Contract nenumit. Eroare asupra naturii actului. Constatare de oficiu. Limitele învestirii instanţei. Asistenţă juridică acordată părţii pe tot parcursul litigiului. Consecinţe
| Comentarii |
|
Potrivit principiului disponibilităţii, specific procesului civil român, instanţele sunt ţinute a se pronunţa în raport cu limitele învestirii lor. Acţiunea prin care reclamanta a solicitat rezilierea convenţiei cu pârâta a fost redactată şi semnată de un avocat, în baza împuternicirii primite de la reclamantă. Iar temeiul de drept indicat al acţiunii a fost art. 1639 C. civ., din materia rentei viagere, text străin speţei.
Ca atare, întrucât partea a beneficiat pe parcursul procesului de asistenţă juridică calificată, nu poate fi primită susţinerea din recursul în anulare, potrivit căreia instanţa trebuia să constate din oficiu nulitatea absolută a actelor intervenite între părţi, conform art. 954 alin. 1 C. civ.
(Secţia civilă, decizia nr. 980 din 8 martie 2002)
CURTEA,
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 11 iulie 2001 s-a înregistrat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie recursul în anulare prin care Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat, în temeiul art. 330 pct. 2 din C. pr. civ., casarea deciziei civile nr. 49/11 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Cluj, a deciziei civile nr. 1529/210.9.2000 a Tribunalului Cluj şi a sentinţei civile nr. 2683/6.04.2000 a Judecătoriei Cluj.
S-a susţinut că prin hotărârile pronunţate, instanţele au încălcat esenţial legea, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Analizând recursul în anulare, precum şi ansamblul probelor administrate în cauză, Curtea constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 17 septembrie 1999 pe rolul Judecătoriei Cluj, reclamanta S.M.A., prin curator M.C., a chemat în judecată pe pârâta R.I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună rezilierea contractului sub semnătură privată încheiat la 5 aprilie 1996 între părţi, astfel cum a fost completat prin înscrisul din 17 aprilie 1996 intitulat “proces-verbal” şi care avea ca obiect înstrăinarea garsonierei nr. 8 din bl. D, Cluj, str. P. nr. 42, proprietatea reclamantei, către pârâtă.
în motivarea acţiunii încadrate în drept în dispoziţiile art. 1639 şi urm. C. civ., reclamanta a arătat că, fiind în vârstă de 85 ani şi fără ajutor, a convenit cu pârâta ca, după dobândirea în proprietate a garsonierei pe care o ocupa în calitate de chiriaş
la stat (şi al cărei preţ urma a fi plătit de pârâtă), să i-o înstrăineze acesteia, cu păstrarea uzufructului viager şi obligarea pârâtei de a o înmormânta. Convenţia a fost consemnată într-un înscris sub semnătură privată, intitulat “convenţie de vânzare-cumpărare” încheiat la 5 aprilie 1996.
Mai susţine reclamanta că, având unele îndoieli asupra actului încheiat, a convenit încheierea, la 17 aprilie 1996, a unui înscris completator, prin care pârâta şi-a luat şi obligaţia de a o întreţine, obligaţie pe care nu şi-a executat-o decât o perioadă scurtă de timp.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, menţionând că, în privinţa naturii juridice a convenţiei intervenite între părţi, există autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 3052/1997 a Judecătoriei Cluj, definitivă şi irevocabilă, fiind obligată reclamanta din prezenta acţiune să încheie act autentic de vânzare-cumpărare cu pârâta privind garsoniera în litigiu, în caz contrar hotărârea ţinând loc de un asemenea act apt de intabulare.
Pe parcursul prezentului litigiu reclamanta a decedat (la 13 februarie 2000), acţiunea fiind continuată de M.C. în calitate de legatar universal, în baza testamentului autentificat la 6 mai 1996.
Acţiunea a fost completată cu un alt motiv de reziliere, anume neîndeplinirea, de către pârâtă, a obligaţiei de înmormântare.
In acel dosar (ataşat prezentei cauze), pe baza numeroaselor probatorii administrate (martori, interogatoriu, înscrisuri, expertiză medico-legală psihiatrică) instanţele au stabilit cu autoritate de lucru judecat că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, cu rezerva dreptului de uzufruct viager şi cu obligaţia înmormântării înstrăinătoarei, sarcină notată şi în cartea funciară, ca urmare a convenţiei, întărite prin controlul irevocabil al instanţei de judecată.
Nici în acel litigiu, nici în prezentul, nu s-a probat în vreun fel afirmaţia conţinută în recursul în anulare privind, pe de o parte, eroarea în care s-ar fi aflat înstrăinătoarea privind obiectul convenţiei, iar pe de altă parte, lipsa discernământului acesteia.
într-adevăr, astfel cum legal şi exhaustiv motivat a reţinut Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, prin decizia civilă nr. 49/11 ianuarie 2001, prin aplicarea principiilor de interpretare conţinute în art. 970 şi următoarele din C. civ., S.M. a intenţionat înstrăinarea unui bun pe care avea vocaţia să-l dobândească, potrivit legii, către pârâtă, cu titlu oneros.
Contraprestaţia a constituit-o atât preţul cu care garsoniera a fost cumpărată de la stat (preţ plătit de pârâtă), cât şi înstrăinarea doar a nudei proprietăţi, la care s-a adăugat obligaţia de a o înmormânta pe înstrăinătoare.
înscrisul în care a fost consemnată convenţia, datată 5 aprilie 1996, a fost redactat şi dactilografiat de un avocat şi poartă semnăturile părţilor contractante, după menţiunea “s-a semnat prezentul act după citire şi explicare".
Printr-un înscris sub semnătură privată ulterior, datat 17 aprilie 1996, intitulat “proces-verbal”, părţile au explicat, într-un limbaj comun, în prezenţa unor martori, natura contractului, adăugând la clauzele convenţiei menţiunea că pârâta R.l. se obligă să o îngrijească până la moarte “după întocmirea actelor pentru locuinţă".
După cumpărarea garsonierei de la stat (18 aprilie 1996) şi intabularea dreptului său de proprietate, promitenta-vânzătoare a refuzat respectarea înţelegerii, motiv pentru care a fost acţionată în instanţă de către R.l.
M.C. a intervenit în calitate de mandatară a lui S.M. şi a formulat cerere reconvenţională prin care a invocat nulitatea absolută a convenţiei intervenite între părţi la 5 aprilie 1996, pentru cauză imorală.
După administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu, martori, după ataşarea dosarelor privind litigiul anterior dintre părţi, Judecătoria Cluj-Napoca a pronunţat sentinţa civilă nr. 2683/ 2000, prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată.
în esenţă, Judecătoria a reţinut că în speţă, pârâta nu se face culpabilă de neexecutarea integrală a convenţiei, cerinţă esenţială impusă de art. 1020-1021 C. civ. Astfel, prin atitudinea sa, reclamanta M.C. a îndepărtat-o pe înstrăinătoare de cercul de vecini şi prieteni, ducând-o într-o altă localitate (Sighetu Marmaţiei), unde aceasta a şi decedat, fără ca pârâta sau alţi cunoscuţi să fie înştiinţaţi. Ca atare, a conchis instanţa, pârâta, ce se obligase la a o înmormânta pe înstrăinătoare, a fost împiedicată de însăşi legatara universală de a-şi îndeplini obligaţia.
Soluţia a fost menţinută de instanţele de control judiciar, respectiv Tribunalul Cluj şi Curtea de Apel Cluj-Napoca, prin respingerea apelului şi respectiv, a recursului.
Prin prezenta cale extraordinară de atac, Procurorul General susţine că toate instanţele au greşit şi au încălcat, prin hotărârile pronunţate, art.
953 şi 954 alin. 1 din C.civ., referitoare la consimţământul înstrăinătoarei, care s-arfi aflat într-o eroare cu privire la natura actului juridic încheiat.
Se susţine astfel că, în ciuda afirmaţiilor din acţiune, instanţa ar fi trebuit să constate din oficiu existenţa unei cauze de nulitate absolută, prevăzută în art. 954 alin. 1 C.civ.
în plus, se susţine că S.M.A. ar fi fost lipsită de discernământ la încheierea actelor, aspect probat, în opinia autorului recursului în anulare, de instituirea curatelei acesteia, la 3 luni de la întocmirea înscrisurilor.
Prezentul recurs în anulare nu este fondat, motiv pentru care va fi respins, în considerarea următoarelor argumente.
Astfel cum a rezultat din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului şi au reţinut instanţele care s-au pronunţat în cauză, convenţia încheiată între S.A.M. şi R.l. (contract nenumit prin care prima s-a obligat la înstrăinarea garsonierei pe care o ocupa în calitate de chiriaş, după dobândirea de la stat în baza Decretului-Lege 61/1990, cu păstrarea uzufructului viager şi asumarea de către secund pe lângă plata preţului direct la stat, a obligaţiei de a o înmormânta), a format obiectul unui alt litigiu, soluţionat definitiv şi irevocabil anterior introducerii prezentei acţiuni.
Ulterior, M.C. a fost instituită curator al bolnavei
S.M.A., prin dispoziţia Primarului Municipiului Cluj-Napoca nr. 3189/25 iulie 1996.
Prin sentinţa civilă nr. 3052/12 martie 1997 Judecătoria Cluj Napoca a constatat că cererea reconvenţională este nefondată, în cauză expertiza medico-legală psihiatrică la care a fost supusă S.M. neconducând la concluzia lipsei sale de discernământ cu ocazia încheierii actelor juridice în perioada 5 aprilie -18 aprilie 1996.
Faţă de aceste elemente probatorii, susţinerea din recursul în anulare privind lipsa discernământului nu poate fi primită.
De asemenea neprobată este susţinerea privind existenţa în cauză a unei “error in negotio”.
Mai întâi, se impune observaţia că potrivit principiului disponibilităţii, specific procesului civil român, instanţele sunt ţinute a se pronunţa în raport cu limitele învestirii lor.
Acţiunea prin care S.M. a solicitat rezilierea înţelegerii încheiate cu pârâta a fost redactată şi semnată de un avocat, în baza împuternicirii primite
de la reclamantă, lartemeiul în drept indicat al acţiunii a fost art. 1639 din C. civ., din materia rentei viagere, text străin speţei.
Ca atare, întrucât partea a beneficiat pe parcursul procesului de asistenţă juridică calificată, nu poate fi primită susţinerea din recursul în anulare, potrivit căreia instanţa trebuie să constate din oficiu nulitatea absolută a actelor intervenite între părţi, conform art. 954 alin. 1 C.civ.
Dimpotrivă, pe baza tuturor probelor administrate instanţele prin aplicarea principiului de interpretare dedus din art. 978 C. civ. au ajuns la concluzia validităţii convenţiilor.
De altfel, acţiunea, astfel cum a fost formulată, a pornit de la premisa validităţii convenţiilor, de vreme ce a avut ca obiect “rezilierea pentru neexecutare”.
Pentru considerentele anterior expuse, recursul în anulare se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins.
| ← Libertate de exprimare. Limite. Daune morale | Competenţă. Cerere accesorie. Aplicarea art. 17 C. pr. civ. → |
|---|
