Sentința civilă nr. 1455/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -N.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ NR . 1455/F/2013
Ședința publică din data de 29 mai 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: G. C. F., președinte secție GREFIER: L. D.
Parchetul de pe lângă Tribunalul B. -N. reprezentat prin Sângeorzan Angela - prim-procuror adjunct
Pe rol fiind judecarea acțiunii civile formulată de reclamantul A. I. împotriva pârâtului
S. R. - prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri - Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în cauză nu se prezintă niciuna dintre părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care :
Tribunalul se declară competent material și teritorial să soluționeze prezenta cauză, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 4 din Legea nr. 221/2009.
Se constată că la dosarul cauzei s-a depus în trei exemplare, la data de_, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de D. G. a F. P. în numele pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicită, în principal, respingerea acțiunii, iar în subsidiar se solicită modificarea cuantumului solicitat cu titlu de despăgubire în sensul diminuării acestuia.
Un exemplar de pe întâmpinare s-a comunicat reprezentantei parchetului.
Se constată atașat dosarul nr._ al Tribunalului B. -N., care a avut termen de judecată la data de 23 mai 2013, dosar care privește o altă persoană cu același nume, născută la data de_, fiul lui A. Petru și Ana, domiciliată în comuna U., nr. 239, care solicită constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său decedat la_ . Din actele dosarului rezultă că în prezent această persoană este decedată din data de_ . Se vor atașa prezentului dosar copii de pe fila 1 din dosarul Tribunalului Mureș și de pe fila 6 din dosarul atașat, după care dosarul se va restitui arhivei.
Reprezentanta parchetului arată că nu are cereri de formulat în cauză.
Nefiind cereri de formulat în cauză, tribunalul apreciază cauza în stare de judecată, declară închisă faza de cercetare judecătorească și acordă cuvântul în fond.
Reprezentanta parchetului solicită respingerea acțiunii reclamantului și a pretențiilor materiale ca fiind neîntemeiate.
T R I B U N A L U L
Deliberând constată,
Prin acțiunea civilă înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Mureș sub nr._ la data de 27 aprilie 2012 reclamantul A. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice constatarea calității tatălui său A. I. de persoană condamnată politic și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum total de 150.000 lei, cu motivarea că a fost prizonier de război în URSS, reclamantul fiind beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.
Acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, conform art.
4 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 955/_ pronunțată de Tribunalul Mureș cauza a fost trimisă spre competentă soluționare acestei instanțe, unde s-a înregistrat la data de 24 aprilie 2013, sub nr. de mai sus.
Pârâtul, legal citat, prin întâmpinarea depusă în dosarul inițial (f. 16), precum și în prezentul dosar (f. 6) s-a opus admiterii acțiunii, subliniind netemeinicia pretențiilor motivat de faptul că prin dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a) și urm. din Legea nr. 221/2009 s-a statuat faptul că, reprezintă de drept condamnări politice, condamnările dispuse în temeiul dispozițiilor de lege în mod exhaustiv și limitativ enumerate la acest articol de lege, precum și, conform alin. 3) din același articol, orice altă condamnare sau măsură administrativă, care nu a fost pronunțată în
aplicarea acestor dispoziții normative, în măsura în care se face dovada că scopul activității infracționale a fost unul dintre cele prevăzute în art. 2 din O.U.G nr. 214/2009.
Măsura luată nu se regăsește printre cele expres prevăzute de art. 1 alin. 2 și nici printre măsurile prevăzute de art. 3 alin. 1.
În vederea stabilirii caracterului unei astfel de măsuri, legiuitorul trimite la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, or în conformitate cu acestea "constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; militarea pentru democrație și pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Din probele anexate nu reiese că autorul ar fi avut activitate de natură a conduce la concluzia că aceasta a avut unul dintre scopurile mai sus-menționate și că măsura dispusă este în directă legătură cu această activitate or, față de această situație se impune atât respingerea petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii, cât și implicit cel prin care se solicită acordarea de despăgubiri reprezentând daune morale și/sau materiale.
Acordarea de despăgubiri în temeiul prevederilor art. 5 alin. 4) din Legea nr. 221/2009 este posibilă numai în situația în care autorul reclamantului se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4 din același act normativ, cu alte cuvinte atunci când acesta se află în una dintre cele două situații prevăzute de textul legal, respectiv fie în cea în care caracterul politic al măsurii administrative sau al condamnării reprezintă de drept o condamnare politică, fie în situația în care instanța investită să constate un astfel de caracter o apreciază ca întemeiată și dispune în consecință.
Pentru a beneficia de acordarea de despăgubiri materiale este impetuos necesar să se facă dovada măsurii de confiscare, care să rezulte fie direct din sentința de condamnare, fie ca efect al măsurii administrative. De asemenea trebuie dovedită existența legăturii de cauzalitate directe dintre sentința de condamnare, respectiv dintre măsura administrativă și măsura confiscării; faptul că bunurile nu au făcut obiectul unei proceduri de restituire prevăzute de alte acte normative, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. 2, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul reține faptul că reclamantul a sesizat instanța de judecată cu o acțiune prin care solicită recunoașterea perioadei prizonieratului în URSS ca fiind o măsură cu caracter politic, precum și acordarea de daune morale și materiale pentru perioada în care tatăl său a fost prizonier de război în fosta URSS.
Reclamantul, născut la data de 3 iunie 1936 a fost fiul defunctului A. I., decedat la data de 12 octombrie 1995 (f. 2, 5 dosar inițial).
În perioada 12 august 1944 - 15 iulie 1946 defunctul A. I. a fost prizonier de război, aflându-se în lagărul din URSS (f. 3, 9 dosar inițial).
Conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate expres și limitativ la lit. a) - f).
Potrivit prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, la care trimite textul de lege mai sus evocat, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din
O.U.G. nr. 214/1999, toate circumscrise exprimării protestului împotriva regimului comunist și abuzului de putere politică.
Prin decizia nr. 15/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a statuat cu caracter obligatoriu pentru instanțe că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, prizonieratul în
fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu r epr ezint ă m ăs ur ă a dminist r ativ ă cu c aract e r
politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
În argumentare s-a reținut că prizonieratul a fost o consecință a războiului și a poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistent apariției statului comunist, dar menținută de acesta.
Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 [art. 5 alin.
(4) din Legea nr. 221/2009] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009. Or, aceasta înseamnă că legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999.
Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței constituționale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în R. ia. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în practica sa, în mod constant, în spețe legate de aplicarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a Protocolului adițional nr. 12, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 18 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33). În același timp, Curtea Europeană de la Strasbourg a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, pag. 30, paragraful 72, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, pag. 13, paragraful 34).
Curtea Europeană a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit: "o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o "justificare obiectivă și rezonabilă";, adică dacă nu urmărește un
"raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat" (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraful 72). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A nr. 87, paragraful 40).
Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale; în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009.
Statutul defunctului de prizonier de război în fosta URSS nu constituie o măsură administrativă care se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Prizonieratul tatălui reclamantului a început ant erior perioa dei de r eferinț ă a Legii nr. 221/2009, pe de o parte, la data de 12 august 1944, când regimul totalitar încă nu a fost instituit (primul guvern fiind format la 6 martie 1945), iar pe de altă parte, măsura s-a luat în contextul celui de al doilea război mondial, în timpul războiului, astfel încât statutul defunctului de prizonier de război în fosta URSS nu constituie o măsură administrativă care să intre sub incidența art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Măsura prizonieratului a fost luată față de defunct de statul sovietic și nu de organele statului comunist instaurat la 6 martie 1945, pe considerente de ordin militar, fiind determinată de cel de al doilea război mondial și nu de acțiunile sau convingerile politice anticomuniste ale defunctului.
Drepturile persoanelor luate prizonieri de partea sovietică au fost recunoscute prin art. 1 alin. 2 lit. b din Decretul-lege nr. 118/1990.
Acordarea de despăgubiri morale și materiale este condiționată în principal de reținerea caracterului politic al măsurii administrative, astfel că în condițiile în care prizonieratul nu constituie măsură cu caracter politic nici problema despăgubirilor nu poate fi pusă.
Oricum, prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională la data de 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al R. iei la data de
15 noiembrie 2010, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care recunoșteau dreptul persoanelor îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit au fost declarate neconstituționale.
Ca atare, începând cu data de 1 ianuarie 2011, data expirării celor 45 de zile de la publicarea deciziilor de neconstituționalitate în Monitorul Oficial al R. iei, nu mai există în cuprinsul Legii nr. 221/2009, act normativ pe care se întemeiază pretențiile reclamanților, vreo dispoziție legală care să recunoască dreptul acestora la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral pretins.
În ceea ce privește despăgubirile materiale acestea sunt condiționate de dovada confiscării de bunuri care au aparținut defunctului, ceea ce nu s-a afirmat în cauză și nici nu s-a dovedit.
Ca atare, reclamantului nu i se pot recunoaște drepturi în baza Legii nr. 221/2009.
În baza considerentelor exprimate și făcând aplicarea dispozițiilor legale mai sus enunțate, a deciziei nr. 15/2012 în interesul legii, tribunalul va respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul A. I. , domiciliat în comuna U. nr. 140, județul B. -N. împotriva pârâtului S. R. , prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D. G. a F. P. B. -N., cu sediul procesual ales în B., strada 1 D. nr. 6, județul B. -N. la sediul reprezentantului.
Fără cheltuieli de judecată. Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din data de 29 mai 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
G. C. F. L. D.
red. F.G.C./dact. F.G.C./4 exemplare 31 mai 2013
| ← Încheierea civilă nr. 9/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 | Decizia civilă nr. 535/2013. Dizolvare persoana juridica → |
|---|
