Competenţă. Cerere accesorie. Aplicarea art. 17 C. pr. civ.
| Comentarii |
|
Deşi în acţiunea iniţială a formulat şi cerere de constatare a nulităţii absolute a deciziei de trecere a imobilului în patrimoniul şi administrarea R.A. Locato, este evident că reclamanta avea drept scop revendicarea acestuia.
Prin urmare, întrucât cererea principală este acţiunea în revendicare, competenţa soluţionării ei revenind în primă instanţă tribunalului conform art. 17C. pr. civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea
principală.
CURTEA,
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 12.09.1996 reclamanta N.P.F.R. a chemat în judecată pe pârâta R.A. “L” şi a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a deciziei de trecere în patrimoniul pârâtei a imobilului situat în Bucureşti, str. S. nr. 11, sector 1 şi să fie obligată aceasta să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Rejudecând cauza, după casare cu trimitere, Judecătoria sector 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 8628 din 3 iunie 1998 a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 1336 din 23.09.1975, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu şi a respins cererea de intervenţie formulată de P.F.C.
(Secţia civilă, decizia nr. 1060 din 13 martie2002)
Tribunalul Bucureşti - Secţia a II l-a civilă, prin decizia nr. 1926/A din 28.06.1999 a admis apelurile declarate de pârâtă şi intervenient împotriva sentinţei amintite, pe care a casat-o şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în prima instanţă.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea solicitând citarea în cauză şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti în calitate de pârât, iar intervenientul a precizat cererea de intervenţie, în sensul că solicită constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate invocat de reclamantă -ordonanţa de adjudecare nr. 6001 din 17.03.1937, să se constate inopozabilitatea sentinţei civile nr. 6835 din 10.12.1998a Judecătoriei sector5 Bucureşti şi să se constate că el este proprietarul imobilului în litigiu.
La rândul său, R.A. “L.” a formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Primăriei Municipiului Bucureşti şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor efectuate cu privire la imobil, precum şi recunoaşterea unui drept de retenţie legat de imobil.
Prin sentinţa nr. 425 din 10.04.2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia a lll-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul, a fost respins capătul de cerere vizând constatarea nulităţii deciziei de trecere în patrimoniul R.A. “L.” a imobilului şi au fost respinse atât cererea reconvenţională, cât şi cererea de chemare în garanţie şi cererea de intervenţie în interes propriu.
împotriva acestei din urmă sentinţe au declarat apel pârâţii R.A. “L.”, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenientul P.F.C.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 625 din 9.11.2000 a admis apelurile formulate, a desfiinţat sentinţa şi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa, punând în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea cauzei ca primă instanţă, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, a reţinut faptul că acţiunea reclamantei are două petite, şi anume constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1336 din 23.09.1975 şi obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Cum decizia sus-menţionată este un act administrativ, emis de o autoritate publică a Municipiului Bucureşti, respectiv fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti (Comitetul Executiv), competenţa de soluţionare a proceselor şi cererilor vizând acest act administrativ, inclusiv constatarea nulităţii sale, revine în primă instanţă curţii de apel, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 1 C. pr. civ.
Instanţa a mai reţinut că revendicarea imobilului reprezintă o cerere accesorie şi în privinţa sa operează prorogarea legală de competenţă, prevăzută în art. 17 C. pr. civ.
împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs reclamanta N.P.F.R. şi pârâta R.A. “L.”.
Prin recursul formulat, reclamanta a criticat soluţia instanţei de apel pentru că greşit a reţinut drept principal capăt al cererii sale constatarea nulităţii actului administrativ, întrucât scopul urmărit
era acela al revendicării imobilului, fapt demonstrat şi prin aceea că reclamanta nu a apelat sentinţa nr. 425/10.04.2000, prin care se admisese capătul de cerere referitor la imobil şi fusese respins cel privind nulitatea deciziei nr. 1336/1975.
Recursul pârâtei R.A. “L.” vizează greşita respingere a cererii reconvenţionale şi cererea de chemare în garanţie, întrucât bunul revendicat este detinut de aceasta cu titlu legal, si anume H.G. nr. 107/1992.
Recursurile urmează a fi admise pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 84 C.pr.civ., cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.
Cu alte cuvinte, cererile părţilor sunt apreciate şi definite de instanţă, în raport cu conţinutul şi scopul urmărit de petiţionari.
în speţă, analizând atât cererea introductivă de instanţă, cât şi cererea precizatoare de acţiune (dosar 444/1999), se observă că reclamanta are ca principal petit solicitarea restituirii imobilului în litigiu, întemeiată pe art. 480 C.civ.
Deşi în acţiunea iniţială a formulat şi cerere de constatare a nulităţii absolute a deciziei de trecere a imobilului în patrimoniul şi administrarea R.A. “L.”, plasată înaintea cererii de restituire a imobilului, este evident că reclamanta avea drept scop revendicarea acestuia.
Aşa se explică şi faptul că nu a fost atacată cu apel sentinţa nr. 425 din 10.04.2000, prin care, admiţându-se capătul de cerere privitor la imobil, s-a respins cel ce viza nulitatea deciziei nr. 1336/ 1975.
Prin urmare, întrucât cererea principală este acţiunea în revendicare, competenţa soluţionării ei revenind în primă instanţă tribunalului, conform art. 17 C.pr.civ., cererile accesorii (cazul în speţă -cealaltă cerere) şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Pe cale de consecinţă, potrivit art. 3 pct. 2 din C.pr.civ., apelurile declarate împotriva acestor hotărâri se judecă de către curţile de apel, ca instanţe de apel.
Pentru aceste motive, în conformitate cu art. 313 C.pr.civ. se impune casarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, secţia civilă, în vederea rejudecării apelurilor.
| ← Contract nenumit. Eroare asupra naturii actului. Constatare de... | Cerere de revizuire. Admisibilitate. Hotărâri potrivnice.... → |
|---|
