CSJ. Decizia nr. 1978/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1978Dosar nr. 3958/2002
Şedinţa publică din 16 mai 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 22 noiembrie 2000, N.D. a chemat în judecată pe S.C. T.S.A. Iaşi pentru anularea deciziei nr. 187 din 3 februarie 1999, prin care intimata i-a desfăcut contractul de muncă în baza art. 130 alin. (1) lit. a)C. muncii. A cerut, totodată, reintegrareaîn postul avut anterior concedierii cu consecinţa plăţii drepturilor salariale de care a fost lipsit.
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 143 din 10 ianuarie 2001, a admis contestaţia celui în cauză şi anulând Decizia de desfacere a contractului de muncă, a dispus reintegrarea contestatorului în postul avut anterior concedierii şi obligarea intimatului să-i plătească drepturile salariale de care a fost lipsit, calculate de la data de 3 februarie 1999, până la reintegrarea sa efectivă.
Tribunalul Iaşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 1880 din 7 februarie 2001 a respins, ca nefondat, recursul intimatei, cu motivarea că, în raport de dispoziţiile art. 134 alin. (2) C. muncii,contestaţia nu este tardivă şi că, pe fond, anularea măsurii concedierii celui în cauză se justifică în raport deprevederile OUG nr. 9/1997 şi a clauzelor contractuale înserate în actul juridic încheiat la 21 iulie 1998 între intimată şi firma cehă Z.V. S.A.
Împotriva celor două hotărâri judecătoreşti, la data de 6 septembrie 2001, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a introdus recurs în anulare arătând că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, respectiv anormelor legale referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul pentru sesizarea organelor de jurisdicţie a muncii. În raport cu acest moment, contestaţia celui în cauză, este tardivă şi se impune a fi respinsă, ca atare.
Recursul în anulare este fondat.
În temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ. este unanim acceptat că legea civilă nouă este de imediatăaplicare, ceea ce înseamnă că în materia prescripţiei extinctive, începutul acesteia (determinarea datei de la care prescripţia este socotită a curge) se raportează la legea sub imperiul căreia se localizează acest moment. Dacă legea veche a avut fixat un anume moment care nu s-a localizat (consumat) sub imperiul ei, iar o lege ulterioară fixează un alt moment, stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se va face potrivit noii reglementări. Acest lucru deoarece, facta pendentia, prescripţia extinctivă nu era în curs (momentul stabilit de legea veche a rămas nelocalizat), iar facta futura, fiind introdus un alt moment, legea nouă, sub imperiul căreia va fi localizat, îl impune, pentru motive de ordine publică. Într-adevăr prescripţia extinctivă şi începutul curgerii ei, interesează vital ordinea publică jurisdicţională.
În speţă, fostul art. 176 alin. (1)C. muncii, în vigoare la data desfacerii contractului de muncă al contestatorului, stabilea că termenul de prescripţie (de 30 zile) curge de la data comunicării – dacă aceasta era reglementată prin lege – sau de la data când cel interesat a luat cunoştinţă de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul de muncă. Ca urmare aintrării în vigoare, la data de 1 ianuarie 2000, a Legii nr. 168/1999, actualul art. 73 lit. a) din lege prevede că „măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 zile de ladata la care cei interesaţi au luat cunoştinţă de măsura dispusă". Aşadar, dacă anterior datei de 1 ianuarie 2000, ar fi existat comunicarea deciziei atacate, atunci prescripţia termenului de 30 zile ar fi început să curgă din momentul comunicării, fiind fără relevanţă că procesul declanşat de contestator a avut loc după data menţionată.
Dacă până la această dată nu a avut loc comunicarea prevăzută de legea veche, atunci stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripţia termenului de 30 zile se va face potrivit noii reglementări, adică pentru raţiuni de ordine publică (vizând rostul şi finalitatea prescripţiei extinctive) „de la data la care cei interesaţi au luat cunoştinţă de măsura dispusă".
Or, în speţă, există numeroase dovezi, inclusiv cele referitoare la renunţarea la preaviz şiîncasarea de către contestator a plăţilor compensatorii şi alocaţiilor de sprijin, că acesta ştia de măsura desfacerii contractului său de muncă, cel puţin la 1 ianuarie 2000, când a intrat în vigoare legea nouă.
Cum contestaţia a fost introdusă la 22 noiembrie 2000, adică la aproape 11 luni de la intrarea în vigoare a legii noi şi 2 ani de la desfacerea contractului de muncă, rezultă, până la evidenţă, că a fost tardiv formulată.
Drept urmare, soluţia respingerii excepţiei de tardivitate a contestaţiei, pronunţată prinhotărârile judecătoreşti atacate, este esenţial nelegală, considerent pentru care se impune a fi reformată, în sensul cerut prin recursul în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 143 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iaşi şi deciziei civile nr. 1880 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iaşi.
Casează hotărârile atacate şi rejudecând pricina, respinge contestaţia ca tardivă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1985/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1979/2002. Civil → |
|---|
