Decizia civilă nr. 604/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ NR. Nr. 604/A/2013
Ședința publică de la 19 Noiembrie 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE O. -C. T.
Judecător A. -F. D. Grefier L. M.
Pe rol fiind judecarea apelului promovat de apelant reclamant S. R. DE R. împotriva sentinței civile nr. 9699/_, pronunțată în dos. nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe pârât R. I. E. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul intimatei, c.j. Piciu Tudor, cu delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care T. ul constată că apelul a fost promovat în termen, a fost motivat și comunicat și s-a realizat procedura de regularizare a cererii de apel.
Din oficiu, raportat la obiectul litigiului, T. ul pune în discuție, competența materială a T. ului C. -Secția Civilă.
Reprezentantul intimatei apreciază că Tribunalul Cluj este competent să judece prezentul apel.
T. ul reține cauza în pronunțare asupra excepției.
INSTANȚA
Reține că, prin sentința civilă nr. 9699/_, Judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea formulată de către reclamanta S. R. DE R. , în contradictoriu cu pârâta SC R. I. E. SRl, ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
În fapt
, reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâtei la plata la plata sumei de 630 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada aprilie 2010 - decembrie 2011, penalități aferente în cuantum de 108,36 lei stabilite la data de_, cu cheltuieli de judecată.
Pentru perioada de timp la care se referă cererea de chemare în judecată, au fost emise pe numele pârâtei mai multe facturi de către Electrica Furnizare (f. 6-26), în care au fost cuprise și taxele radio și TV.
În drept,
potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, iar în conformitate cu 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
În speță, din coroborarea dispozițiilor expuse mai sus, reiese că, prevederile art.3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003, care instituie derogări de la art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o
taxă lunară pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, au fost adoptate cu nerespectarea art. 4 din Legea nr. 24/2000 în temeiul căruia actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau hotărârilor de Guvern se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Astfel, aceste derogări nu puteau fi făcute decât printr-un act normativ de nivel egal cu cel al reglementării de bază. În acest sens, statuând și Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 2102/._, într-o speță ce a avut ca obiect dispozițiile art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003.
Dincolo de acest aspect ce ține de tehnica legislativă, instanța apreciază că art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepții de la plata acestor taxe în ceea ce privește persoanele fizice, deoarece această normă trebuie interpretată în raport cu înțelesul termenilor utilizați, cu legătura dintre acești termeni și cu întreaga construcție a frazei.
În acest sens este evident că sfera de aplicare a scutirilor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitate de beneficiari, în sensul gramatical al acestui termen.
De aceea, excepția prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri și în privința persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiari. A. iatul 7 al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri și în ipoteza reglementată de aliniatul 3 al aceluiași articol. Astfel, o interpretare a textului în discuție, în maniera evocată de Guvern prin H.G. nr. 977/2003 duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, cauza Pressos Compania O. SA și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, paragraf 38).
Tocmai de aceea, instanța, având în vedere art. 20 din Constituție care stabilește că interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte și că reglementările din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe, nu a dat eficiență prevederilor art.3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003 care contravin dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și va ține seama doar de cele ale art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. R. DE R. (SRR), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii arată instanței:
Instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată fără să țină seama de prevederile art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994 din care decurge în mod clar obligația pârâtei de plată a taxei radio și de asemnenea fără să tină seama de mențiunile Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004 si Deciziei I. nr. 1930/_
.
Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, S. R. de R. (SRR) s-a înființat ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
De asemenea, potrivit prevederilor art.4 din legea menționată, S. R. de R., în calitate de serviciu public are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de informare, educație, divertisment prin programele/emisiunile difuzate pe posturile sale de radio componente.
Prin urmare, arată că, având în vedere obligațiile legale amintite si luînd în considerație faptul că atât pe perioada pentru care s-a realizat facturarea precum și
la momentul actual, SRR ca și post public de radio, a funcționat în condiții legale și a transmis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
Astfel, precizează că prin cererea de chemare în judecată a arătat faptul că pârâta are obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în baza Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, și invocă în acest sens art.40 alin 3, în vigoare la momentul de față, potrivit căruia
"persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică șl sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3., iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004. Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici inlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens precizează că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redă alăturat criticile: "...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Precizează că rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr.1930/_, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: "în cazul personalor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
"De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
"Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o".
Prin urmare, arată că obligația reclamantei de plată a taxei radio rezidă în Legea nr.41/1994.
Având în vedere faptul că prin HG nr.977/2003, de asemenea în vigoare, se stabilesc printre altele cuantumurile lunare ale taxei radio pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la pala taxei, modalitatea de calcul a penalităților de întârziere, drept consecință, prin întâmpinare s-a făcut trimitere și la prevederile HG nr.977/203, cu privire la aspectele semnalate.
Astfel, luând în considerație cele prezentate și având în vedere cele înscrisurile depuse la dosar, învederează instanței de judecată faptul că pârâta nu a
făcut dovada achitării debitului solicitat de societate, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărîrii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum a arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Potrivit prevederilor art. 2 din Precizările Președintelui Director General al SRR pentru aplicarea Hotărârii Guvernului nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, prin receptor radio se înțelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, mașina personală, telefonul mobil, calculator, iPoduri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepta în orice mod programele radio, precum și abonamentele la cablu TV.
In subsidiar învederează instanței de judecată faptul că pârâta a achitat către SRR la data de_ debitul in valoare de 728,78 lei, motiv pentru care solicită instanței sa ia act de rămânerea fără obiect a cauzei.
Analizând recursul prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, tribunalul constată următoarele:
În ședința publică din_ tribunalul din oficiu a invocat excepția necompetenței materiale.
Analizând excepția invocată,în baza art.130 și 132 C.pr.civ., tribunalul reține următoarele:
Raportat la obiectul cererii deduse judecății, tribunalul apreciază că este vorba despre raporturi juridice privind persoane care au calitatea de profesioniști în materia activităților de producție, comerț sau prestări de servicii.
Potrivit dispozițiilor art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Potrivit art.37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. T. ele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor si al municipiului
și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. T. ele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Prin înființarea T. ului Comercial C., acesta a preluat potrivit dispozițiilor art.37 alin.3 din Legea nr.304/2004 cauzele de competența tribunalului în domeniul în care s-a înființat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent și litigiile dintre sau cu profesioniști.
Se reține în acest sens faptul că, deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea, niciuna dintre normele noului cod civil ori ale Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia "activităților de producție, comerț sau prestări de servicii"; (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile "acte de comerț";, respectiv "fapte de comerț";) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunțiativ și nu limitativ prevăzând posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială față de art. 227 din același act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, C. și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, C. și Mureș, în condițiile art. 226.
Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
T. ele comerciale Argeș, C. și Mureș au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea C. nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Având în vedere motivele expuse mai sus, în baza dispozițiilor art.158 C.proc.civ. tribunalul va admite excepția invocată și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea T. ului Specializat C. .
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului C. .
Declină competența de soluționare a apelului declarat de reclamanta S.
R. DE R. împotriva sentinței civile nr. 9699/_, pronunțată în dos. nr._ al Judecătoriei C. -N. în favoarea T. ului Specializat C. .
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Noiembrie 2013.
Președinte,
O. -C. T.
Judecător,
A. -F. D.
Grefier,
L. M.
L.M. 20 Noiembrie 2013 Red.dact.OCT/_ /4 ex.
| ← Încheierea civilă nr. 212/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 975/2013. Pretenții → |
|---|
