Decizia civilă nr. 557/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ Nr. 557/A/2013
Ședința publică de la 06 Noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE C. -A. C.
Judecător C. -V. B. Grefier C. -S. Ș.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de apelant reclamant S. R. DE
R., împotriva Sentinței civile nr. 10096/_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe pârât SC B. M. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care instanța invocă din oficiu excepția necompetenței materiale a T. ului C. -Secția civilă și reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.
T. UL
Prin Sentința civilă nr. 10096/_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei S. R. DE R., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. M. S.R.L., având ca obiect pretenții.
S-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut următoarele
:
Reclamanta S. R. de R. a învestit instanța cu o cerere în pretenții în contradictoriu cu pârâta SC B. M. S. având ca obiect achitarea de către pârâtă a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, sens în care a invocat prevederile art. 40 din Legea nr.41/1994 și ale HG nr.977/2003.
Analizând temeiul de drept invocat de către reclamantă, instanța a reținut din cuprinsul dispozițiilor generale ale Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a Societății Române de Televiziune că acestea prestează servicii publice autonome de interes național, iar în activitatea pe care o desfășoară au obligația de a asigura pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor precum și corecta informare a opiniei publice, având ca obiect general informarea, educarea și divertismentul (art. 1,3,4 ). Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr.41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, iar potrivit alin.4 cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune,
se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Potrivit art. 3 alin.1 din HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, după cum a fost modificată prin HG nr.1012/2009, "persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu
modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale";.
În continuare, alin.1¹, 1² și 1³ ale art. 3 din hotărârea de Guvern instituie cazurile de scutire ale persoanei juridice de la plata taxei radio, în situația persoanelor juridice care și-au suspendat activitatea, sens în care acestea au obligația de a face o cerere la sediul Societății Române de R. și de a depune acte doveditoare.
Textul art. 40 alin.3 din Legea nr.41/1994 a făcut obiectul analizei Curții Constituționale, care a statuat în esență că acesta este constituțional, atât din perspectiva art. 31 din Constituție (dreptul la informare), art. 44 din Constituție (dreptul de proprietate privată) și art. 56 alin.2 din Constituție (contribuții financiare), iar plata serviciului public este obligatorie pentru toți beneficiarii acestui serviciu, persoane fizice sau juridice. (Deciziile Curții Constituționale nr.159/2004, nr.297/2004, nr.331/2006). Curtea Constituțională a opinat că
"autonomia acestor servicii determina informarea corecta a persoanelor asupra problemelor de interes public și asigura un cadru organizat pentru exercitarea libertății de opinie, libertății de a primi și comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice";.
Totodată, art. 3 al HG nr.977/2003 a făcut obiectul analizei instanțelor de contencios administrativ, textul fiind declarat nelegal prin mai multe hotărâri judecătorești de speță. În acest sens, sunt Sentința civilă nr.733/2008 a Curții de Apel C., Sentința civilă nr.767/2008 a Curții de Apel C., Decizia civilă nr.2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Sentința civilă nr.185/2010 a Curții de Apel C., Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C., Decizia civilă nr.607/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Instanțele de contencios administrativ au reținut în esență că nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare, și că a interpreta norma în discuție în sensul că societățile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii și nu dețin receptoare menite să transmită informația, golește de conținut celelalte dispoziții din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entități dreptul de a nu desfășura nici un fel de activitate pe o perioadă limitată de timp. Ca atare, au concluzionat instanțele de contencios administrativ că dreptul la informare al persoanelor juridice nu poate fi transformat într-o obligație de a susține serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.
Raportându-se instanța la prevederile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 care este temeiul în drept al prezentei acțiuni, s-a constatat că legiuitorul a instituit prezumția legală că toate persoanele juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio și TV, prevăzându-se conform art. 53 din Constituția României contribuții financiare speciale.
Contrar opiniei reclamantei, această prezumție nu este absolută, dovadă fiind inclusiv prevederile alin 1¹ al art. 3 din HG nr.799/2003 care instituie un caz de stabilire a scutirii de la plata taxei, dar și ale art. 40 alin.6 și 7 din Legea nr.41/1994 care prevăd situații în care există scutiri de la plata taxei serviciului public.
Instanța își însușește opiniile jurisprudențiale pe care le-a expus anterior, dar apreciază că în cauză problema juridică care se ridică este de a stabili cine are obligația de a dovedi calitatea de beneficiar al serviciului public.
În mod tradițional, în materia dreptului civil, proba o face reclamantul în baza principiului actio incumbit probatio, în acest sens fiind și prevederile art. 249 C.pr.civ potrivit căruia cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.
Cu toate că Legea nr.41/1994 nu prevede cum se stabilește calitatea de beneficiar al serviciului, din ansamblul prevederilor acestei legi, instanța a apreciat
că legiuitorul a stabilit că în principiu toate persoanele juridice cu sediul în România sunt beneficiare ale acestui serviciu public, de unde reiese că într-o atare situație revine persoanei juridice să răstoarne această prezumție și să facă dovada contrară.
Aplicând aceste statuări la cauza prezentă, instanța a constatat că facturile fiscale emise de furnizorul de energie electrică se referă la punctul de consum situat în C. -N., str. Maramureșului nr.41, jud.C., dar din extrasul emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului reiese că sediul social al pârâtei se află situat în C. -N., P. C. nr.15, ap.50, jud.C. (f.6-27).
Pe de altă parte, conform mențiunilor efectuate în data de_ la Oficiul Registrului Comerțului, reprezentantul societății pârâte a declarat pe proprie răspundere că la sediul social situat în P. C. nr.15, ap.50 din C. -N. nu se desfășoară activitățile ce constituie obiectul de activitate al firmei.
Din cuprinsul actului constitutiv și statutului societății pârâte, instanța a constatat că domeniul principal de activitate este conform codului CAEN 1071- Fabricarea pâinii, fabricarea prăjiturilor și a produselor proaspete de patiserie, iar din lista de inventariere emisă la data de_ a rezultat că societatea pârâtă nu deține receptoare radio.
La solicitarea instanței, Agenția de Furnizare a E. rgiei Electrice C. a comunicat instanței că are încheiat contract de furnizare a energiei electrice la adresa din C. -N., P. C. nr.15, ap.50, cu o persoană fizică, unde se facturează taxa radio la tarif de casnic, iar societatea pârâtă are încheiat contract de furnizare la adresa din C. -N., str.Maramureșului nr.41, jud.C., unde se facturează taxa radio (f.59).
În condițiile în care societatea pârâtă nu desfășoară activitatea sa specifică la sediul social, sediu la care se achită o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, și întrucât pârâta a dovedit că prin activitatea sa de la punctul de lucru nu beneficiază de acest serviciu, instanța a apreciat că acesteia nu îi sunt aplicabile dispozițiile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, respectiv aceasta nu are obligația de achita această taxă nefiind beneficiarul serviciului prestat de reclamantă.
În concluzie, pentru considerentele mai sus arătate, în temeiul dispozițiilor enunțate mai sus, instanța a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în temeiul art. 9 alin.2 coroborat cu art.453 C.pr.civ instanța a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S. R. de R.
, solicitând instanței admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, solicită admiterea acțiunii introductive de instanță cu obligarea pârâtei la plata sumei de 694,56 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 600 lei aferentă perioadei aprilie-octombrie 2010, decembrie 2010- decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum 94,56 lei, stabilite la data de_ ; obligarea pârâtei la cheltuielile ocazionate de acest proces.
În motivare reclamanta arată faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și a reținut că societate pârâtă nu este beneficiara serviciului pentru radiodifuziune si că societatea pârâta nu desfășoară activitatea sa specifica la sediul social, sediu la care să achite o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
De asemenea instanța de judecata a apreciat ca nu mai pot fi primite susținerile reclamantei in sensul că orice societate dintre cele arătate în art. 3 alin.
2 din HG nr. 977/2003 datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune având în vedere și considerentele Sentinței civile nr. 185/2010 pronunțata de Curtea de Apei C., sentința rămasa definitiva si irevocabila prin Decizia civila nr. 607/_, pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție, publicata în Monitorul Oficial al României. De asemenea, instanța de judecata a avut în vedere și anularea art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 prin Decizia civilă nr. 2102/_
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios Administrativ și Fiscal.
Consideră neîntemeiată hotărârea instanței de fond având în vedere următoarele:
Este adevărat ca, așa cum a arătat și instanța de fond, prin Decizia civilă nr. 2102/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios Administrativ și Fiscal, instanța a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003. Ulterior, decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 691/_ .
Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor or al municipiului B., fiind scutite de plata taxelor de publicare". Având în vedere decizia instanței de judecată pronunțata în legătură cu art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, precum si publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, dar și efectele publicării lor, Guvernul României a emis o nouă hotărâre având numărul 1012/_ (publicată în Monitorul Oficial nr. 695/_ ).
Prin HG nr. 1012/_, legiuitorul a modificat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, iar articolul respectiv a devenit următorul (forma care se păstrează si în prezent): " Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale."
Potrivit art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul in România, inclusiv filialele acestora, precum si sucursalele si celelalte subunități ale lor fără personalitate juridica si sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine au obligația sa plătească o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune.
Având in vedere art. 3 alin. 1 si 2 din HG nr. 977/2003 - in forma sa actuala
- dar si prevederile art.40 alin 3 din Legea 41/1994 rezulta indubitabil obligația legala a societății parate de a plați taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Cu privire la efectele HG nr.977/2003, în condițiile în care dispozițiile art.3 alin.2 din aceasta au fost anulate de instanța de contencios prin Sentința civila nr. 185/2010 a Curții de Apel C. sentința rămasa definitiva si irevocabila prin Decizia civila nr. 607/_, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, publicata in Monitorul Oficial al României, solicită a se avea în vedere următoarele:
Hotărârea de anulare a disp.art.3 alin.2 din H.G. nr.977/2003, privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, cu modificările și completările ulterioare (in speța Sentința civila nr. 185/2010 a Curții de Apel C., sentința rămasa definitiva si irevocabila prin Decizia civila nr. 607/_, pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție) are efecte general obligatorii, iar acestea nu se vor produce decât de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv_ .
Astfel pentru intervalul aprilie-octombrie 2010 decembrie 2010-_ pârâta datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune atât în baza dispozițiilor
nr.977/2003 cât si a art.40 alin.3) din Legea nr.41/1994.
Potrivit art. 40 alin. 3) din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Pe cale de consecință, anularea dispozițiilor cuprinse în art.3 din hotărârea de guvern mai sus menționată nu poate avea ca efect anularea obligației de plată a taxei radio de către toate persoanele juridice cu sediul în România, având în vedere
că actul normativ ce reglementează această obligație, respectiv Legea nr.41/1994 republicată, este în vigoare. Așadar, pentru perioada_ - decembrie 2011, pârâta datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în baza dispozițiilor art.40 alin.3) din Legea nr.41/1994.
În ceea ce privește calitatea societății pârâte de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune, contrar celor reținute de judecătorul fondului, solicită instanței de recurs să aibă în vedere următoarele aspecte:
Dovada calității pârâtei de beneficiar a serviciilor de taxă radio, rezultă din conținutul art.40 alin 3 din Legea 41/1994. Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice.
Prin prezumția absolută prevăzută expres în dispoziția legală s-a stabilit astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși l-a considerat că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe.
In acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune.
Rezultă din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 care menționează faptul că "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art. 40 al legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV, prin Legea nr.533/2003.
Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
De asemenea, în ceea ce privește sintagma de beneficiar al serviciului public de radio, solicită a se avea în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizează, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Totuși pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma "...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective..." consideră că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
Curtea Constituțională sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 a reținut prin deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și 331/2006, că art. 31,134 și 135 alin. 1 din Constituția României nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai arătat că
"în funcție de contextul economico-financiar și de strategia de dezvoltare a
anumitor ramuri de activitate, statul poate intervenii prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului care stabilește destinatarii acestor măsuri să aibă caracter discriminatoriu.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.1930/_, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:
"în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar...obligativitatea plății acestor două taxe". De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul
persoanelor fizice..."
"Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționează apelanta reclamantă faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin.5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Solicită apelanta reclamantă a se avea în vedere la pronunțarea hotărârii si faptul ca, potrivit art.2 din Precizările emise de SRR pentru aplicarea HG nr.977/2003 prin "receptor radio" se înțelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, mașina personală, telefonul mobil, calculator, I-poduri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepționa în orice mod programele radio, precum si abonamentele la cablu TV.
Având în vedere cele menționate mai sus, se reține obligativitatea societății pârâte în ceea ce privește plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
Intimata pârâtă, legal citată, nu a depus la dosar întâmpinare. Analizând excepția invocată, tribunalul reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat existența unor raporturi juridice decurgând din prestarea unui serviciu public deradiodifuziune contra unei taxe speciale, fiind astfel vorba despre raporturi juridice între persoane care au calitatea de profesioniști în materia activităților de producție, comerț sau prestări de servicii și un alt subiect de drept civil.
Potrivit dispozițiilor art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Potrivit art.37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. T. ele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor si al municipiului
și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. T. ele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Prin înființarea T. ului Comercial C., acesta a preluat potrivit dispozițiilor art.37 alin.3 din Legea nr.304/2004 cauzele de competența tribunalului în domeniul în care s-a înființat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent și litigiile dintre sau cu profesioniști.
Se reține în acest sens faptul că, deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea, niciuna dintre normele noului cod civil ori ale Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia "activităților de producție, comerț sau prestări de servicii"; (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile "acte de comerț";, respectiv "fapte de comerț";) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunțiativ și nu limitativ prevăzând posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială față de art. 227 din același act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, C. și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, C. și Mureș, în condițiile art. 226.
Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
T. ele comerciale Argeș, C. și Mureș au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea C. nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Având în vedere motivele expuse mai sus, în baza dispozițiilor art.158 C.proc.civ. tribunalul va admite excepția invocată și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea T. ului Specializat C. .
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului C. .
Declină competența de soluționare a apelului declarat de S. R. de R.
B., împotriva Sentinței civile nr. 10096 din_, pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., în favoarea T. ului Specializat C. .
Pronunțată în ședința publică de la 06 Noiembrie 2013.
Președinte,
C. -A. C.
Judecător,
C. -V. B.
Grefier,
C. -S. Ș.
RED./DACT./CC/CȘ_ /4 ex.
Jud. fond .Sînziana F. C.
| ← Decizia civilă nr. 936/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 95/2013. Pretenții → |
|---|
