Libertate de exprimare. Limite. Daune morale
| Comentarii |
|
Limitele criticii acceptabile care dă expresie libertăţii presei sunt mai largi în privinţa politicienilor şi a demnitarilor decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. în aceste condiţii, un secretar de stat are dreptul la reputaţie, dar şi obligaţia de a se supune exigenţelor cu privire la informarea opiniei publice.
(Secţia civilă, decizia nr. 5435 din 28 noiembrie 2001)
Prin sentinţa civilă nr. 154 din 12 mai 2000, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea prin care reclamantul S.N. a solicitat să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor S.C. “C.” S. R. L., în calitate de editor, N.V., în calitate de director al publicaţiei, şi T.D., în calitate de redactor-şef, la plata sumei de un miliard lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate prin publicarea unui articol ce conţine grave acuzaţii de complicitate la înşelăciune şi luare de mită.
în motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că articolul incriminat nu cuprinde aprecieri proprii ori judecăţi de valoare cu privire la persoana şi conduita reclamantului, ci s-au adus numai la cunoştinţa publicului mărturiile unor persoane implicate în procesul aflat pe rolul aceluiaşi tribunal.
Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 36 din 23 martie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
S-a reţinut, în esenţă, că fapta de a se aduce la cunoştinţa opiniei publice unele declaraţii date într-un proces aflat pe rolul instanţei nu are nimic ilicit, fiind vorba de informaţii de interes public şi care au fost prezentate cu obiectivitate.
Recursul declarat de reclamant este nefondat. Practica judecătorească, inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în sensul că limitele criticii acceptabile care dă expresie libertăţii presei sunt mai largi în privinţa politicienilor şi demnitarilor decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărei fapte, gest sau atitudine, atât din partea jurnaliştilor, cât şi marelui public.
în speţă, reclamantul, secretar de stat la data producerii situaţiilor relatate în articol şi consilier al primului-ministru la data sesizării instanţei are, fără îndoială, dreptul la reputaţie, dar şi obligaţia de a se supune exigenţelor anterior menţionate cu privire la informarea opiniei publice.
Pe de altă parte, din lectura articolului incriminat rezultă că autorii săi s-au limitat să prezinte fără nici un comentariu sau apreciere personală declaraţiile unui inculpat arestat cu privire la activităţile sale ilicite, despre care a afirmat că au fost favorizate de mai mulţi politicieni, între care şi reclamantul.
în aceste condiţii, relatarea publicistică se circumscrie în mod evident limitelor libertăţii de expresie şi a dreptului la informare al opiniei publice,
cu atât mai mult cu cât nimeni, nici măcar reclamantul, nu a susţinut că numitul C.N. nu ar fi făcut acele declaraţii incriminatoare.
Faptul că relatările publicistice se referă la o fază nepublică a procesului penal, ca şi împrejurarea că reclamantul nu a fost trimis în judecată pentru aspectele imputate, nu pot conduce la o altă concluzie, în contextul în care lipsesc două din elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, şi anume caracterul ilicit al faptei şi culpa pârâţilor.
| ← Recurs. Acţiune în revendicare. Probatoriu insuficient cu... | Contract nenumit. Eroare asupra naturii actului. Constatare de... → |
|---|
