CSJ. Decizia nr. 1984/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1984Dosar nr.2160/2002
Şedinţa publică din 16 mai 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta G.I.împotriva deciziei nr.109 din 13 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-pârâtă prin avocat C.M., intimaţii-reclamanţi D.C.G.I.şi D.V., ambii prin avocat B.D., precum şi intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Generală a Fondului Imobiliar (D.G.A.F.I.) prin consilier juridic O.O..
Procedura completă.
Av. C.M.depune chitanţa O.P. Bucureşti 13 din 15.05.2003 în valoare de 400.000 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar în valoare de 15.000 lei. Susţine recursul astfel cum a fost formulat şi solicită admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Avocat B.D. referindu-se la concluziile scrise solicită respingerea recursului arătând că motivele invocate nu sunt întemeiate.
Consilier juridic O.O. pune concluzii de respingere a recursului.
CURTEA
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 15 noiembrie 1999 reclamanţii D.V. şi D.C.G.I. au chemat în judecatăpe pârâta G.I.solicitând ca aceasta să fie obligată a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul de la parterul imobilului situat în Bucureşti strada Mendeleev nr.22, sectorul 1.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătatcă în calitate de moştenitori ai defuncţilor părinţi C.şi E.D. sunt proprietarii apartamentului în litigiu conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4919 şi transcris sub nr.1861/27 februarie 1943, imobil naţionalizat prin Decretul nr.92/1950 şi trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, conform celor stabilite de instanţa de judecată prin sentinţa civilă nr.1907 din 4 februarie 1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti. Apartamentul a fost vândut chiriaşei G.I. deşi se formulase acţiunea în revendicare, iar S.C. "H.N."S.A. fusese notificat despre aceasta la 5 iulie 1996. Susţin recalamanţii cu referire la compararea titlurilor, că titlul lor este preferat pentru că provine de la adevăratul proprietar, este mai vechi, este transcris fiind astfel opozabil erga omnes, spre deosebire de titlul pârâtei dobândit de la un neproprietar de rea-credinţă, statul, care a avut doar o posesie uzurpatoare şi nu a fost niciodată proprietar de drept al imobilului neavând calitatea de a vinde.
Ulterior, reclamanţii au precizat acţiunea, în sensul că au chemat în judecată şi pe Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Grenerală de Administrare a Fondului Imobiliar şi au solicitat, ca o consecinţă a revendicării, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.173 din 12 decembrie 1996 încheiat între pârâta chiriaşă şi Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar.
Sesizată, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.3892din30martie2001adeclinatcompetenţadesoluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti în conformitate cu art.2 alin.1 pct.1 lit.b C.proc.civ.
Asfel investit, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă şi de contencios Administrativ a pronunţat sentinţa civilă nr.621 din 21 septembrie 2001 prin care, unind cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a lui D.C.G.I.invocată de G.I., a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii D.V. şi D.C.G.I.în contradictoriu cu pârâtele G.I.şi Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar.
A reţinut tribunalul, că imobilul din strada Mendeleev nr.22, sectorul 1,în suprafaţă de 370 mp. cu construcţiile existente pe el, a fost naţionalizat prin Decretul nr.92/1950 de la proprietarul D.C., decedat în anul 1993 având ca moştenitori legali pe D.E.soţie supravieţuitoare şi pe D.C.G.I.şi D.V., fii. Renunţând la succesiune D.E.şi D.C.G.I., au pierdut calitatea de succesori ai defunctului şi deci, nu pot revendica în această calitate, un bun care a aparţinut în exclusivitate lui D.C.V. Pe fondul cauzei a conchis instanţa, că acţiunea este neîntemeiată, întrucât reclamantul, moştenitor-acceptant are dreptul doar la măsuri reparatorii şi nu la restituirea în natură, de vreme ce imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995. Că actul de vânzare-cumpărare a apartamentului încheiat la l2.12.1996 când pe rolul instanţei nu se afla nici o cerere de revendicare a acestuia (acţiunea iniţială suspendată la 23 mai 1995 şi perimată de drept la 23 mai 1996) constituie titlu valabil de proprietate al pârâtei G.I., bine caracterizat, transcris în anul 1996 aşa încât şi cererea de anulare a acestui contract este neîntemeiată.
Reclamanţii au formulat apel împotriva menţionatei sentinţe.
Apelul a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă prin Decizia nr.109 pronunţată la 13 martie 2002.
Sentinţa atacată, a fost schimbată în tot şi, în consecinţă: s-a admis acţiunea reclamanţilor şi s-a dispus constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărarenr.173/12.12.1996 încheiat între Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar şi G.I., care a fost obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul aflat la parterul imobilului din strada Mendeleev nr.22, sectorul 1 Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că D.C.G.I.are calitate procesuală activă pentru că a renunţat doar la succesiunea tatălui şi a acceptat succesiunea mamei, imobilul în litigiu fiind bun comun al părinţilor dobândit în timpul căsătoriei.
Pe fond, a motivat, în esenţă că pârâta nu poate fi considerată terţ dobânditor de bună credinţă pentru că nu a avut o atitudine activă, în sensul că nu a dovedit că a făcut toate verificările ce se impuneau cu privire la valabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, nu a dovedit prudenţă şi nici că ar fi fost în imposibilitateobiectivă de a-şi da seama de caracterul aparent al titlului înstrăinătorului.
Împotriva deciziei pârâta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.8,9 şi 10 C.proc.civ..
Astfel, a criticat instanţa de apel imputându-i că: a interpretat greşit art.30 din C.fam. şi art.4 alin.2 din Decretul nr.32/1954, când a considerat că imobilul în litigiu este bun comun al autorilor reclamanţilor; a constatat în mod greşit nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, deşi a fost încheiat cu respectarea prevederior Legii nr.112/1995 şiHG nr.20/1996de aplicare a legii, în vigoare la data respectivă; a reţinut în mod greşitlipsa bunei credinţe a recurentei-pârâte la încheierea contractului, pe motiv că nu a avut oatitudine activă şi nu a manifestat prudenţă în a face verificări cu privire la titlul de proprietate al înstrăinătorului.
Recursul este fondat, în sensul celor ce preced.
După cum rezultă din expunerea rezumată a actelor şi lucrărilor aflate la dosar, G.I.care locuia efectiv în apartamentul de la parterulimobiluluidinstrada Mendeleevnr.22,încalitatedechiriaş titular al contractului de închiriere, a cumpărat acest apartament la data de 12 decembrie 1996 încheind cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti – DPI– Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar contractul de vânzare-cumpărare nr.173.
Reclamanţii au introdus acţiunea în revendicare la 15 noiembrie 1999 arătând că titlul lor de proprietate este preferat titlului pârâtei, ulterior, respectiv la 31 ianuarie 2000 (fila 17 dosar nr.1953/1999 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti) precizându-şi acţiunea în sensul că au chemat în judecată şi Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Generală a Fondului Imobiliar şi au cerut pe cale de consecinţă să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare.
Aşadar, acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtei G.I.a fost declanşată la circa 3 ani de la data când aceasta în temeiul Legii nr.112/1995 cumpărase apartamentul în care locuia în calitate de chiriaşă. Nu există nici o notificare din partea reclamanţilor, prin care pârâta să fi fost încunoştiinţată că aceştia ar fi cerut retrocedarea imobilului, iar în cauza suspendată la 23 mai 1995 pentru lipsa părţilor şi perimată de drept la 23 mai 1996, G.I.nu a fost parte, aşa încât aceasta nu-i este opozabilă.
Art.1898 din C.civ.defineşte în alin.1 buna credinţă ca fiind credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, iar în alin.2 prevede că este destul ca buna credinţă să fi existat în momentulcâştigării imobilului.
Art.1899 alin.2 prevede că buna credinţă se presupune întotdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea credinţă, ceea ce înseamnă că cel care contestă buna credinţă şi afirmă reaua credinţă, trebuie să dovedească cele susţinute şi astfel să răstoarne prezumţia bunei credinţe.
În raport de prevederile legale citate şi, având în vedere situaţia de fapt menţionată, rezultată din probele dosarului, se reţine că în mod greşit instanţa admiţând apelul şi schimbând în tot sentinţa apelată, a constatat nulitateacontractuluidevânzare-cumpărareaapartamentului,cu motivarea că pârâta nu poate fi considerată terţ dobânditor de bună credinţă, pentru că nu ar fi avut o atitudine activă, şi nu ar fi făcut toate verificările care se impuneau cu privire la titlul de proprietate al înstrăinătorului.
Dimpotrivă, în speţă nu sunt elemente care săconducă la înlăturarea prezumţiei de bună credinţă a terţului dobânditor, respectiv a pârâtei.
Nevalabilitatea titlului de proprietate altransmiţătorului cu titlu oneros al unui imobil, nu este de natură să atragă nulitatea titlului subdobânditoruluide bună credinţă, cum este recurenta pârâtă.
Faţă de considerentele de mai sus apare de prisos analizarea celorlalte motive de recurs.
În consecinţă recursul se va admite, iar Decizia recurată va fi modificată în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, care se va menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta G.I.împotriva deciziei nr.109 din 13 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanţii D.C.G.I.şi D.V. împotriva sentinţei civile nr.621 din 21 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1983/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1985/2002. Civil → |
|---|
