprietarii tabulari R. Bela și R. Ana, achitând cu acea ocazie suma de
120.000 lei.
La data de 6 iunie 1988 a mai predat vânzătorilor suma de 100.000 lei, obligându- se ca până la data de 30 iunie 1990 să achite restul de preț de 80.000 lei în 6 rate.
Întregul preț a fost achitat, iar reclamanta a intrat în posesia imobilelor la data de 6 iunie 1988, cu ocazia redactării și semnării înscrisului sub semnătură privată.
Ulterior, reclamanta l-a adus în imobil pe pârâtul I. I., minor la acea dată, în speranța că acesta o va îngriji la bătrânețe, însă părinții acestuia au condiționat rămânerea minorului în imobil de înscrierea bunului pe numele copilului, fapt acceptat de reclamantă.
Sub aspectul nulității actului autentic s-a invocat lipsa calității de proprietari ai vânzătorilor la data încheierii actului notarial; simulația, respectiv fictivitatea, pe considerentul plății prețului de către reclamantă, a întocmirii documentației de înstrăinare pe numele acesteia.
Aceste motive au fost reiterate și de reclamanții apelanți, în calitate de continuatori ai acțiunii pornite de reclamanta decedată pe parcursul judecății (f. 32 dosar fond rejudecare). Prin urmare, analiza tre buie raportată la obie ctul ce re rii și la te meiurile de
fapt invocate
.
În această analiză tribunalul reține că între defuncta Horea F., în calitate de promitent cumpărător și promitenții vânzători R. Adalbert și R. Ana s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 6 iunie 1988 având ca
obiect imobilul casă de locuit, anexe gospodărești și teren în suprafață de 250 m.p., precum și prețul de 300.000 lei (f. 5 dosar fond inițial).
În privința prețului în cuprinsul convenției părților s-a menționat achitarea sumei de 120.000 lei la data de 25 octombrie 1987, a sumei de 100.000 lei la data încheierii convenției - 6 iunie 1988, diferența urmând a fi plătită în 6 rate până la termenul limită de 30 iunie 1990.
Între aceeași promitenți vânzători și promitenții cumpărători Horea I., Horea F. și D. E. s-a încheiat anterior, la data de 25 martie 1988, un act sub semnătură privată intitulat "chitanță"; în care se menționează faptul vânzării imobilului din I. M. de la nr. 107 către promitenții cumpărători pentru suma de 300.000 lei, achitată în 5 rate în intervalul_ -_ (f. 137 dosar fond rejudecare).
Ambele acte sub semnătură privată poartă semnătura părților contractante și au același obiect, aspect necontestat în cauză.
La data de 14 iulie 1988, imobilul casă și anexe situat în I. M. la nr. administrativ 107 este înstrăinat de vânzătorii R. Adalbert și R. Ana cumpărătorului I.
I., minor la acea dată, asistat de părinții săi, pentru suma de 100.000 lei, conform contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 898/1988 (f. 6 dosar inițial), dreptul său de proprietate fiind înscris în coala funciară nr. 1722/a I. M. sub B4 (f. 81 dosar fond rejudecare).
Motivele de nulitate absolută invocate de defuncta reclamantă și anume: lipsa calității de proprietari a vânzătorilor; simulația, fictivitatea nu pot fi reținute de tribunal.
Nu subzistă teza lipsei calității de proprietari a vânzătorilor la momentul încheierii actului autentic, întrucât antecontractul anterior încheiat, la 6 iunie 1988, de care s-a prevalat defuncta reclamantă și apoi reclamanții apelați, nu a fost apt să transfere dreptul de proprietate la momentul încheierii sale, datorită lipsei formei autentice cerută ad validitatem, conform art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 144/1958, aplicabil la momentul încheierii actului.
Prin urmare, actul sub semnătură privată a dat naștere numai unei obligații de a face, aceea de a încheia în viitor contractul în formă autentică.
Dat fiind faptul că o asemenea obligație nu a fost îndeplinită până la momentul încheierii actului autentic, la data de 14 iulie 1988, vânzătorii aveau calitatea de proprietari tabulari ai imobilelor în litigiu, calitate care le dădea dreptul să încheie actul autentic.
Prin urmare, problema vânzării lucrului altuia nu se poate pune, atâta timp cât prin actul sub semnătură privată nu s-a dobândit un drept de proprietate.
Dispozițiile art. 1176 C.civ. invocate de apelanți nu sunt relevante atât timp cât în cauză nu s-a negat, contestat existența și conținutul convenției din 6 iunie 1988.
Faptul că potrivit acestui text legal înscrisul sub semnătură privată recunoscut de cel căruia i se opune (în speță de promitenții vânzători sau moștenitorii acestora) are același efect ca înscrisul autentic între cei care l-au semnat, adică întreg cuprinsul înscrisului sub semnătură privată, cu mențiunile sale privitoare la actul juridic pe care îl constată sau la faptele relatate, face credință, ca și actul autentic, până la dovada contrară, nu schimbă calificarea înscrisului ca fiind un antecontract de vânzare- cumpărare și nicidecum un veritabil act de vânzare-cumpărare, apt să transfere dreptul de proprietate.
Invocarea art. 1176 C.civ. nu transformă natura juridică a înscrisului sub semnătură privată căruia îi lipsește condiția formei autentice cerută ad validitatem din antecontract de vânzare-cumpărare în contract de vânzare-cumpărare.
În lipsa îndeplinirii condiției de formă ad validitatem înscrisul sub semnătură privată nu a fost apt să transfere dreptul de proprietate de la promitentul vânzător la promitentul cumpărător.
Pe de altă parte, așa cum rezultă chiar din motivarea acțiunii introductive, ulterior încheierii convenției din 6 iunie 1988, reclamanta a acceptat încheierea actului autentic, astfel încât în aceste condiții, în care și-a exprimat acordul la încheierea actului notarial (acord nedovedit ca fiind afectat de vreun viciu de consimțământ), iar acest fapt a avut ca și consecință încheierea de vânzători a contractului autentic, practic în acest moment
părțile din actul sub se mnătură privată
(promitenții vânzători și defuncta reclamantă)
încheiat la 6 iunie 1988 au pus capăt consensual rela ției lor contractu ale, desființând
tacit convenția încheiată
.
În ceea ce privește fictivitatea și simulația, tribunalul constată că prin acțiunea introductivă defuncta reclamantă a invocat generic caracterul simulat și fictiv al actului autentic, fără a releva în ce constă fictivitatea sau modalitatea simulației.
Nici prin cererea de apel reclamanții apelanți nu detaliază aceste posibile cauze de nulitate, ci doar înțeleg să impute instanței de fond, la modul general, lipsa rolului activ, determinată de necercetarea caracterului ilicit, contrar ordinii publice și bunelor moravuri a actului autentic, neexaminarea fictivității, respectiv a simulației.
Abia prin concluziile scrise depuse la dosar la ultimul termen de judecată sunt detaliate 3 motive pentru care se apreciază că actul autentic este lovit de nulitate și anume: lipsa obiectului, frauda la lege și simulația sub forma donației deghizate.
Niciunul din aceste motive nu subzistă.
Obiectul este prestația la care se obligă părțile. Nu se poate susține cu deplin temei că actul autentic nu ar avea obiect, atât timp cât în cuprinsul său este indicat și determinat atât bunul vândut, cât și prețul vânzării.
Eventuala nepredare a bunului la dispoziția cumpărătorului nu înseamnă lipsă de obiect, ci neexecutare a unei obligații contractuale, care nicidecum nu poate atrage nulitatea actului încheiat.
În privința plății prețului se poate constata că însăși actele sub semnătură privată încheiate la data de 25 martie 1988, respectiv la data de 6 iunie 1988 sunt contradictorii. Pe de o parte, prin actul din 25 martie 1988 se atestă achitarea sumei de
300.000 lei în 5 rate în intervalul_ -_ de Horea F. împreună cu doi copii ai săi Horea I., stareț la mănăstirea M. ei conform adeverinței nr. 15/_ emisă de Episcopia Ortodoxă R. ă a Maramureșului și Sătmarului - Mănăstirea M. ei și D. E.
, mama reclamanților apelanți (f. 137 dosar fond rejudecare, f. 104 din prezentul dosar). Pe de altă parte, înscrisul din 6 iunie 1988 menționează achitarea de defuncta Horea F. a sumei de 120.000 lei la data de_, a sumei de 100.000 lei la data de 6 iunie 1988, respectiv obligația achitării diferenței de 80.000 lei în 6 rate până la data de 30 iunie 1990, diferență în privința căreia nu s-a mai depus vreun act justificativ.
Aspectul privitor la persoana de la care au provenit banii achitați ca preț pentru imobilele în litigiu nu a putut fi lămurit pe deplin nici prin probatoriul testimonial administrat în apel.
Este însă cert că nu cumpărătorul I. I. a achitat prețul contractual. Cu toate acestea, contractul autentic nu poate fi declarat nul pe acest considerent, al plății prețului de o altă persoană decât cumpărătorul. Achitarea prețului de altă persoană dă naștere doar unui drept de creanță în favoarea acesteia și nicidecum unui drept de proprietate asupra bunului în litigiu.
Frauda la lege pe temeiul invocat, acela al prețului nereal, nu poate fi reținută. În primul rând este de remarcat că în fața instanței de fond reclamanta nu a invocat niciun moment caracterul nereal al prețului, o asemenea teză fiind avansată doar în apel.
Prețul din contractul autentic de vânzare-cumpărare este cel real, atâta timp cât nu există un act secret încheiat între părți din care să rezulte contrariul.
Simplu fapt că din actul autentic rezultă că s-a plătit un preț mai mic decât cel înscris în actul sub semnătură privată nu face ca prețul să fie fictiv, nereal, atât timp cât părțile sunt libere să determine prețul sub sau peste valoarea lucrului. Nu s-a invocat și nici nu s-a probat de către reclamanții apelanți că prețul de 100.000 lei ar fi atât de disproporționat în raport de valoarea bunului vândut încât să nu existe preț.
Nimic nu a împiedicat vânzătorii ca în relația cu minorul cumpărător să stabilească un alt preț decât cel indicat în actul sub semnătură privată. Aceasta în condițiile în care prin actul autentic s-au înstrăinat numai construcțiile nu și suprafața de 250 m.p. în privința căreia s-a solicitat de defuncta reclamantă validarea antecontractului din 6 iunie 1988, ceea ce justifică stabilirea unui preț mai mic.
Teza încheierii contractului autentic cu minorul în scopul evitării preluării unei locuințe proprietate a defunctei reclamante, a fost susținută doar de pârâții intimați R. Ana, R. I. și G. E. prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual (f. 22 dosar fond inițial), defuncta reclamantă direct interesată sau reclamanții apelanți
nesusținând pe parcursul judecății o astfel de teză (decât în concluziile scrise depuse după finalizarea dezbaterilor - f. 163 dosar fond rejudecare).
Prin urmare, aceasta nu se va reține de instanță, nefiind susținută de părți și fiind contrazisă de martorul Naroș T., care a arătat că defuncta a locuit anterior la canton la Maieru (f. 79 prezentul dosar de apel).
Pe de altă parte, defuncta reclamantă nu s-ar fi putut prevala de o asemenea teză, întrucât nu poți invoca frauda la lege pentru a beneficia de protecția dreptului pretins.
Nu poate fi reținută nici simulația. În fața instanței de fond și prin motivele de apel, defuncta reclamantă și apoi reclamanții apelanți au afirmat generic caracterul simulat al actului autentic, fără însă arăta în ce constă simulația.
Abia prin concluziile scrise depuse în apel se relevă simularea sub forma donației deghizate.
Totodată, s-a invocat faptul că adevăratul cumpărător a fost defuncta Horea F. și nu apelantul I. I. .
Simulația este una singură, părțile convin o singură dată să încheie un singur act juridic, care să îmbrace două fețe: una divulgată și alta secretă.
Pentru a fi în prezența simulației este necesar ca actul secret, care trebuie să includă acordul simulatoriu și cel public, ca manifestări de voință să fie concomitente sau, cel puțin în momentul încheierii celui dintâi, cel de al doilea trebuie cu necesitate prefigurat.
Esențial în prezenta cauză pentru reținerea simulației era dovedirea acordului simulatoriu, adică a acelei convenții secrete între defuncta Horea F., pe de o parte și promitenții-vânzători, pe de altă parte, exprimând voința de a simula, adică de a crea aparența unor raporturi juridice care sunt inexistente în fapt sau, în orice caz, sunt total sau parțial diferite de cele reale, pe care le disimulează.
În cauză nu s-a dovedit de către defuncta reclamantă și ulterior după moartea sa, de reclamanții apelanți existența acordului simulatoriu la momentul încheierii actului sub semnătură privată.
Tocmai pentru a se verifica existența sau nu a acestui acord simulatoriu tribunalul a încuviințat audierea de martori și a dispus interogatoriul pârâtei intimate R. Ana, promitent vânzător în actul din 6 iunie 1988.
Contrar poziției reprezentantului pârâtului apelant I. I. din ședința de judecată din 27 februarie 2013 privitoare la proba cu martori în condițiile existenței unui act autentic, tribunalul a avut în vedere faptul că defuncta reclamantă este terț față de actul autentic, astfel că față de aceasta contractul are valoarea unui fapt juridic, terțul putând utiliza, spre a dovedi existența actului secret și deci simulația orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori și aceasta chiar dacă valoarea contractului depășește suma de 250 de lei.
Din depozițiile martorilor audiați nu se poate reține existența unui astfel de acord. Totodată, lipsa intimatei R. Ana de la interogatoriul dispus a fi luat din oficiu coroborată cu depozițiile martorilor audiați, cu poziția defunctei reclamante exprimată în cuprinsul acțiunii introductive denotă absența acordului simulatoriu, condiție indispensabilă pentru a se reține simulația.
Faptul că intimata R. Ana este o femeie în vârstă de 86 de ani, care suferă de anumite boli cardiace nu constituie un motiv justificat al lipsei de la interogatoriu, în condițiile în care prin acte medicale nu s-a probat că starea de sănătate nu permite luarea interogatoriului (în instanță sau chiar la domiciliu), motiv pentru care tribunalul consideră că lipsa de la interogatoriu constituie început de dovadă scrisă în sensul art. 225 C.proc.civ., care se impune a fi coroborat cu celelalte probe administrate.
Tribunalul reține că la momentul încheierii actului sub semnătură privată, 6 iunie 1988, actul autentic nu era prefigurat. Aceasta rezultă chiar din motivarea acțiunii introductive, unde se arată că după momentul încheierii actului privat defuncta l-a adus în imobil pe pârâtul I. I., minor la acea dată, în speranța că acesta o va îngriji la bătrânețe, însă părinții acestuia au condiționat rămânerea minorului în imobil de înscrierea bunului pe numele copilului, fapt acceptat de reclamantă.
Ca atare, este fără îndoială că la momentul întocmirii actului privat nu s-a prevăzut încheierea actului autentic, ideea născându-se ulterior. Că este așa rezultă și din poziția
reclamanților apelanți, care în cuprinsul apelului declarat arată textual că defuncta "nu a fost înștiințată despre încheierea actului autentic";.
În realitate, așa cum se poate desprinde din motivarea acțiunii introductive, defuncta a acceptat încheierea actului autentic, prin care proprietatea asupra bunului trecea asupra minorului, acest act nu a fost prefigurat la momentul încheierii actului sub semnătură privată - 6 iunie 1988 -, ci încheierea lui a fost decisă ulterior încheierii actului sub semnătură privată, în temeiul unei înțelegeri cu părinții minorului.
Acceptarea de către defunctă a încheierii actului autentic urmată de încheierea acestuia a însemnat realizarea unui acord tacit între părțile actului privat din 6 iunie 1988 de desființare a acestui act.
În cazul simulării prin interpunere de persoane actul secret trebuie încheiat tot între persoanele care au încheiat actul aparent, cu precizarea că adevăratul beneficiar este o altă persoană, întrucât în cazul acestei simulații ambele părți din contract urmăresc în mod conștient ca efectele să se producă față de o terță persoană, căreia îi asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei.
În ipoteza deghizării, părțile încheie un contract care dă naștere adevăratelor raporturi juridice dintre ele, contract pe care pentru a-l ține secret, în tot sau în parte, îl îmbracă în forma unui alt contract.
În condițiile în care actul public s-a încheiat între apelantul I. I., intimata R. Ana și soțul acesteia, iar actul secret se încheie de defuncta Horea F. cu aceleași persoane care apar ca vânzători în actul autentic problema deghizării actului secret sub forma donației nu se poate pune.
Ceea ce nu s-a dovedit în cauză de defuncta reclamantă și de apelanți a fost aceea că la momentul încheierii actului secret - 6 iunie 1988 - între defuncta reclamantă Horea F. și promitenții-vânzători s-a realizat o înțelegere și anume aceea ca actul sub semnătură privată să fie încheiat cu defuncta, iar cel public cu apelantul, împrejurare esențială pentru a putea fi în prezența unei simulații.
O asemenea înțelegere (acordul simulatoriu) nu rezultă din probatoriul administrat și nici nu s-a susținut de defuncta reclamantă prin acțiunea introductivă.
Faptul că pârâții intimați R. Ana, R. I. și G. E. prin întâmpinarea depusă inițial în dosarul de fond (f. 22) declară că vânzarea în favoarea minorului s-a făcut pentru evitarea aplicării Legii nr. 4/1973 nu poate constitui dovadă a acordului simulatoriu, fiind o declarație singulară, nesusținută de proba realității ei.
Pe de o parte, teza încheierii actului privat pentru a evita aplicarea prevederilor Legii nr. 4/1973 nu a fost susținută nici de defuncta reclamantă și nici de reclamanții apelanți (ea fiind relevată numai în concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor - f. 163 dosar fond rejudecare) și nici nu rezultă din probatoriul administrat. Pe de altă parte, din cuprinsul întâmpinării nu rezultă că înțelegerea ca actul autentic viitor să fie încheiat cu minorul pentru considerentele relevate ar fi existat la
momentul încheierii actului sub semnătură privată - 6 iunie 1988.
Lipsa unei asemenea înțelegeri la momentul încheierii actului privat din 6 iunie 1988 poate fi dedusă din succesiunea actelor sub semnătură privată încheiate cu privire la imobil coroborată cu absența intimatei R. Ana la interogatoriu.
Astfel, inițial la 25 martie 1988 promitenții-vânzători încheie un antecontract de vânzare-cumpărare cu defuncta reclamantă Horea F. și cu doi dintre copiii acesteia - Horea I. și D. E. .
Ulterior, la 6 iunie 1988, promitenții-vânzători încheie un nou antecontract de vânzare-cumpărare privitor la același bun numai cu defuncta Horea F. .
Anterior acestor acte sub semnătură privată, la data de 12 martie 1988 (f. 138 dosar fond rejudecare) între aceeași promitenți-vânzători, pe de o parte, defuncta reclamantă Horea F. și doi dintre copiii acesteia - Horea I. și D. E., pe de altă parte, a intervenit un proiect de antecontract de vânzare-cumpărare cu conținut identic actului din 6 iunie 1988.
Din ansamblul probatoriului administrat nu rezultă cu certitudine cine a achitat prețul vânzării și când a fost achitat acesta. Aceasta întrucât există cel puțin două înscrisuri sub semnătură privată (f. 137, 139 dosar fond rejudecare) semnate de promitenții-vânzători, ce conțin mențiuni diferite în privința persoanelor care au achitat suma și a datei la care a avut loc plata.
Întâmpinarea depusă la dosar de intimații R. Ana, R. I. și G. E. relevă faptul că plata prețului s-a făcut de defuncta Horea F. . Însă această declarație trebuie coroborată cu celelalte probe administrate în condițiile existenței a două înscrisuri sub semnătură privată semnate de promitenții-vânzători, ce conțin mențiuni diferite în privința persoanelor care au achitat suma de bani. Ca atare, declarația privind plata prețului de defunctă poate fi reținută doar ca recunoaștere a faptului material al remiterii sumei de către aceasta, nu și a faptului că suma de bani a aparținut acesteia.
Caracterul ilicit, contrar ordinii publice și bunelor moravuri a actului autentic, invocat în apel nu poate fi reținut în condițiile în care reclamanții apelanți nu au probat o asemenea teză.
Faptul că prețul a fost achitat de altcineva decât minorul cumpărător, că s-a achitat suma de 100.000 lei nu duce la constatarea caracterului ilicit, contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
Teza uzucapiunii, avansată prima dată în apel, nu poate fi reținută de instanță în condițiile în care în fața primei instanțe nu a fost invocată, examenul realizat de instanța de control fiind limitat la aspectele cu care a fost sesizată instanța de fond, conform art. 294 alin. 1 C.proc.civ.
Raportat la argumentele mai sus relevate, tribunalul reține că actul autentic nu poate fi declarat nul atât timp cât în cauză nu s-a dovedit un acord simulatoriu. Considerentele pe care se întemeiază apărarea apelanților și anume: neplata prețului de pârâtul I. I., folosirea bunului de defuncta reclamantă, predarea bunului către aceasta din urmă și nu către cumpărătorul din actul autentic nu duc la nulitatea actului autentic, act ce îndeplinește toate cerințele de fond și formă prevăzute de lege, ci justifică eventual dreptul celui care a achitat efectiv prețul de a solicita de la cumpărător restituirea prețului achitat, desigur într-un alt cadru procesual în care se va analiza în concret cine anume a plătit prețul, când s-a achitat acesta, respectiv momentul curgerii dreptului la acțiunea în restituire.
Intervenirea de discuții între membrii familiei la o perioadă considerabilă de timp după încheierea actului autentic (prezenta acțiune fiind promovată la 15 iunie 1999, la
11 ani de la încheierea actului autentic) nu poate justifica anularea sau constatarea nulității acestuia.
Deplina valabilitate a actului autentic împiedică validarea actului sub semnătură privată din 6 iunie 1988, care așa cum s-a reținut pe baza poziției defunctei reclamantei cuprinsă în motivarea acțiunii introductive, a fost desființat de comun acord cu promitenții-vânzători în momentul acceptării de defunctă a încheierii actului autentic notarial, de care indubitabil a avut cunoștință, așa cum a declarat defuncta în cuprinsul acțiunii sale.
În baza acestor considerente, făcând aplicarea dispozițiilor art. 296, art. 298 raportat la art. 246 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanți și va lua act de renunțarea pârâtului apelant la judecarea apelului declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale.
În temeiul art. 274, 277 C.proc.civ, reținând culpa procesuală a reclamanților apelanți, interesul lor comun și raporturile de rudenie dintre aceștia (frați), tribunalul îi va obliga în solidar să plătească pârâtului apelant suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, justificat cu chitanțele nr. 503/_ și nr. 752/_ depuse în original la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții H. L. , domiciliată în I.
M., nr. 103, județul B. -Năsăud și D. A. , domiciliat în I. M. nr. 190, județul
B. -Năsăud (în calitate de moștenitori și continuatori ai acțiunii civile introductive formulată de autoarea reclamantă Horea F., decedată în cursul procesului) împotriva sentinței civile nr. 605/2012 pronunțată la data de 15 martie 2012 de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. 284/265/R/2011, pe care o menține ca legală și temeinică.
Ia act de renunțarea apelantului I. I. , domiciliat în B., A. S., bl. 8, sc. A, apartament 3, județul B. -Năsăud, la judecarea apelului declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunțată la data de 19 septembrie 2012 de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. 284/265/R/2011.
Obligă apelanții H. L. și D. A. , în solidar, să plătească apelantului I.
I.
suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din data de 17 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | |||||
R. | I. B. | G. | C. | F. | N. | G. |
red. F.G.C./dact. F.G.C./10 exemplare _
judec. fond P. T. A.
| ← Încheierea civilă nr. 70/2013. Prestație tabulară | Decizia civilă nr. 85/2013. Prestație tabulară → |
|---|
