Decizia civilă nr. 87/2013. Succesiune
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 87/A/2013
Ședința publică din data de 20 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. -D. C.
JUDECĂTOR: M. | C. | V. |
GREFIER: S. | -D. | G. |
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, apelul declarat de reclamanta D. F. I. -E. împotriva sentinței civile nr. 244 din 10 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe pârâții intimați M. C. N. PRIN P. și S. R. PRIN M. F.
P., având ca obiect revendicare.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 13 septembrie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
La data de 18 septembrie 2013, reclamanta apelantă a depus la dosar concluzii scrise.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 244/10 mai 2013 a T. ului C. pronunțată în dosar nr._
a fost admisă excepția nelegalei timbrări și excepția inadmisibilității invocate din oficiu și, în consecință:
A fost anulată ca netimbrată acțiunea precizată formulată de către reclamanta F. I. E. în contra pârâtului M. C. -N. reprezentat prin P., privind masa succesorală.
S-a respins ca inadmisibilă acțiunea inițială formulată de aceeași reclamantă împotriva pârâților M. C. -N. reprezentat prin P. și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect revendicare.
S-a respins ca inadmisibilă acțiunea precizată în final formulată împotriva pârâtului M. C. -N. privind compararea de titluri.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 9975 din_, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii având ca obiect constatarea preluării fără titlu valabil de către S. Român a imobilului înscris în CF nr. 2.
C. nr. top 7539, restituirea în natură a imobilului în favoarea reclamantei și anularea tuturor contractelor de închiriere, iar în subsidiar, în măsura în care imobilul nu poate fi restituit, obligarea pârâtului S. Român la plata de despăgubiri, în favoarea T. ului C. - Secția civilă, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 2 iulie 2012.
În fața acestei instanțe, la data de 19 septembrie 2012 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită, în contradictoriu cu pârâtul M.
C. -N., să se constate că masa succesorală rămasă în urma defunctei sale bunici Zarug Katalin se compune și din imobilele construcții neevidențiate în CF 2. C. cu nr. topo 7539, respectiv încă două corpuri de clădire, imobile
care au făcut obiectul contractului autentic de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1943 în baza căruia s-a întabulat bunica sa; să se constate că această masă succesorală îi revine reclamantei în calitate de unică moștenitoare, conform Certificatului de moștenitor nr. 56/_ eliberat de BNP M. M. ; să dispună înscrierea în CF a tuturor construcțiilor existente pe terenul respectiv pe numele său, să constate nulitatea absolută a contractelor de închiriere încheiate între S. Român prin M. C. -N. și persoanele fizice sau juridice chiriașe cu privire la imobilele arătate și să dispună evacuarea chiriașilor din aceste imobile, cu cheltuieli de judecată.
Totodată, a precizat că nu își mai susține acțiunea in forma inițială înțelegând să renunțe la judecată față de Ministerul Finanțelor Publice prevalându-se doar de actuala precizare.
La data de 14 martie 2013 reclamanta a depus la dosar a doua precizare de acțiune prin care solicită, în contradictoriu cu pârâtul M.
C. -N., să se compare titlul de preluare al imobilului aparținând S. ui Român cu titlul său, în calitate de unică moștenitoare a fostei proprietare tabulare, întabulată în cartea funciară în baza contractului de vânzare- cumpărare încheiat în formă autentică la data de_ și a contractului de donație extratabular încheiat în formă autentică între defuncta sa bunică și mama sa la_, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998; să oblige M.
C. -N. să lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul preluat fără nici un titlu și stăpânit fără nici un act începând din 1950 și până în prezent respectiv imobilele construcții neevidențiate în CF; să se dispună
înscrierea în CF a tuturor construcțiilor existente, cu cheltuieli de judecată.
Inițial, cererea a fost introdusă la Judecătoria Cluj-Napoca, așa cum s-a arătat, solicitându-se constatarea preluării fără titlu valabil de către S. Român a întregului imobil situat în C. -N., str. Giordano Bruno nr. 26-28 cu consecința restituirii în natură a imobilului respectiv și anulării tuturor contractelor de închiriere încheiate de M. C. -N. cu diverse persoane. După declinarea competenței în favoarea T. ului C., (în condițiile în care deși imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, conform anexei solicitată din oficiu de către instanță, s-a eliberat un Certificat de moștenitor în favoarea reclamantei privind imobilul evidențiat în CF, raportat la împrejurarea că S. Român nu și-a întabulat titlul de preluare), reclamanta a înțeles să își precizeze acțiunea formulând un petit de constatare a masei succesorale rămase după antecesoarea sa doar în privința imobilelor neevidențiate în CF cu petitele accesorii de înscriere în CF, constatarea nulității absolute a contractelor de închiriere și a evacuării chiriașilor din imobil.
În ceea ce privește cererea inițială, deși s-a susținut în cuprinsul primei precizări formulate că se renunță la susținerea acțiunii introductive depuse la judecătorie, T. ul nu a fost în măsură să dea eficiență acestui act de dispoziție în baza art. 246 C.pr.civ., întrucât nu s-a prezentat un mandat de renunțare în favoarea doamnei avocat D. C., conform art. 69 alin. 1 C.pr.civ., reclamanta neprezentându-se în instanță sau formulând în scris renunțarea.
Drept urmare, T. ul s-a pronunțat asupra acestei acțiuni inițiale în sensul respingerii ca inadmisibilă raportat la Decizia nr. XXXIII/2008 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în sensul că situația concursului dintre legea specială și cea generală se
rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Drept urmare, excepția lipsei calității procesuale pasive a M. ui F.
P. s-a constatat că este lipsită de obiect.
Cât privește prima precizare de acțiune, tribunalul a admis excepția netimbrării, considerând că reclamanta nu beneficiază de dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 în condițiile în care este o acțiune de drept comun, de constatare a masei succesorale și nicidecum o cerere pentru restituirea unui imobil preluat de către stat.
În condițiile în care cererea de ajutor public judiciar a fost respinsă iar reprezentanta reclamantei a arătat instanței că nu înțelege să timbreze, formulând o a doua precizare de acțiune, tribunalul a anulat-o.
Referitor la cea din urmă precizare de acțiune, tribunalul a apreciat că în virtutea aceleiași decizii de recurs în interesul legii, acțiunea în compararea de titluri privind un imobil care cade sub incidența legii speciale nr. 10/2001 este inadmisibilă, reclamanta neputându-se prevala de dispozițiile de drept comun, respectiv art.480 Codul Civil.
Este lipsit de relevanță faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul
S. ui Român, nefiind înstrăinat, atâta timp cât s-a statuat de către instanța supremă că de principiu, persoanelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicărilor.
S-a considerat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare doar dacă imobilul nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Ori, aceste aspecte nu au fost invocate de către reclamantă, situație în care și această din urmă precizare a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta
F. I. -E. născ. Smutny solicitând, în temeiul art. 282, raportat la disp. art. 296, 297 Cod de proc. civ. și ale art. 274 C. proc. civ., admiterea apelului, modificarea sentinței civile nr. 244/_ pronunțate de Tribunalul Cluj in dosar nr._ si pe cale de consecință, admiterea acțiunii precizate conform precizării nr.2 de acțiune, respectiv:
Sa se dispună compararea de titluri, respectiv a titlului S. ui R., de preluare a imobilului din Clui-N. str. Giordano Bruno, nr. 26-28, jud.
C., fosta C. Lunga nr.18, care figurează in c.f. 2. C. nr.top.7539 provenita din conversia c.f. 14076 C. nr.top.7539, cu titlul reclamantei, in calitate de unica moștenitoare a fostei proprietare tabulare, intabulata in cartea funciara a imobilului, in baza contractului de vanzare-cumpărare incheiat in forma autentica la data de_, precum si a contractului de donație extratabular încheiat in forma autentica intre defuncta sa bunica si mama sa, la data de_, in temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 sens in care solicită instanței să dea prevalenta celui mai bine conturat, celui mai clar, public.
Să fie obligat M. C., sa-i lase in deplina proprietate si pașnica folosința imobilul preluat fara nici nu titlu si stăpânit fara nici un act începând din anul 1950 si pana in prezent, imobil neinstrainat pana in prezent, respectiv imobilele construcții neevidentiale in cartea funciara de pe terenul în litigiu, respectiv mai multe corpuri de clădire ale căror suprafața si componentă le va detalia dupa măsurători (alături de cel care este înscris in c.f. compus dintr-o camera si depedinte), imobile extratabulare cumpărate
prin contractul autentic de vanzare-cumparare incheiat in anul 1943 de antecesoarea acesteia, respectiv bunica.
Sa se dispună înscrierea in cartea funciara a tuturor construcțiilor existente pe terenul mai sus descris pe numele reclamantei, in conformitate cu raportul de expertiza in construcții care se va efectua in cauza.
Sa fie obligat M. C. la plata cheltuielilor de judecata in fond si in
apel.
În motivarea apelului reclamanta a invocat următoarele:
Cu privire la timbrajul cererii de revendicare, reclamanta arată că
solicitarea vizând restituirea imobilului în urma comparării titlurilor de proprietate se încadrează în prevederile art. 15 lit. r) din Legea 146/1997, fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru, astfel cum corect a reținut prima instanță, apelul fiind, la rândul său, scutit de plata taxei judiciare de timbru.
În continuarea motivelor de apel reclamanta a indicat că s-a reținut în considerentele hotărârii, cu ocazia expunerii conținutului întâmpinării depuse de M. C. -N. prin P., decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de C. și Justiție, iar cu ocazia expunerii poziției procesuale formulate de același pârât, decizia nr. XXII/2008 a Înaltei Curți de C. și Justiție, în condițiile în care cele statuate prin aceste decizii nu prezintă relevanță în cauză.
Referitor la excepția de inadmisibilitate apelanta solicită respingerea ei si unirea cu fondul cauzei, arătând că prin Decizia nr. 33/_ Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul ca in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001 si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceeași prioritate poate fi data unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul comun in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
In acest sens, aceasta decizie practic conturează doua teze:
Prima teza, care constituie regula, arata ca este prioritara revendicarea imobilelor pe legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001. In cazul în care imobilele preluate în mod abuziv au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună credință, acțiunea în revendicare de drept comun nu poate fi admisă, întrucât se aduce atingere altui drept de proprietate, precum și principiului securității raporturilor juridice.
A doua teza vizează situația când prin acțiunea in revendicare nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor
juridice, situație in care se afla si imobilul din litigiu, imobilul nefiind Înstrăinat, (exista doar contracte de inchiriere) si statul neavand nici un titlu de preluare.
Raportat la caracterul nelegal al preluării imobilului, respectiv la lipsa totala a oricărui titlu de preluare, apreciază că reclamanta apelantă nu a pierdut niciodată calitatea de proprietara, fiind întrunite cerințele art. 1 din Protocolul nu la Convenția Europeana a Drepturilor Omului potrivit căruia: " Orice persoană fizică sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale".
Totodată potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului si al unităților administrativ teritoriale si bunurile dobândite de stat in perioada 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituției a tratatelor internaționale la care România era parte si a legilor in vigoare, la data preluării lor de către stat ( alin. 1). Bunurile
preluate de Stat fara un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari (alin.2);
Instanțele judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului (alin.3).
Astfel, art. 480 Cod civil, menținut si in actualul art.555 din N.C.Civ, da vocație titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele
legale, administrative sau judiciare pentru a obține recunoașterea acestui drept intr-o maniera pe care o considera adecvata finalității urmărite, iar privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si condițiile prevăzute de lege, iar măsura in care răspunde principiului proporționalității si a unei juste despăgubiri.
Ulterior deciziei nr. 33/2008. numeroase, instanțe de judecata au respins acțiunile de revendicare pe drept de comun a acestor imobile preluate abuziv de stat ca inadmisibile, apreciind ca ulterior pronunțării deciziei, nu mai este posibila acțiunea de drept comun, atâta timp cat a existat legea speciala, dar instanțele de control, in majoritatea situațiilor au apreciat faptul ca astfel de soluții sunt ilegale, acțiunea trebuind, privita prin prisma prevederilor. Convenției europene a drepturilor omului, aceasta din urma având prioritate.
Reclamanta a invocat cauza CEDO Penția s.a. c/a României, Malhous c.Republica Cehă; Kopecky c. Slovaciei, Pantia și Pantia c. României și cauza CEDO I. P. scu ș.a. c. României.
Așa cum rezultă și din decizia pronunțată de înalta Curte de C. și Justiție nr. 33 din_, reclamantei i se cuvine restituirea construcțiilor preluate în perioada comunistă doar in mod formal, faptic, fara nici un titlu juridic, reclamanta dovedind in actualul dosar faptul că deține un bun în sensul dispozițiilor Convenției și prin restituirea lui nu se aduce atingere securității raporturilor juridice civile sau dreptului la un bun al altei persoane.
Petitul său de rectificare de carte funciara nu vizează radierea vreunei persoane si revenirea la situația anterioara, reclamanta fiind proprietara tabulara asupra terenului si a construcției înscrise, ci doar aducerea in concordanta a situației de fapt cu cea scriptica, operațiune cat se poate de logica si de necesara.
Reclamanta a invocat totodată în cuprinsul motivelor de apel practică judiciară - decizia civilă nr. 243/A/2009 a Curții de Apel B., precum și cauzele C.E.D.O. Faimblat c/a României, M. Atanasiu ș.a. c/a României, Păduraru c/a României și Brumărescu C/a României.
Reclamanta a invocat art. 6 ind. 1 din Convenție care garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește astfel "dreptul ia o instanță", cu privire la care dreptul de liber acces și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la
limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat si deci o analiza pe fondul cauzei a fiecărei situații in parte.
In acest sens, instanțelor de judecata le revine obligația de a statua în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției; ele trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui si deci principiul acceptării unor limitări
practi in mod absurd sa anuleze insasi dreptul existent, care sa devină formal, lipsit de conținut de finalitatea lui.
În plus, o astfel de limitare, respingerea pe excepția inadmisibilitatii, in mod "mecanic, a priori" nu este conformă cu art. 6 § 1 decât dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate si scopul urmărit. în această privință, trebuie reamintit faptul că scopul Convenției este să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective. Remarca este valabilă în special pentru dreptul de acces la instanțe, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică."
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție impune, înainte de toate si ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor, ca aceasta să fie legală. Principiul legalității implică si existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile, in mod corelativ nu aleatorii, relative, inconstante si abuzive.
Prin aplicabilitatea practica a sintezei îndrumărilor anterior menționate, in speța de fata cu privire la revendicarea reclamantei, aceasta arată că:
S-a făcut dovada faptului ca S. roman nu deține nici un fel de titlu de preluare a imobilului din litigiu. Aceasta constatare a unei realități care rezulta cu puterea evidentei din dosarul cauzei nu necesita nici un fel de analiza juridica si nici o alta probatiune decât cea deja administrata in condițiile in care nu s-a emis nici un act de preluare, el fiind preluat doar faptic. Deci pentru a se constata aceasta situație evidenta, de netăgăduit la dosar se impune doar a se judeca fondul cauzei.
S-a făcut dovada la dosarul cauzei a calității de unica moștenitoare a proprietarei tabulare, prin certificatul de moștenitor autentic depus la dosar. Ei fiind emis de notarul public, cu valoare de act autenic, are același efect si aceeași prevalenta juridica ca si o sentința definitiva si irevocabila care ar fi constatat aceasta calitate.
Imobilul nu a fost înstrăinat, aspect care rezulta din toate probele administrate la dosarul cauzei, faptul ca nu are destinație publica, fiind închiriat unor societăți comerciale particulare si unor cabinete medicale. Deci prin admiterea solicitării reclamantei, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, respectându-se îndrumările date de Decizia nr.XXXlll/2008 pronunțata in recurs in interesul legii.
In concluzie, nici una dintre hotărârilor CEDO si nici a celor de îndrumare, sau pronunțate in recurs in interesul legii nu ar putea fi interpretate ca temei pentru respingerea, in bloc ca inadmisibile sau ca premature, a acțiunilor in revendicare sau a cererilor de despăgubire ale foștilor proprietarilor.
In acest sens, judecătorul intern este primul chemat sa aplice dispozițiile convenționale si jurisprudența Curții si care, alături de celelalte autorități ale statului, trebuie sa apere imperativele Convenției, in materia dreptului de proprietate, astfel cum rezulta inclusiv din cauza Atanasiu. Judecătorii confruntați in viitor cu situații de fapt similare trebuie sa caute sa pună in aplicare in mod diferențiat prin prisma acestor îndrumări "legea" din hotărârea Curții si sa caute sa nu înrăutățească o situație deja critica, facand aceleași erori precum cele pentru care Curtea a pronunțat deja o mulțime de incalcari.
Cu privire la petitul de comparare de titluri reclamanta a învederat următoarele:
Nu exista efectiv un temei de drept prin invocarea unui articol de lege a comparării de titluri. Acesta este un principiu de drept, care implica operațiunea juridica de a compara doua titluri de proprietate, derivat din dreptul de proprietate consacrat prin disp. art. 480 si urm. C.civil., respectiv prin disp.art. 563 N.C.Civ.
Este o operațiune juridica uzitata de instanțele de judecata in principal in acțiunile in revendicare sau in orice alte acțiuni reale sau imobiliare in care se invoca doua titluri asupra aceluiași imobil, niciunul dintre ele desființate, indeosebi ea fiind intalnita in practica judiciara in acțiunile de revendicare ale imobilelor preluate de către S. roman in perioada 1945-1989, in care foștii proprietari sau moștenitorii lor solicitau compararea titlului statului cu cel invocat de ei (comparare care se întemeiază pe disp.art. 6 din L213/1998), existând temei de lege special.
In acest sens, in situația in care ambele părți au prezentat titluri scrise de proprietate, valabile, nefiind desființate prin hotărâre judecătorească sau revocare notarială, instanța de judecată a avut sarcina de a le compara, dând eficiență aceluia mai bine caracterizat, conturat, care era mai clar, care era public, de notorietate si nu ridica suspiciuni.
În condițiile in care unul dintre titluri a fost operat in carte funciara in opoziție cu celalalt nesupus formelor de publicitate imobiliara, asa cum este si situația titlului de proprietate invocat de reclamantă, încheiat in forma autentic si intabulat in C.F., operează principiul priorității înscrierilor statornicit inițial de art. 31 din Decretul-lege nr. 115/1938 si ulterior de disp.art.30, 31 din Legea nr. 7/1996 si de art.885, 900. in vigoare la data promovării prezentei acțiuni, operațiune care reprezintă o aplicație a vechiului principiu de drept roman "prior tempore potior iure", valabil și în dreptul modem.
Prin urmare, primul care solicită înscrierea este și primul în drept. Cum în speța de față reclamanta in forma in care s-a încheiat in fata notarului public, este cea care și-a înscris cea dintâi, titlul invocat în cartea funciară, rezultă că este și prima "în drept"; și beneficiază de principiul forței probante a înscrierii dobândirii unui drept real imobiliar în favoarea sa si a forței probante a naturii juridice a bunului apartament dedus judecații, in sensul notorietății de buri comun dobândit prin căsătorie.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 30 din Legea 7/1996 în conformitate cu care "daca în cartea funciara s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezuma ca dreptul exista în folosul ei, daca a fost dobândit sau constituit cu buna-credinta, cât timp nu se dovedește contrariul" acest text de lege instituind principiul forței probante a înscrierilor de drepturi reale.
Totodată instanțele, in situații de revendicare de imobil, in opoziție cu titlul statului, aplica principiul comparării titlurilor, întemeiat pe dispoz. art. 6 din Legea nr. 213/1998 si constata lipsa de titlu valabil al statului, iar in situația in care nu s-a analizat pe fond cererea, s-a trimis cauza spre rejudecare.
Pe fondul cauzei, reclamanta arată că este proprietara imobilului situat Ciuj-N. str. Giordano Bruno, nr. 26-28, jud. C., fosta C. Lunga nr. 18, in c.f.2. C. nr.to.7539 provenita din conversia c.f.14076 C. nr.top.7539, respectiv asupra suprafeței de 1245 de m.p.teren si asupra unei construcții: casa din cărămida, acoperita cu țigla, cu 1 camera, 1 bucătărie si depedinte, in baza certificatului de moștenitor nr. 56/2012 eliberat de BNP M. M. .
Cu privire la acest imobil, arată că inca de la data cumpărării acestuia din anul 1943, existau mai multe corpuri de clădire, asa cum rezulta si din
conținutul contractului de vanzare-cumparare autentic incheiat in anul 1943 (depus la dosar) in care se menționează faptul ca ...."subsemnații vânzători menționați mai sus.... vand pe veci si irevocabil imobilul inregistrat in c.f.14.076 C. -N. nr.top.7539, cu extindere de 346 de stânjeni, cu toate casele si clădirile anexe care se afla pe el."
In acest sens, inca de atunci au existat mai multe corpuri de clădire si anexe, din care numai unul a fost si este inscris in c.f., respectiv unul compus dintr-o camera si depedinte.
Dovada existentei tuturor corpurilor anterior incheierii contractului de vanzare-cumparare o face harta C. ului din anul 1941.
S. roman este doar un detentor precar cu privire la imobilele construcții din litigiu si in condițiile disp.art. 918 al.1 lit.d) din N.C.Civ, este obligat ca sa le predea reclamantei, el nefiind un posesor de buna credința.
Cu privire la modificarea descrierii imobilului, respectiv rectificarea lui prin solicitarea inscrierii construcțiilor existente pe teren anterior anului 1943, respectiv anterior cumpărării reclamanta a invocat disp. art. 34 al.1 pct.4 din Legea nr. 7/1996.
Reclamanta a depus la dosar înscrisuri reprezentând acte medicale emanând de la instituții medicale din Germania, traduse (f. 32 - 39), care atestă starea de sănătate a antecesoarei sale în perioada 1998-2003, acte prin care susține afirmația potrivit căreia, titulara dreptului de a formula notificare în temeiul Legii nr.10/2001, a fost împiedicată să întreprindă acest demers, din motive de sănătate.
Prin precizarea motivelor de apel (f. 40),
reclamanta a solicitat în principal anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță a judecat procesul fără a intra în judecarea fondului, respingând acțiunea precizată ca inadmisibilă.
Instanța a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a M. ui F. P. invocată de reclamantă, după formularea celei de-a doua precizări de acțiune având ca obiect compararea titlurilor și totodată, nu a motivat respingerea excepției tardivității formulării celei de-a doua precizări de acțiune.
În subsidiar, reclamanta a solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii pentru motivele arătate pe larg în considerentele apelului, înregistrate la data de_ .
Prin întâmpinările formulate de pârâții M. C. -N. (f. 45-54) și S. Român prim Ministerul Finanțelor Publice
(f. 55-56), s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivarea întâmpinărilor s-a arătat în esență că în mod corect s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii inițiale și a precizării de acțiune, raportat la cele statuate prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de C. și Justiție, arătându-se că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu s-a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, astfel încât hotărârea pronunțată de prima instanță este legală.
S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat în conținutul întâmpinării excepția tardivității apelului formulat în contradictoriu cu acest pârât, arătând că abia prin precizarea motivelor de apel din_, apelul a fost promovat în contradictoriu și cu acest pârât, excepția nulității apelului formulat în contradictoriu cu acest pârât, întrucât precizarea motivelor de apel s-a înregistrat la Curtea de Apel C. cu încălcarea prev. art. 288 alin. 2 Cod proc.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a M. ui F. P. și a S. ui Român prin Ministerul Finanțelor Publice raportat la pârâtul chemat în judecată pe de o parte, și la cele statuate prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție, excepția lipsei
calității procesuale active a reclamantei de a formula acțiune în revendicare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitoare după proprietara tabulară și excepția inadmisibilității acțiunii.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Analizând cu prioritate excepțiile invocate în apel de către pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Excepția tardivității apelului formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, grefată pe considerentul că apelul a fost declarat în contradictoriu cu acest pârât la data de_, peste termenul prevăzut de lege, nu este întemeiată,
întrucât apelul se exercită împotriva unei hotărâri și nu împotriva unei părți. Acest aspect reiese din dispozițiile art. 282 alin. 1, art. 287 alin. 1 pct. 2, art. 290 Cod proc.civ.
Excepția nulității apelului formulat în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice grefată pe dispozițiile art. 288 alin. 2 Cod proc.civ., va fi la rândul său înlăturată, întrucât prin decizia nr. 303/2009 Curtea Constituțională a admis critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 288 alin. 2 Cod proc.civ., constatând că teza finală a acestei prevederi, respectiv sintagma "sub sancțiunea nulității";, este necosntituțională. Această dispoziție și-a încetat efectele juridice în baza art. 147 alin. 1 din Constituție, astfel încât nedepunerea apelului la instanța a cărei hotărâre se atacă nu mai este sancționată cu nulitatea.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. prin D.G.F.P. pe considerentul că în cererea de chemare în judecată calitatea de pârât o are
S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este fondată, întrucât calitatea de parte și-a păstrat-o entitatea chemată în judecată în fața primei instanțe, respectiv S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind menționat atât în citativul din apel (f. 21), cât și în procedura de citare (f. 43).
Nefondată este și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. aceasta a depus în fața primei instanțe certificatul de moștenitor nr. 56/_, eliberat de Biroul Notarului P. M. M. (f. 11 dosar fond), care atestă calitatea de moștenitoare a acesteia după defuncta Zarug Katalin, născută Szentkovits.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a S. ui Român prin Ministerul Finanțelor Publice grefată pe cele statuate prin decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în
interesul legii nu este fondată, întrucât raportat la obiectul litigiului - revendicare pe drept comun și pe compararea titlurilor - cele statuate prin menționata decizie nu sunt incidente în cauză. Această decizie este incidentă în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv.
În fine, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât va fi înlăturată ca lipsită de interes, în condițiile în care hotărârea primei instanțe, ce face obiectul prezentului apel se întemeiază tocmai pe această
excepție, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă. Excepția inadmisibilității urmează a fi analizată cu ocazia soluționării apelului, care vizează chiar acest aspect - greșita admitere a excepției inadmisibilității și greșita respingere ca inadmisibilă a acțiunii în opinia reclamantei apelante.
Trecând la analizarea motivelor de apel, curtea reține următoarele:
M. ivele invocate în apel sunt extrem de ample, reclamanta a indicat o vastă jurisprudență a Curții Europene de Justiție în susținerea căii de atac, motiv pentru care curtea, în analizarea apelului va analiza în considerentele deciziei ansamblul motivelor, astfel cum acestea au fost invocate.
Critica vizând greșita indicare a numărului celor două recursuri în interesul legii nu vizează considerentele propriu-zise ale hotărârii primei instanțe, astfel încât va fi înlăturată ca nefondată.
Din conținutul sentinței reiese că numerele eronate ale unor recursuri în interesul legii, care nu au nicio legătură cu soluționarea prezentului litigiu, au fost preluate astfel din conținutul întâmpinărilor depuse la dosar de către pârâți, nu sunt mențiuni făcute de instanță și nu fac parte din considerentele propriu-zise ale hotărârii primei instanțe, ci din expunerea punctului de vedere al părților.
Curtea de apel reține următoarea situație de fapt:
Imobilul în litigiu a aparținut antecesoarei reclamantei și a fost preluat de statul român fără titlu valabil, antecesoarei reclamantei nefiindu-i comunicat nici un act de preluare.
Antecesoarea reclamantei nu a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a formulat în acest scop notificare, reclamanta invocând, pentru prim a dată în apel, starea de sănătate precară și vârsta înaintată a antecesoarei sale în perioada termenului defipt de Legea nr. 10/2001, de depunere a notificărilor.
Acțiunea reclamantei are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în perioada de referință a legii nr.10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi.
În atare situație, chestiunea admisibilității acțiunii a fost corect analizată prin prisma deciziei nr.33/2008 pronunțată în interesul legii de Î.CCJ.- Secțiile Unite.
Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.
In explicitarea acestei părți din dispozitiv, Î. Curte arată în considerentele deciziei că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile Codului civil, deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia spedalibuts derogant.
Reclamanta se află în prima din cele trei situații enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr.10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unității deținătoare a imobilului. Deși nu a urmat procedura Legii nr.10/2001, a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, considerând astfel că are un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți.
Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acțiuni reclamanta nu a invocat în acțiune nicio neconcordanță a dispozițiilor legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanță care să facă aplicabilă direct și prioritar Convenția, în temeiul art.20 alin.2 din Constituția României, ci s-a limitat să arate că antecesoarea sa a fost în imposibilitate să
formuleze notificare în termen legal din cauza stării de sănătate precare. Acest argument însă nu constituie un motiv suficient de întemeiat pentru a justifica neurmarea procedurii speciale instituite prin Legea nr.10/2001, în condițiile în care antecesoarea reclamantei putea încredința un mandat unei alte persoane pentru a întreprinde demersurile prevăzute
prin acest act normativ special.
Pe de altă parte, reclamanta invocă starea de sănătate precară a antecesoarei sale, însă aceasta a decedat la data de_, potrivit certificatului de deces (f. 22 dosar fond), într-adevăr după expirarea termenului pentru depunerea notificării, prev. de art. 21 alin. 1 în forma inițială a Legii nr. 10/2001, însă reclamanta a formulat prezenta acțiune la data de_, adică după trecerea unui interval foarte lung de timp atât de la expirarea termenului legal pentru depunerea notificărilor, cât și de la decesul antecesoarei sale, fără ca până la acest moment să întreprindă vreun demers în vederea redobândirii imobilului evidențiat în CF nr. 14076
C., nr. top 7539.
Nici aplicarea art.l Protocolul nr.l din CEDO, în locul legii speciale, așa cum solicită reclamanta, nu este posibilă.
Art.l din Protocolul nr.l adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
De altfel, așa cum se va arăta în continuare, invocarea unui "bun"; în sensul art. 1, presupune recunoașterea dreptului de proprietate în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Practica judiciară invocată în cadrul motivelor de apel nu poate constitui un argument care să conducă la admiterea apelului, în condițiile în care jurisprudența nu este sursă a dreptului (spre deosebire de dreptul anglo-saxon și dreptul internațional).
Invocarea în apel a cauzelor Brumărescu contra României, Faimblat contra României, Păduraru contra României, Atanasiu și alții contra României nu poate avea ca și consecință înlăturarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și comparare a titlurilor, raportat de asemenea la circumstanțele concrete ale speței: nedepunerea notificării și inexistența unei hotărâri judecătorești irevocabile care să consfințească dreptul reclamantei asupra imobilului în litigiu.
Astfel, reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deține un bun în sensul art.l din Protocolul nr.l adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.
Nedeținând un bun, nu se mai pune problema dacă prin modul de soluționare a cauzei se produce sau nu o ingerință în dreptul de proprietate al reclamatei.
De reținut este și faptul că în jurisprudența CEDO invocată, situația de fapt și aspectul analizat de instanța europeană a fost diferit față de cele ale litigiului pendinte:
Prezenta cauză are ca obiect acțiune în revendicare pe drept comun, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără depunerea notificării și acțiune de drept comun, de comparare a titlurilor, în condițiile în care reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deține un bun în sensul art.l din Protocolul nr.l adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect.
În cauza Brumărescu, esența o constituie statuarea de către CEDO a faptului că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluția dată în mod irevocabil de către o instanță unui litigiu, să nu fie repusă în discuție, împrejurare care, în prezenta cauză, nu prezintă relevanță.
Nici cele reținute în cauza Faimblat nu sunt incidente speței de față, întrucât instanța europeană, la acel moment, sancționa respingerea ca inadmisibilă a unei cereri în revendicare formulată pe calea dreptului comun, în condițiile în care reclamantul nu epuizase procedura legii speciale, întrucât unitatea notificată nu proceda la emiterea deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a notificării, astfel că cei îndreptățiți erau lipsiți de acces la instanță deoarece nu exista o cale prevăzută de lege pentru a solicita instanței sancționarea pasivității culpabile a entității notificate.
Or, acest blocaj în aplicarea Legii 10/2001 a fost înlăturat prin pronunțarea recursului în interesul legii prin Decizia XX/_ dată Secțiile Unite ale Înaltei Curți de C. și Justiție, întrucât s-a conferit efectivitate demersurilor inițiate în baza Legii 10/2001, hotărârile pronunțate de
instanțele naționale în Cauza Faimblat fiind anterioare acestei decizii în interesul legi.
În speța de față însă, nedepunerea notificării de către antecesoarea reclamantei, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 exclude incidența acestei decizii a instanței europene.
În cauza Păduraru contra României CEDO a statuat că în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare, divergențele de jurisprudență ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele statului de drept.
Or, în urma pronunțării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de C. și Justiție, această incertitudine, în materia revendicărilor pe drept comun, ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a înlăturat.
În fine, în cauza Atanasiu ș.a Contra României se arată că un "bun actual"; există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus în sensul restituirii bunului, ceea ce în speță nu există. Reclamanta nu este în deținătoarea unei atare hotărâri, iar certificatul de moștenitor nr. 56/_ eliberat de BNP M. M. nu ține locul unei astfel de hotărâri, care să îi consfințească reclamantei dreptul de proprietate.
Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu față de practica anterioară, a cerinței art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantei, produce consecințe decisive asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Critica reclamantei vizând caracterul ineficient al procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 nu este pertinentă, în condițiile în care reclamanta, nerecurgând la această procedură, nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie instituită de aceasta, astfel încât să fie în măsură să facă aprecieri cu privire la eficiența lor.
Nici critica referitoare la încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 paragraf 1 din CEDO - dreptul oricărei persoane ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil - nu este fondată.
Faptul că instanțele au verificat cu prioritate posibilitatea reclamantei de a acționa în baza dreptului comun, în condițiile în care nu a urmat procedura legii speciale, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiție al reclamantei, garantat prin art.6 din Convenție. Acest text nu garantează dreptul unei persoane care se adresează justiției de obține analiza pe fond a tuturor pretențiilor sale, așa cum lasă a se înțelege reclamanta.
Capătul de cerere principal l-a constituit revendicarea imobilului și, dat fiind că acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, problema admisibilității acesteia se cerea dezlegată cu prioritate, conform deciziei nr.33/2008, pronunțată de Î. Curte în interesul legii.
În realitate, pentru a beneficia de restituirea în natură a imobilului - despre care reclamanta pretinde că se află încă în posesia statului - era necesar și suficient să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o înregistreze la Primăria municipiului C. -N., însoțită de actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită.
Sub rezerva administrării dovezilor cerute de lege, soluționarea eventualei notificări formulată în temeiul Legii nr.10/2001, era posibilă indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil.
Faptul că statul român a înțeles să adopte o lege specială de reparație, prin care a stabilit anumite termene și o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de apreciere.
Reclamanta, neurmând procedura legii speciale, nu se poate adresa pe calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, ceea ce a făcut inutilă și analiza valabilității titlului statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia
era suficient să demonstreze că imobilul a fost preluat fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Neformulând notificare, reclamanta și-a sumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil, așa cum s-a prevăzut expres în art.21 alin.5 al Legii nr.l0/2001.
Cum reclamanta nu are drept de opțiune între legea specială și dreptul comun - acțiunea în revendicare fiind respinsă pentru acest motiv - nu mai era necesar a se analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acțiunii ar putea aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și în compararea titlurilor nu se încalcă dreptul reclamantei de acces la la instanță, întrucât un astfel de acces îi era asigurat de prevederile art. 26
alin. 3 din Legea nr. 10/2001, de care însă, neformulând notificare, nu a ajuns să uzeze.
Nici motivul întemeiat pe prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr.
213/1998 nu este fondat.
În chiar conținutul acestui text legal se menționează că revendicarea bunurilor preluate de stat fără titlu valabil în temeiul acestui act normativ e posibilă dacă aceste bunuri nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest act normativ are caracter special în materia reglementării situației juridice a imobilelor preluate abuziv sau fără titlu, având, prin urmare, prioritate de aplicare, atât potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, cât și prin prisma celor statuate prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru toate aceste considerente, constatând că motivele de apel nu sunt întemeiate, iar prima instanță în mod corect a respins ca
inadmisibilă acțiunea reclamantei, atât sub aspectul cererii având ca obiect revendicare, cât și sub cel al cererii având ca obiect compararea de titluri, în temeiul art. 296 Cod proc.civ., curtea va respinge apelul reclamantei.
PENTRU ACESTE M. IVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondate excepțiile: tardivității apelului formulat de reclamanta F. I. -E. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nulității apelului formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a F. P.
C., lipsei calității procesuale pasive a M. ui F. P. prin Direcția Generală a F. P. C., lipsei calității procesuale active a reclamantei
F. I. -E. și lipsei calității procesuale pasive a S. ui Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocate de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Respinge ca lipsită de interes excepția inadmisibilității acțiunii invocată de același pârât.
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta F. I. -E. împotriva sentinței civile nr. 244/_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | GREFIER | |||
I. D. C. | M. C. | V. | S. -D. | G. |
Red. MV dact. GC 5 ex/_
Jud.fond: O.C.Tatu
| ← Decizia civilă nr. 576/2013. Succesiune | Decizia civilă nr. 910/2013. succesiune → |
|---|
