Decizia civilă nr. 708/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr. _
Operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ NR. 708/R/2013
Ședința publică de la 20 Iunie 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE C. -A. C.
Judecător C. -V. B. Judecător M. O. -S. Grefier L. M.
Pe rol fiind judecarea recursului promovat de recurent S. R. DE R.
B. împotriva sentinței civile nr. 3953/_, pronunțată în dos. nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimat SC V. I. E. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care T. ul constată că recursul a fost promovat în termen, a fost motivat și comunicat.
Se constată că, la data de_, intimata a depus la dosar, prin fax, întâmpinare.
Constatându-se că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, T. ul reține cauza în pronunțare pe baza actelor de la dosar.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr._ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., s-a respins cererea formulată de reclamanta S. R. de
R. B., în contradictoriu cu pârâta SC V. I. E. S., ca neîntemeiata.
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut următoarele:
Cererea de chemare în judecată este fundamentată pe prezumția legală de beneficiar a pârâtei cu privire la serviciile de radiodifuziune, conform din HG 977/2003 si art. 40 din Legea 41/1994.
Conform art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 modificată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Din acest text de lege rezultă că legea nu prezumă calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune cu privire la toate persoanele juridice, beneficiară a serviciului de radiodifuziune fiind doar acea persoana juridică în favoarea căreia se prestează efectiv acest serviciu public.
Prezumția pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea era prevăzută doar de art. 3 din HG 977/2003.
Prin sentința civila nr. 278/2009 pronunțată de către Curtea de Apel C. menținută prin decizia nr. 4949/2009 a I., publicată în M.O. nr. 691/_ s-a admis excepția de nelegalitate a acestui text.
În consecință, se confirmă interpretarea art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 mai sus indicată.
Având în vedere că art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 condiționează calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune de prestarea efectivă a acestui serviciu către persoana juridica în cauză, că art. 3 din HG 977/2003 a fost constatat ca fiind nelegal, ca reclamanta nu a dovedit în speță calitatea pârâtei de beneficiar al
serviciilor sale, iar pe baza facturilor fiscale emise de SC FFEE Electrica Furnizare Transilvania Nord SA (filele 8-31) in care este inserata taxa de radiodifuziune si care se plătește odată cu factura, nu se poate solicita de la parata debitul arătat în acțiune, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S. R. de
B.
, solicitând instanței admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanta recurentă arată faptul că prin sentința mai sus menționată, instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată la interpretarea dispozițiilor Legii nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul în care legea nu prezumă calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune cu privire la toate persoanele juridice, beneficiară a serviciului public de radiodifuziune fiind doar acea persoană juridică în favoarea căreia se prestează efectiv acest serviciu public. Susține în continuare instanța de fond faptul că prezumția pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată este prevăzută de art.3 din HG nr.977/2003, aceste dispoziții instituind derogări de la dispozițiile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994.
Consideră reclamanta recurentă că, prin interpretarea pe care o face dispozițiilor Legii nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond se află într-o gravă eroare, în condițiile în care art.40 alin.2 prevede în mod expres posibilitatea instituită pentru persoanele fizice de a se excepta de această obligație în situația nedeținerii de receptoare radio, iar art.40 alin.3 prevede că obligația de a achita taxa radio incumbă tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, fără a prevedea posibilitatea pentru acestea de a se excepta de la plata taxei radio, și de asemenea fără a face trimitere la alineatul precedent.
Așadar înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art.40 alin.3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația «de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin. 6), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, iar instanța trebuie să rețină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de ,,beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române.
In acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Prin interpretarea pe care o face, instanța de fond modifică însăși concluzia Curții Constituționale exprimată prin Decizia nr.297/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul căreia această instanță respinge excepția invocată pe motivul nedeținerii de receptoare.
Dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune este doar în sarcina posesorilor de receptoare radio/tv soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă examinării, întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor tv, fiind ridicată de o cooperativă ce integra în activități productive persoane care prin natura handicapului suferit nu puteau beneficia de respectivul serviciu, această instanță reținând în mod corect că obligația de plată a taxei radio/tv de către persoanele juridice revine acestora în calitate de beneficiari
ai a acestor servicii, întrucât acestea beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
Prin urmare legiuitorul instituie prezumția legală că toate persoanele juridice cu sediul social în România au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune, instituindu-se conform art.56 din Constituția României, contribuții financiare speciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum apreciază instanța de fond, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_, pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea le beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens precizează reclamanta recurentă, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare radio.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/_, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:
"În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
" De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
"Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce previn, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. J
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute instituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio, și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
La data de_ intimata pârâtă SC V. I. EXPERT S.
, a formulat întâmpinare, solicitând instanței respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă ca fiind nelegal și netemeinic și pe cale de consecință menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
În motivare intimata pârâtă arată faptul că soluția instanței de fond este legală și temeinică.
Astfel, textul art. 40, alin. 3 din Legea 41/1994 prevede că: " Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii", însa din economia textului nu rezulta o definiție a noțiunii de beneficiar.
Potrivit deciziei I. 607 din data de 3 februarie 2011 noțiunea de "beneficiat este atribuita atât in interpretarea oficiala, cât și în interpretarea gramaticala numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii, sensul acestuia neputând fi decât cel comun de persoana care beneficiază de un serviciu.
Prin urmare obligativitatea plații taxelor pentru serviciul public de radio si televiziune ar trebui instituita doar in sarcina societăților romane care dețin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce, de altfel, rezulta si din prevederile Legii nr. 41/1994, care precizează ca au obligația de a achita aceasta taxa doar beneficiarii acestor servicii, precum si ale Legii finanțelor publice, care definește "taxa ca fiind suma plătită de către o persoana fizica sau juridica, de regula, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituție publica sau serviciu public."
Pe cale de consecința, avându-se în vedere cele două noțiuni de "beneficiar " respectiv de "Taxa"; nu se poate pretinde de la toate persoanele plata taxei pentru serviciile mai sus menționate indiferent daca beneficiază sau nu serviciile publice respective, deținătoare sau nu de receptoare radio/TV.
Fiecare persoana fizica sau juridica poate opta pentru faptul de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune si televiziune, dar acest drept nu se poate transforma într-o obligație, cu atât mai mult condiționată de plata unei taxe obligatorii pentru aceste servicii, indiferent daca se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă in fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare; radio si televiziunea publică. Așadar, dreptul constituțional la informare nu poate fi transformat într-o Decizie I. nr. 2.102 din data de 9 aprilie 2009, statuează ca argumentele aduse de Guvern si SRR, in sensul ca taxa radio se regăsește in legislația si practica europeana in domeniu, fiind cunoscut ca in toate tarile Uniunii Europene, dar și pe plan mondial aceasta taxă reprezintă principala sursa de finanțare a activității posturilor publice din domeniul audiovizualului, nu pot fi folosite ca argumente in susținerea legalității prevederilor contestate din cele doua hotărâri ale Guvernului (art. 3 alin. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 si art. 3 alin. 1 din Hotărârea Guvernului nr, 978/2003) întrucât, dreptul la informare al cetățenilor, prin mijloacele de informare, radioul si televiziunea publica, nu poate fi transformat intr-o obligație, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 impun plata acestor taxe beneficiarilor de aceste servicii.
Analizând sentința prin prisma disp. art. 304 ind. 1 Cod pr.civ, tribunalul constată netemeinica recursului declarat de reclamanta S. R. de R., față de următoarele considerente :
Într-adevăr, așa cum s-a reținut de către judecătorie art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 prevede că: "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.";
De asemenea, trebuie avut în vedere în soluționarea acestei cauze și art.2 pct.40 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, conform căruia taxa este definită ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public ";.
Prin prisma acestor texte legale obligația de a plăti o taxă incumbă acelor persoane fizice sau juridice care beneficiază de ceva ,în cazul de față de serviciul public de radiodifuziune și televiziune.
Așadar nu se poate susține că fiind o obligație care decurge din lege persoana vizată trebuie să achite plata contravalorii facturii indiferent de faptul că a beneficiat sau nu de serviciile respective.
Este de remarcat că în exercitarea controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională a apreciat că art.40 din Legea 41/1994 prin raportare la art.44 alin.1 și 2 din Constituție, referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, este constituțional pe considerentul că "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau juridice";așa cum rezultă din decizia 159/_ .
Concluzionând, tribunalul apreciază că intimata, societate comercială nu poate fi obligată la suportarea taxei în discuție, ope legis, atâta timp cât reclamanta, în temeiul art.129 alin.1 C.pr.civ, nu a probat condiția esențială a calității de beneficiară a serviciilor respective.
Deciziile de speță ale I.C.C.J, invocate de recurentă in susținerea excepției, sunt lipsite de relevanță, căci în dreptul procesual român, practica judiciară nu constituie izvor de drept.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul va respinge recursul promovat, păstrând in întregime soluția instanței de fond.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursului promovat de recurent S. R. DE R.
împotriva sentinței civile nr. 3953/_, pronunțată în dos. nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Iunie 2013.
Președinte, C. -A. C. | Judecător, C. -V. B. | Judecător, M. O. -S. |
Grefier, L. M. |
RED./DACT./CB/CȘ_ /2 ex.
Jud. fond .C. R.
| ← Decizia civilă nr. 1081/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 1137/2013. Pretenții → |
|---|
