Decizia civilă nr. 854/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
Dosar nr._ R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ Nr. 854/R/2013
Ședința publică din 11 Septembrie 2013 Instanța alcătuită din:
PREȘEDINTE: D. T.
JUDECĂTOR: F. S. B. JUDECĂTOR: ANA-SS GREFIER: G. -C. Ț.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta recurent S. R. DE R. împotriva Sentinței civile nr. 6161/_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, privind și pe intimata SC B. P.
S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
Se constată că dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 04 septembrie 2013, conform consemnărilor din încheierea de ședință de la acel termen, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
T. UL
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 6161 din_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în prezentul dosar
s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. DE R., în contradictoriu cu pârâta
S.C. B. P. SSR.L., având ca obiect pretenții.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
De asemenea, in conformitate cu prevederile alineatului urmator, cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. In executarea acestei legi a fost emisa HG nr.977/2003, care stabileste printre altele cuantumurile lunare ale taxei pe categorii de platitori, modalitatea de incasare si scutire de la plata, modalitatea calculului penalitatilor de intarziere.
Prin Decizia nr. 607/2011 a I. - Sectia contencios Administrativ si Fiscal, au fost anulat art.3 alin.2 din HG nr.977/2003, potrivit caruia, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunitati ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din
România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, retinandu-se ca potrivit art.40 alin.3, sunt obligate la plata taxei doar persoanele beneficiare ale celor doua servicii publice, notiunea de "beneficiar"; fiind atribuita atat in interpretarea oficiala, cat si in cea ea gramaticala, numai subiectelor de drept care sunt in mod direct destinatarii acestor servicii.
Intr-adevar, din interpretarea art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, rezulta ca obligatia de a plati taxa pentru cele doua servicii publice revine persoanelor juridice si celorlalte entitati enumerate de art.40 alin.3, in calitate de beneficiari ai acestor servicii. Nu exista nici un text in Legea nr.41/1994 care sa defineasca notiunea de "beneficiar";, astfel ca sensul acestei notiuni nu poate fi decat acela de drept comun, respectiv de persoana care beneficiaza de ceva (sursa DEX), ceea ce presupune ca persoana beneficiara sa se foloseasca in concret de serviciul pus la dispozitie in mod direct. In alta ordine de idei, instanta retine ca respingandu-se exceptia de neconstitutionalitate a art.40 alin.3 din Legea nr.41/1991, prin Decizia nr.297/2004 a CCR, s-a retinut ca obligatia prevzuta de text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza, in diferite modalitati, de serviciile publice respective. De asemenea aceleasi considerente au stat la baza pronuntarii si a Deciziei nr.331/2006 a C.C.R.
Instanta de fond a constatat ca, intr-adevar, legislatia europeana si recomandarile europene privitoare la taxa radio-tv permit statelor sa stabileasca plata unor asemenea taxe, chiar daca platitorul nu are in concret calitatea de beneficiar, insa aceasta este doar o optiune a statului membru, si nu o obligatie.
In conditiile in care prin legea fundamentala nu s-a impus plata unei taxe radio pentru servicii de radio si televiziune, independent de existenta calitatii de beneficiar, legiutorul constitutional prevazand reglementarea domeniului prin lege organica, art.31 alin.5 din Constitutia R. iei urmeaza a fi interpretat in favoarea destinatarilor acestui text.
Or, coroborand prevederile legii cu cele constitutionale, observand ca art.3 alin.2 din HG nr.977/2003 a fost anulat, vazand si Decizia nr.297/2004 a C.C.R., instanta de fond a apreciat ca nu poate perceputa o taxa pentru servicii de radiodifuziune de plano, ci doar persoanelor fata de care s-a facut dovada ca sunt beneficiarii serviciului. Cum reclamanta nu a facut dovada ca parata a beneficiat in concret de serviciul de radiodifuziune, solicitarea ca aceasta sa plateasca taxa radio este neintemeiata. Astfel, instanta a respins cererea ca neintemeiata, atat cu privire la petitul principal, cat si la cel privind penalitatile de intarziere.
Împotriva sentinței examinate a promovat recurs pârâta (f.3)
solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și rejudecând admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii
arată că în opinia sa, prin interpretarea pe care o face dispozițiilor Legii nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond se află într-o gravă eroare, în condițiile în care art. 40 alin. 2 prevedere expres posibilitatea instituită pentru persoanele fizice de a se excepta de această obligație în situația nedeținerii de receptoare radio, art. 40 alin.
3 prevede că obligația de a achita taxa radio incumbă tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, fără a prevedea posibilitatea pentru acestea de a se excepta de la plata taxei radio și de asemenea fără a face trimitere la alineatul precedent.
Așadar, înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art. 40 alin. 3 din acest act normativ, în cazul persoanelor juridice fiind instituite doar derogări legale, art. 40
alin. 6, instituindu-se astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiarele acestui serviciu.
În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că existența unei prezumții legale dispensează de necesitate de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând aplicabilitatea art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor/beneficiar al serviciului respectiv, cum apreciază instanța de fond, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum a procedat în cazul persoanelor fizice.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1930/_ pe care
instanța de fond nu a avut-o în vedere, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004. prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin. 5 din Constituția României care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. A. . 2 al acestui articol prevede că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice radio sunt autonome. Obligația la informare a cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât și obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite, desființarea acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoană fizică sau juridică - fiind cunoscut că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, și persoana juridică este considerată cetățean.
Referitor la motivarea instanței de fond în sensul în care reclamanta nu a făcut dovada comunicării facturii reprezentând contravaloarea serviciilor prestate arată că, astfel cum a precizat în cererea de chemare în judecată, conform art. 5 din HG nr. 977/2003 "taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia prev. la art. 1 și 3 de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate. Persoanele juridice care nu încheie contracte de furnizare a energiei electrice cu societățile mandatate sau își asigură pe cont propriu energia electrică, au obligația de a plăti taxa radio direct la S. R. de R. .
În cazul de față, pârâta având contract de furnizare energie electrică, derularea procedurii de încasare a taxei radio, inclusiv de comunicare a facturilor
s-a realizat prin intermediul Electrica Furnizare SA, astfel cum reiese din conținutul facturilor atașate cererii de chemare în judecată care prevăd printre altele, la produse și servicii facturate, și taxa radio.
Având în vedere cele menționate, consideră că Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este și a fost constantă ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/tv.
În drept au fost invocate art. 299, 304 pct. 9 și 3041C.pr.civ.
Prin întâmpinarea formulată (f.11)
intimatul solicită respingerea ca nefundat a recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
În susținerea poziției procesuale
arată intimatul că Legea nr. 41/1994 republicată nu cuprinde o definiție a noțiunii de "beneficiar";, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva"; sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare";.
Cele două hotărâri de guvern, HG nr. 977/2003 și HG nr.978/2003 au fost atacate prin acțiuni în anulare iar la această oră trebuie să se țină seama de jurisprudența în materie și practica unitară ce decurge din decizia nr. 2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța supremă a arătat că u pot fi folosite ca argumente considerentele Guvernului și intervenienților în cauză conform cărora în legislația europeană și pe plan mondial această taxă reprezintă principala sursă de finanțare a posturilor publice, întrucât dreptul la informare al cetățenilor prin mijloace de informare, radioul și televiziunea publică, nu poate fi transformat într-o obligație. Astfel instanța a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 și HG nr.978/2003, impunând practica unitară.
Totodată, prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prev. art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă, cu motivarea că "obligația prevăzută e text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective";.
Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-tv, indiferent de existența calității de beneficiar. Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru și nu o obligație.
Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. 15 trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 607/2011 că prevederile art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată și a respins recursurile declarate de S. R. de R. . În acest sens s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 sunt obligate la plata taxei doar persoanele beneficiare ale celor două servicii, noțiunea de beneficiar fiind atribuită doar subiectelor de drept care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia r. 2/2011 a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 decizia fiind irevocabilă și obligatorie pentru instanțele inferioare, fiind astfel impusă pratica judiciară în materie privind nelegalitatea HG nr. 977/2003.
Ca urmare, nu există temei legal în baza căruia să fie solicitată această taxă de la intimată.
Solicită instanței de control judiciar să aibă în vedere că intimata nu beneficiază de aceste servicii, nedeținând la punctul de lucru aparate radio, astfel că cererea reclamantei este nelegală și nefondată și drept urmare solicită respingerea recursului.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, tribunalul în baza art. 312 alin.3 C.pr.civ. coroborat cu art. 3041C.pr.civ., îl va admite pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din Legea nr. 41/1994 republicată, se înființează S. R. de R. și S. R. de Televiziune, ca servicii publice autonome de
interes național, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii României.
În condițiile art. 40 alin. 3, 4 și 5 din același act normativ, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravențiilor, aplicarea sancțiunilor și penalităților de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabilește prin hotărâre a Guvernului.
Interpretarea coroborată a acestor texte legale duce, în opinia instanței, la interpretarea că sarcina probei este răsturnată față de dreptul comun când cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Această interpretare decurge din dispoziția legală care impune sarcina achitării taxei fiecărei persoane juridice cu sediul în România și a punctului de vedere al Curții Constituționale care prevede că este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de acest serviciu să o plătească.
În cauza de față, instanța de fond nu a administrat nicio probă în acest sens, mai mult, intimata necontestând în vreun fel că ar fi beneficiat de acest serviciu, situație în care obligația de plată a respectivelor sume trebuia îndeplinită.
Nu poate fi primită, din această perspectivă, interpretarea instanței de fond în sensul că reclamanta este cea datoare să facă dovada că sunt beneficiarii serviciului și nici susținerea că între cele două părți nu există vreun contract
încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, facturile emise nefiind însușite de pârâtă.
Constată că FFEE ELECTRIC FURNIZARE TRANSILVANIA NORD SA a emis
facturi fiscale pe seama pârâtei, pentru suma totală de 743,35 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada februarie 2010 - decembrie 2011.
În aceste condiții, așa de altfel corect a susținut recurenta, prevederile prin care s-a instituit taxa obligatorie în sarcina tuturor persoanelor juridice nu au fost abrogate, stabilindu-se obligația plății taxei în sarcina acelora care sunt beneficiare ale serviciului public de radiodifuziune.
În speță, în sarcina recurentei s-a stabilit obligația de plată a taxei de radiodifuziune, sens în care au fost emise facturile examinate în considerentele sentinței civile care formează obiectul controlului judiciar. Este de remarcat însă faptul că, raportat la dispozițiile art. 1169 C.civ., pârâta nu a invocat în apărare nici o împrejurare din care s-ar putea deduce că nu are calitatea de beneficiar al unui asemenea serviciu. În realitate, atât recurenta cât și intimata se limitează la interpretarea dispozițiilor legale menționate și a deciziilor Curții Constituționale.
Față de cele ce preced, T. ul in baza dispozitiilor art.312al 2 C.pr. civ va admite recursul cu consecința modificării sentinței în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul declarat de S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 6161/_, dosar nr._ a Judecătoriei C. -N., pe care o modifică în sensul că:
Admite acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. de R. împotriva pârâtei SC B. P. S., și în consecință:
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 743,35 lei reprezentând taxa pentru serviciul public în cuantum 643,48 lei, aferentă perioadei februarie 2010 - decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum de 99,87 cheltuieli la data de_ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Septembrie 2013.
Președinte, D. T. | Judecător, F. S. B. | Judecător, Ana-SS |
Grefier, G. -C. Ț. |
Red FSB/GP 2 EX/_
Jud. fond C. I.
| ← Decizia civilă nr. 975/2013. Pretenții | Încheierea civilă nr. 2013/2013. Pretenții → |
|---|
