Decizia civilă nr. 939/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod cu caracter personal 3184
DECIZIE CIVILA Nr. 939/R/2013
Ședința publică de la 01 Octombrie 2013 Completul constituit din:
PREȘEDINTE D. -I. T.
Judecător E. L.
Judecător M. O. -S. Grefier E. C.
Pe rol este judecarea cauzei civile privind pe recurent S. R. DE
, împotriva Sentinței civile nr. 7283/_ pronunțată în dosar nr._, al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimat SC T. I. S.
, având ca obiect, pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică la prima și la a doua strigare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier .
T. ul constată că recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri, conform dispozițiilor art. 242 al.2 C.pr.c.
Se constată că prin serviciul registratură, la data de 20 sept.2013, s-a depus la doar o întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului și menținerea în întregime a sentinței de fond ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
T. ul față de obiectul cauzei și părțile din proces, din oficiu invocă excepția de necompetenței materiale a T. ului C. -Secția civilă și reține cauza în pronunțare pe această excepție.
T. UL
Prin Sentinta civila nr. 7283/_ pronunțată în dosar nr. _
, al Judecătoriei C. -N.
a fost respinsa acțiunea formulată de reclamanta
R. De R. în contradictoriu cu pârâta S.C.T. I. S.R.L., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.
De asemenea, în conformitate cu prevederile alineatului următor,
"cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de
întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului";. În executarea acestei legi a fost emisă H.G. nr. 977/2003, care stabilește printre altele cuantumurile lunare ale taxei pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata, modalitatea calculului penalităților de întârziere.
Prin Decizia nr. 607/2011 a Î.C.C.J.- Secția contencios Administrativ și Fiscal, a fost anulat art. 3 alin. 2 din HG nr.977/2003, potrivit căruia,
"persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune";, reținându-se că potrivit art. 40 alin. 3, sunt obligate la plata taxei doar persoanele beneficiare ale celor două servicii publice, noțiunea de "beneficiar"; fiind atribuită atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Într-adevăr, din interpretarea art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, rezultă că obligația de a plăti taxa pentru cele două servicii publice revine persoanelor juridice și celorlalte entități enumerate de art. 40 alin. 3, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Nu există niciun text în Legea nr. 41/1994 care să definească noțiunea de "beneficiar";, astfel că sensul acestei noțiuni nu poate fi decât acela de drept comun, ceea ce presupune ca persoana beneficiară să se folosească în concret de serviciul pus la dispoziție în mod direct. În altă ordine de idei, instanța reține că respingându-se excepția de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1991, prin Decizia nr. 297/2004 a C.C.R., s-a reținut că obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. De asemenea aceleași considerente au stat la baza pronunțării și a Deciziei nr. 331/2006 a C.C.R.
Instanța a constatat că, într-adevăr, legislația europeană și recomandările europene privitoare la taxa radio-tv permit statelor să stabilească plata unor asemenea taxe, chiar dacă plătitorul nu are calitatea de beneficiar, însa aceasta este doar o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
În condițiile în care prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe radio pentru servicii de radio și televiziune, independent de existența calității de beneficiar, legiuitorul constituțional prevăzând reglementarea domeniului prin lege organica, art. 31 alin. 5 din Constituția României urmează a fi interpretat în favoarea destinatarilor acestui text.
Or, coroborând prevederile legii cu cele constituționale, observând că art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003 a fost anulat, văzând și Decizia nr. 97/2004 a
C.C.R. instanța a apreciat că nu poate fi percepută o taxă pentru servicii de radiodifuziune de plano, ci doar persoanelor față de care s-a făcut dovada că sunt beneficiarii serviciului. Cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâta a beneficiat în concret de serviciul de radiodifuziune, solicitarea ca aceasta să plătească taxa radio este neîntemeiată. Astfel, instanța a aratat că, reclamanta s-a limitat a depune la dosar o serie de facturi fiscale emise de S.C. ELECTRICA FURNIZARE S.A. (f. 8-29), neînsușite în nici un fel de pârâtă - în lipsa aplicării ștampilei sau a semnăturii - facturi neîncasate de către
Electrica în ceea ce privește sumele datorate cu acest titlu si restituite de către aceasta reclamantei.
Pentru aceste motive, instanța a apreciat asupra caracterului neîntemeiat al acțiunii reclamantei, motiv pentru care a respins cererea ca neîntemeiata.
Impotriva hotărârii a declarat recurs reclamanta
S. R. DE R.
solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată fără să tină seama de prevederile art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994 din care decurge în mod clar obligația de plată a pârâtei a taxei radio și de asemenea fără să țină seama de mențiunile Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004 și Deciziei I. nr. 1930/_ .
Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, S. R. de R. (SRR) s-a înființat ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
De asemenea, potrivit prevederilor art.4 din legea menționată, S. R. de R., în calitate de serviciu public are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de informare, educație, divertisment prin programele/emisiunile difuzate pe posturile sale de radio componente.
Prin urmare, având în vedere obligațiile legale amintite si luand în considerație faptul că atât pe perioada pentru care s-a realizat facturarea precum si la momentul actual, SRR ca si post public de radio, a funcționat în condiții legale si a emis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3., iar în cazul de fată nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege aste constituțional.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004. Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens precizează recurenta, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1984.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/_, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:
"In cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio
sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
" De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
"Sintagma - beneficiari ai acestor servicii -nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o".
Prin urmare, obligația reclamantei de plată a taxei radio rezidă în Legea nr.41/1994.
Având în vedere faptul că prin HG nr.977/2003, de asemenea în vigoare, se stabilesc printre altele cuantumurile lunare ale taxei radio pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la pala taxei, modalitatea de calcul a penalităților de întârziere, drept consecință, prin întâmpinare s-a făcut trimitere și la prevederile HG nr.977/203, cu privire la aspectele semnalate.
Astfel, luând în considerație cele prezentate, și având în vedere cele înscrisurile depuse la dosar, învederăm instanței de judecată faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării debitului solicitat de societatea noastră, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Instanța de fond in mod eronat face trimitere la faptul ca facturile nu au fost acceptate la plata de către parata.
Potrivit celor menționate în cererea de chemare în judecată, pârâta datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune potrivit art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, care stipulează în mod clar faptul că persoanele juridice au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
De asemenea, potrivit art.40 alin 1 din Legea nr.41/1994, veniturile proprii ale SRR provin_ din taxa radio.
Având în vedere cele prezentate, recurenta solicită instanței să aibă în vedere faptul că obligativitatea plății taxei radio izvorăște / rezultă din lege șl nu dintr-un contract pentru furnizare servicii în acest sens cu pârâta.
Astfel, SRR furnizează servicii publice de radiodifuziune potrivit Legii nr.41/1994, în calitatea sa de serviciu public autonom de interes național, nu în baza unor contracte încheiate cu persoanele fizice sau juridice înregistrate potrivit legii.
Or, asa cum a menționat mai sus, obligația pârâtei de plată a taxei radio, derivă din prevederile legale si nu din raporturi contractuale, și nu se poate pune în discuție neacceptarea la plată a facturilor.
De asemenea, așa cum a arătat în cererea de chemare în judecată, conform art.5 din HG nr.977/2003, taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, se va încasa de la plătitorii acesteia prevăzuți la art.1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice
"Electrica" SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate. Persoanele juridice care nu au încheiate contracte de furnizare a energiei electrice încheiate cu societățile mandatate sau își asigură pe cont propriu energia electrică au obligația de a plăti taxa radio direct la S. R. de R. .
Astfel, în baza contractelor de mandat încheiate de SRR, fiecare dintre societățile de furnizare a energiei electrice rezultate în urma reorganizării, respectiv privatizării "Electrica SA", încasează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și virează sumele încasate în contul SRR.
In cazul de față, pârâta având contract de furnizare energie electrică, derularea procedurii de încasare a taxei radio s-a realizat prin intermediul Electrica Furnizare SA (procedură nefinalizată, având în vedere neplata taxei radio de către pârâtă).
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama
instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
. 2 al acestui articol prevede-faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum a arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Prin întâmpinarea formulată, intimata
T. I. S. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și pe cale de consecință menținerea în întregime a hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acesteia nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare". Așa cum precizează și Înalta Curte, această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de "beneficiar" fiind atribuita atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Deciziile I. nr. 607 din 3 februarie 2011 și nr. 2013 din 9 aprilie 2009 au anulat definitiv taxa radio-tv pentru societățile care nu dețin receptoare radio-tv (prin anularea art. 3 alin. 2 din HG 977/2003 și din HG 978/2003).
Î. a avut în vedere și faptul că nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Dreptul constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație. Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-TV indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (5) trebuie interpretate în
favoarea cetățeanului, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 impun plata acestor taxe beneficiarilor de aceste servicii.
La termenul de judecată din data de_, instanța din oficiu a invocat excepția necompetenței materiale a T. ului C. -Secția civilă.
Analizând excepția invocată, tribunalul constată că este întemeiată, astfel că urmează să fie admisă pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta S. R. De R. a solicitat obligarea pârâtei SC T. I. S. la plata sumei de 728,28 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, fiind vorba despre raporturi juridice între persoane care au calitatea de profesioniști, astfel cum este definită această calitate prin art.3 alin.2 și 3 C.civ., conform căruia "Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ";.
Potrivit dispozițiilor art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflicte de munca si asigurări sociale, precum si, in raport cu natura si numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Potrivit art.37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. T. ele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor si al municipiului B. și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. T. ele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Prin înființarea T. ului Comercial C., acesta a preluat potrivit dispozițiilor art.37 alin.3 din Legea nr.304/2004 cauzele de competența tribunalului în domeniul în care s-a înființat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent și litigiile dintre sau cu profesioniști.
Se reține în acest sens faptul că, deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea, niciuna dintre normele noului cod civil ori ale Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia "activităților de producție, comerț sau prestări de servicii"; (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile "acte de comerț";, respectiv "fapte de comerț";) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunțiativ și nu limitativ prevăzand posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială față de art. 227 din același act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, C. și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, C. și Mureș, în condițiile art. 226.
Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
T. ele comerciale Argeș, C. și Mureș au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea C. nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Ca urmare, tribunalul va admite excepția necompetenței T. ului C.
-Secția civilă și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea T. ului specializat C. .
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului C. .
Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta S.
R. DE R. B., împotriva Sentinței civile nr. 7283 din_, pronunțată în dosar nr._ a Judecătoriei C. -N., în favoarea T. ului Specializat C. .
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte, D. -I. T. | Judecător, E. L. fiind în CO semnează Președintele T. ului C. An SS | Judecător, M. O. -S. |
Grefier, E. C. |
E.C. 01 Octombrie 2013 Red./Dact.M.O:S./A.P:-_
.
| ← Decizia civilă nr. 88/2013. Pretenții | Încheierea civilă nr. 91/2013. Pretenții → |
|---|
