CONFLICT DE COMPETENŢĂ. CONFLICTE DE MUNCĂ.
| Comentarii |
|
CONFLICT DE COMPETENŢĂ. CONFLICTE DE MUNCĂ. APLICAREA LEGILOR (NORMELOR) DE COMPETENŢĂ ÎN TIMP (PRIMA SPEŢĂ)
Litigiul a fost soluţionat de judecătorie anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 încât dreptul relativ la exercitarea căilor de atac şi competenţa de soluţionare a lor rămân cele fixate de legea în vigoare din momentul pronunţării soluţiei recurate. Or, potrivit reglementărilor cuprinse în art. 71 şi 79 din Legea nr. 168/1999 coroborat cu art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 3 (nemodificat) din Codul de procedură civilă, precum şi cu art. IV din O.U.G. nr. 179/1999, texte în vigoare la data pronunţării sentinţei recurate, hotărârile pronunţate de judecătorii sunt susceptibile numai de recurs (nu şi de apel), de competenţa tribunalului.
(Secţia civilă, decizia nr. 3628 din 5 septembrie 2001)
CURTEA
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 martie 2000, I.G. a chemat în judecată S.C. “L.R.” S.A., cu sediul în Medgidia, str. P. nr. 1, pentru anularea deciziei de imputare nr. 107/2000, emisă de pârâtă.
Judecătoria Medgidia, prin sentinţa civilă nr. 978 din 18 aprilie 2001, a admis contestaţia celei în cauză şi a anulat decizia de imputare contestată, cu motivarea că răspunderea patrimonială pentru paguba imputată a fost stabilită pe calea dreptului comun, prin sentinţa penală nr. 832/2001 a Judecătoriei Medgidia.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin decizia nr. 1047 din 21 iunie 2001 şi-a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtă împotriva sentinţei, în favoarea Curţii de Apel Constanţa, cu motivarea că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b C. pr. civ., introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, tribunalele, devenind instanţa de fond, nu mai au competenţa de a soluţiona recursuri în materia conflictelor de muncă, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 pct. 3 modificat prin O.U.G. nr. 59/ 2001 potrivit cărora competenţa este distribuită curţilor de apel.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin decizia nr. 1250 din 25 iulie 2001, reţinând că
normele de drept procesual invocate de tribunal sunt aplicabile, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 290/ 2000, începând de la data de 2 mai 2001, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Constanţa.
Totodată, constatând că s-a ivit un conflict de competenţă, în temeiul art. 25 C. pr. civ. a înaintat acestei Curţi dosarul cauzei, pentru a hotărî asupra conflictului.
Decimatorul de competenţă a Curţii de Apel Constanţa se verifică a fi cel legal, pentru următoarele considerente:
Litigiul a fost soluţionat de judecătorie, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, încât dreptul relativ la exercitarea căilor de atac şi competenţa de soluţionare a lor rămân cele fixate de legea în vigoare din momentul pronunţării soluţiei recurate. Or, potrivit reglementărilor cuprinse în art. 71 şi 79 din Legea nr. 168/1999 coroborat cu art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 3 (nemodificat) C. pr. civ., precum şi cu art. IV din O.U.G. nr. 179/1999, texte în vigoare la data pronunţării sentinţei recurate, hotărârile pronunţate de judecătorii sunt susceptibile numai de recurs (nu şi de apel), de competenţa tribunalului.
Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale enunţate şi a prevederilor art. 22 alin. final C. pr. civ. urmează a se stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta.
CONFLICT DE COMPETENŢĂ. CONFLICTE DE MUNCĂ. APUCAREA LEGILOR (NORMELOR) DE COMPETENŢĂ ÎN TIMP. (A DOUA SPEŢĂ)
Prin dispoziţia tranzitorie din art. 725 alin. 2 C. pr. civ., procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. Iar conform alin. 4 din acelaşi articol, hotărârile pronunţate înainte de data intrării în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.
(Secţia civilă, decizia nr. 3629 din 5 septembrie 2001)
Asupra conflictului negativ de competenţă de
faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 5 februarie 2001 reclamantul R.D. s-a adresat Judecătoriei Constanţa cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei C.N.M. “R.” S.A. Constanţa la plata sumei de 47.624 $ USD şi
31.500.000 lei, drepturi salariale neachitate.
în urma administrării probelor, Judecătoria Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 4194/2 aprilie 2001 prin care a admis acţiunea pentru suma de 25.970 $ USD, reprezentând indemnizaţia de străinătate.
împotriva acestei hotărâri definitive a declarat recurs reclamantul, care a solicitat admiterea acţiunii astfel cum fusese formulată.
Prin decizia civilă nr. 1062/13 iunie 2001 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, învestit cu soluţionarea recursului, şi-a declinat competenţa, prin admiterea excepţiei ridicate din oficiu, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.
în motivarea acestei decizii, Tribunalul a invocat dispoziţiile art. 3 pct. 3 C. pr. civ., art. 2 pct. 1 lit. b şi art. 725 alin. 1 C. pr. civ., pe care le-a raportat la data învestirii sale cu recursul reclamantului.
La rândul său, Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 1259/9 august 2001 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Constanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a invocat dispoziţiile Legii nr. 168/1999 şi ale O.U.G. nr. 179/1999, raportate la art. 2 pct. 3 C. pr. civ.
învestită cu prezentul conflict negativ de competenţă, Curtea Supremă de Justiţie urmează a pronunţa un regulator de competenţă, prin care se va stabili că Tribunalul Constanta este
competent să soluţioneze recursul, pentru următoarele considerente.
La data pornirii acţiunii de către reclamant - 5 februarie 2001, competenţa în materia conflictelor de drepturi era stabilită prin legea specială nr. 168/ 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, competenţă, potrivit art. 82, cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Iar la acea dată, potrivit art.1 pct. 1 C. pr. civ., judecătoriile aveau plenitudine de competenţă în primă instanţă, pronunţând, conform art. 79 din Legea nr. 168/1999, hotărâri definitive, supuse numai recursului la tribunal.
Competenţa în materia conflictelor de muncă în primă instanţă a fost modificată numai începând cu data de 1 mai 2001, la intrarea în vigoare a
O.U.G. nr. 138/2000.
Prin dispoziţia tranzitorie din art. 725 alin. 2 C. pr. civ., procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. Iar conform alin. 4 din acelaşi articol, hotărârile pronunţate înainte de data intrării în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.
în speţă, judecătoria s-a pronunţat la 2 aprilie 2001, anterior modificării Codului de procedură civilă, astfel încât recursul declarat împotriva acestei hotărâri definitive rămâne supus competenţei tribunalului, conform art. IV din O.U.G. nr. 179/1999.
De altfel, şi potrivit art. 2 pct. 3 C. pr. civ. tribunalele judecă ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Faţă de cele ce preced, urmează a se stabili competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Tribunalului Constanta.
NOTĂ
la deciziile nr. 3628/2001 şi 3629/2001
Deşi în doctrină, după apariţia şi, apoi, intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 şi a O.U.G. nr. 59/2001, s-au făcut precizări la aplicarea în timp a normelor de competenţă, jurisprudenţa, inclusiv cea a Curţii Supreme de Justiţie, demonstrează că ele nu au fost receptate ori nu au fost acceptate de către instanţele judecătoreşti. Motivările din deciziile ce adnotăm stau mărturie în acest sens şi de aceea socotim că sunt utile unele sublinieri în legătură cu prevederile art. 725 C. pr. civ.
Pentru început, să reamintim că întreaga doctrină este de acord că, în principiu, legile (normele) de procedură sunt de imediată aplicare. în prezent această soluţie este înscrisă în mod expres în alin. 1 al art. 725 care prevede că “dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege”. Cum însă nu este un principiu de ordin constituţional, legiuitorul poate deroga uneori de la regula aplicării imediate a legii noi de procedură şi de aceea unele nuanţări sunt necesare.
A. în cazul legilor (normelor) de organizare judecătorească, regula aplicării imediate a legii noi nu cunoaşte excepţii, indiferent dacă este vorba de înfiinţarea ori desfiinţarea unor instanţe judecătoreşti sau de modificarea prevederilor privind compunerea ori constituirea instanţei. Cu privire la desfiinţarea instanţelor s-a introdus prin O.U.G. nr. 59/2001 alin. 3 al art. 725 care dispune că “în cazul în care instanţa este desfiinţată, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei competente potrivit legii noi de procedură.”
B. Cât priveşte legile (normele) de procedură propriu-zisă, de asemenea, legea nouă este, de regulă, de imediată aplicare. Aceasta face ca într-un proces să poată exista acte de procedură întocmite potrivit legii vechi şi care-şi păstrează valabilitatea dacă s-au respectat dispoziţiile acelei legi şi acte de procedură făcute în conformitate cu legea nouă, de îndată ce aceasta a intrat în vigoare. Soluţia rezultă din prevederile art. 725 alin. 5 care stabileşte că “actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispoziţiilor vechii legi. în cazul în care acest act de procedură ar putea fi anulat potrivit legii vechi, el nu va fi menţinut chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil”.
O precizare se cuvine a fi făcută în legătură cu căile de atac care se pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi. în prezent art. 725 alin. 4 prevede în mod expres că aceste hotărâri rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Desigur că prin “cale de atac existentă la data pronunţării” trebuie să înţelegem nu numai denumirea căii de atac, ci întreaga reglementare din acel moment, inclusiv motive şi termene. Numai regulile procedurale prin care căile de atac existente la acest moment se pun în valoare, sunt guvernate de legea în vigoare la data când se exercită. Ar fi grav afectat principiul neretroactivităţii şi încălcat brutal art. 725 alin. 4 dacă s-ar încerca să se valorifice prin intermediul unei căi de atac existente la momentul pronunţării, motive care au fost adăugate de o lege nouă, ce nu era în vigoare la data pronunţării. Am simţit nevoia acestei precizări, deoarece relativ recent s-a încercat o astfel de interpretare, din moment ce prin O.U.G. nr. 290/2000 s-a stabilit că dintre dispoziţiile O.U.G. nr. 138/2000 intră în vigoare la 2 ianuarie 2001 numai dispoziţiile modificatoare care priveau recursul în anulare. Ne facem o datorie de onoare în a sublinia că în această împrejurare Curtea Supremă de Justiţie s-a manifestat într-adevăr ca organul de vârf al puterii judecătoreşti, putere chemată să vegheze la aplicarea legii inclusiv de către celelelalte puteri ale statului, şi a suprimat orice tendinţă de nesocotire a regulii la care ne-am referit.
în sfârşit, o altă precizare se face în doctrină în legătură cu probele. Dacă avem în vedere probele care constituie mijloace tehnice sau dovada unui fapt juridic stricto sensu, admisibilitatea se examinează în raport cu legea în vigoare în momentul în care instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii, în timp ce dovada actelor juridice este guvernată de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic respectiv. Administrarea probelor, în toate cazurile, se face după legea în vigoare în acel moment.
C. în privinţa legilor (normelor) de competenţă, care modifică competenţa instanţelor sesizate în momentul intrării lor în vigoare, - fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii -, legiuitorul român a adoptat de-a lungul anilor soluţii diferite: instanţa sesizată să-şi păstreze competenţa, dar numai dacă procesul a ajuns în stadiul punerii de concluzii în fond; instanţa sesizată să se dezînvestească imediat şi să trimită cauza instanţei competente potrivit legii noi.
Prin Legea nr. 59/1993 s-a abrogat art. 724 alin. 1 care consacră, am spune în mod tradiţional, prima dintre soluţiile la care ne-am referit şi s-a optat, cu unele derogări, la soluţia aplicării imediate a legii noi. O.U.G. nr. 138/2000 a renunţat, în mod justificat, la soluţia din 1993 şi a înscris în art. 725 alin. 2 teza întâi regula potrivit căreia “procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe.” Prin excepţie de la această regulă, teza a doua din acelaşi alineat stabileşte că “în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile”.
Este de observat că dispoziţiile art. 725 C. pr. civ. constituie dreptul comun în rezolvarea conflictelor în timp a legilor de procedură şi deci îşi găsesc aplicare în cazul tuturor litigiilor, indiferent de natura lor, în măsura în care nu există în legi speciale norme tranzitorii derogatorii. Pe de altă parte, este important de reţinut că regulile cuprinse în art. 725 nu trebuie privite izolat, ci interpretate prin corelarea lor.
în lumina acestor precizări, revenind ia problema pe care o ridică speţele adnotate, respectiv instanţa competentă să soluţioneze recursul împotriva hotărârilor definitive pronunţate de judecătorie, este obligatoriu să se facă următoarea distincţie:
- recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în conflicte de muncă înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 (2 mai 2001) se soluţionează de către tribunale dacă recursurile fuseseră declanşate şi aceste instanţe învestite înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei, deoarece în acest caz procesele erau în curs de judecată la data schimbării competenţei materiale. în această ipoteză, deşi tribunalul nu mai era competent după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 să rezolve recursuri în această materie, judecata va fi continuat la acea instanţă în temeiul art. 725 alin. 2 teza I, care derogă de la regula aplicării imediate a legii noi;
- recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în conflictele de muncă înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 se soluţionează de către curţile de apel dacă la acest moment (2 mai 2001) nu fuseseră declarate recursurile şi sesizate tribunalele. Aceeaşi este soluţia în ipoteza în care judecătoria s-a pronunţat după intrarea în vigoare a ordonanţei. Soluţia se impune în temeiul art. 725 alin. 1 care consacră regula aplicării imediate a legii noi, chiar dacă prin aceasta recursul nu se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea. După 2 mai 2001 tribunalele judecă conflicte de muncă numai în primă instanţă, nu şi în recurs (afară de cazurile în care, aşa cum am precizat, erau deja învestite la acea dată), competenţa de a soluţiona calea de atac revenind curţilor de apel. O altă soluţie ar înfrânge regula din art. 725 alin. 1, or excepţiile de la această dispoziţie sunt limitativ şi expres prevăzute de acelaşi text în alineatele următoare;
- indiferent dacă recursul se soluţionează de tribunal sau curtea de apel, în caz de admitere a acestuia şi casare a hotărârii judecătoriei, trimiterea nu se mai face la instanţa care a pronunţat hotărârea şi care după 2 mai 2001 nu mai este competentă, ci tribunalul va fi competent să rejudece fondul după casare. Numai astfel se dă satisfacţie prevederilor art. 725 alin.2 teza a ll-a.
Curtea Supremă de Justiţie nu a făcut aceste distincţii în deciziile ce adnotăm, rezolvând în ambele cazuri conflictele de competenţă în sensul că era competent Tribunalul Constanţa, motivând - în esenţă - că Judecătoria Constanţa s-a pronunţat în fond înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, iar recursul împotriva unei asemenea hotărâri era de competenţa tribunalului. în plus, în una din decizii (nr. 3629) se invocă în sprijinul soluţiei prevederile art. 725 alin. 2 teza I şi alin. 4. Numai că, primul text şi-ar fi găsit aplicare doar în măsura în care la data de 2 mai 2001 tribunalul era deja învestit cu soluţionarea recursului, or această împrejurare nu rezultă din deciziile ce analizăm. Pe de altă parte, cel de-al doilea text invocat - art. 725 alin. 4 - nu avea incidenţă în cauză deoarece el prevede doar că hotărârea este supusă căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor, nu se referă şi la instanţa competentă să judece căile de atac, astfel cum eronat reţine instanţa supremă în decizia nr. 3628/2001.
Problema competenţei se raportează la dispoziţiile art. 725 alin. 1 şi 2. Deci faptul că recursul împotriva hotărârii judecătoriei este uneori soluţionat nu de tribunal, ci de către curtea de apel, este rezultatul aplicării acestor norme tranzitorii. Ele, în lipsa unei derogări exprese, pot înlătura, în cazul conflictelor de legi în timp, dispoziţiile art. 23 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 2 pct. 3 C. pr. civ., potrivit cărora tribunalele, ca instanţe de recurs, judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
| ← CONTRACT DE MUNCĂ. DESFACERE ABUZIVĂ A CONTRACTULUI DE CĂTRE... | BREVET DE INVENŢIE. OBLIGAŢIA UNITĂŢII DE A ACORDA... → |
|---|
