CSJ. Decizia nr. 2103/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2103
Dosar nr.1356/2002
Şedinţa publică din22 mai 2003
La data de 16 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele L.M.şi P.M.împotriva deciziei nr. 41/Cdin27 februarie 2002a Curţii de ApelConstanţa – secţia civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 16 aprilie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 8 mai 2003, apoi la 22 mai 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 27 iunie 2000, reclamantele L.M.şi P.M.au solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanţa, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de 12/16 din terenul de 410,55 m.p. situat în Constanţa, B-dul Tomis nr. 118 (fost B-dul Stalin nr. 118 şi fost Carol nr. 122 – 124), precum şi din cele două imobile amplasate pe teren, constând în două clădiri distincte; a se constata că Statul Român are drept de proprietate asupra cotei de 4/16 din imobile (teren şi construcţii), urmare a succesiunii vacante după decesul lui R.H.E.C., decedată fără posteritate.
Se mai solicită obligarea pârâţilor la restituirea terenului şi construcţiilor în cota de 12/16 şi să se dispună ieşirea din indiviziune între reclamante şi pârâtul Statul Român.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că proprietatea a aparţinut fraţilor V. A.şi R.G., aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar transcris în registrul de transcrieri la Tribunalul Constanţa, moştenitoarele proprietarilor sunt reclamantele, imobilele fiind trecute la stat fără titlu.
Reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art.480, 640, 650 C. civ.şi Legea nr.112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 299 din 2 mai 2001, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Reţinând că reclamantele au formulat numai primul capăt de cerere, anume constatarea dreptului lor de proprietate în cota de 12/16, instanţa a respins acţiunea cu motivarea că potrivit art.111 C.proc.civ. acţiunea în constatare are caracter subsidiar, calea este deschisă numai dacă nu ar putea cere realizarea dreptului, iar reclamantele au la dispoziţie acţiunea în revendicarea imobilului preluat abuziv de stat.
Apelul introdus de reclamante împotriva sentinţei a fost admis de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, care prin Decizia nr.244/C din 28 septembrie 2001 a anulat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Constanţa.
În motivarea deciziei s-a reţinut că deşi, în principiu, acţiunea în revendicare nu poate fi promovată decât de toţi coproprietarii, ea este admisibilă chiar formulată de o parte dintre ei atunci când justifică un interes legitim, iar în speţă el constă în apărarea dreptului de proprietate, readucerea imobilelor în patrimoniul reclamantelor şi înlăturarea consecinţelor preluării abuzive de către stat.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 770 din 30 noiembrie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea litigiului, ridicată din oficiu de instanţă, şi a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa.
În sprijinul acestei soluţii, tribunalul a invocat prevederile art. 297 alin. 1 C.proc.civ., motivând că prin anularea sentinţei, ca urmare a soluţionării nelegale pe excepţie, curtea de apel era datoare să evoce fondul şi să judece procesul, pronunţând o hotărâre definitivă, în concordanţă cu prevederile textului citat.
Prin Decizia civilă nr. 41/c din 27 februarie 2002, Curtea de Apel Constanţa, potrivit art. 297 C.proc.civ., evocând fondul, a judecat cauza şi a respins acţiunea reclamantelor ca nefondată, cu motivarea că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate privind imobilul, actul de partaj voluntar prezentat are caracter declarativ nu translativ de proprietate şi în plus pârâţii nu au participat la partajul amiabil.
Reclamantele au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel.
Criticând soluţia, recurentele arată că actul de partaj voluntar constituie probă în dovedirea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, chiar dacă are caracter declarativ şi este greşită concluzia instanţei că partajul nu reprezintă un titlu care poate fi invocatîn dovedirea dreptului de proprietate, iar referirea din considerentele deciziei la faptul că pârâţii nu au fost părţi în partajul voluntar, este străină de natura litigiului.
Apoi, instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, anume procesul-verbal de carte funciară întocmit în 1941 privind imobilul din litigiu, care specifică proprietarii anteriori din decursul ultimilor 20 de ani şi arată modurile de dobândire, rubrică în care este menţionat Rizescu Tănase, autorul lor, cu titlu de cumpărare.
În drept, recurentele invocă motivele de casare prevăzute în art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C.proc.civ..
Recursul reclamantelor este fondat.
Prin titlu, ca dovadă a dreptului de proprietate, se înţeleg nu numai titlurile translative de proprietate, care crează un drept nou în patrimoniul dobânditorului, ci şi titlurile declarative, care recunosc numai un drept anterior, cum sunt hotărârile judecătoreşti ori partajul.
Regula funcţionează în cazul partajului judiciar, în care cel ce promovează acţiunea este obligat să depună titlul în baza căruia cere împărţeala, instanţa verificând titlul prezentat.
În ipoteza partajului voluntar, care scapă verificării instanţei, actul de partaj este necesar a fi completat cu înscrisuri doveditoare privind dreptul de proprietate al autorului copartajanţilor a cărui masă succesorală o împart pe cale amiabilă.
Imperativul suplimentării probatoriului este prezent în cauză, chiar dacă procesul verbal de partaj a fost autentificat (13 noiembrie 1934), întrucât actele succesive (1941) "foaia de date pentru cartea funciară" şi verso-ul procesului verbal de înscriere în cartea funciară, denumit "proprietatea imobilului aparţine şi este dobândită cum se arată în prezentul tablou", au fost completate de V. A., moştenitoare şi copartajantă, fără ca cele declarate să fie supuse verificării de către o autoritate abilitată şi pe baza acestor declaraţii urma să se înscrie V.A.şi R. G.în cartea funciară cu titlu de partaj, înscriere ce însă nu s-a mai operat. De altfel, în adresa trimisă de Ministerul Justiţiei – comisia de întocmire a cărţilor funciare Constanţa la 18 februarie 1941 la domiciliul lui V.V. se menţionează obligativitatea de a aduce comisiei "actele în original sau copii legalizate şi planurile privind imobilul", de unde concluzia că fără ele înscrierea nu s-ar fi efectuat.
Aşadar, suplimentarea probaţiunii, în sensul celor mai sus examinare, se impune în cadrul rejudecării cauzei.
Cel de al doilea argument invocat de instanţa de apel pentru a respinge acţiunea, acela că partajul voluntar nu poate constitui titlu în acţiunea de revendicare întrucât pârâţii nu au participat la el, nu poate fi acceptat.
La data partajării voluntare a moştenirii, 13 noiembrie 1934, nu era şi nici nu putea fi vreun raport juridic între moştenitori şi intimaţii-pârâţi din prezentul litigiu, chiar şi vacanţa succesorală, care a deschis statului vocaţie succesorală, a survenit ulterior, la 26 decembrie 1979 când a decedat, fără moştenitori, R.H. E. C. soţia lui R.G., predecedat la 6 decembrie 1979.
Casarea hotărârilor pronunţate se impune şi datorită nerespectării de către prima instanţă a principiului dedus din prevederile art. 315 alin.1 C.proc.civ., potrivit căruia în caz de casare problemele de drept dezlegate de instanţa superioară prin Decizia de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului,principiu înscris în materia recursului, dar aplicabil deopotrivă şi în apel.
În cauză, prin Decizia nr. 244 din 28 septembrie 2001, Curtea de Apel Constanţa a anulat sentinţa nr. 299 din 2 mai 2001 a Tribunalului Constanţa şi a trimis cauza la acelaşi tribunal pentru judecarea fondului. Decizia dată în apel nu a fost atacată cu recurs, deci prima instanţă trebuia să urmeze îndrumarea dată.
Cu toate acestea, în rejudecare, Tribunalul Constanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Constanţa pentru a evoca fondul şi a judeca litigiu.
Nerespectarea principiului enunţat atrage nulitatea hotărârii tribunalului, ca şi a celei pronunţate de curtea de apel care, contrar măsurii dispuse de ea, a evocat fondul, judecând litigiul.
Drept urmare, recursul reclamantelor se va admite, se va casa Decizia recurată, precum şi celelalte hotărâri pronunţate în cauză, cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Constanţa, ca primă instanţă faţă devaloarea litigiului de 2.004.000.000 lei stabilită prin expertiză şi a prevederilor art. 2 lit. b C.proc.civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele L.M.şi P.M. împotriva deciziei nr. 41/C din 27 februarie 2002 a Curţii de Apel Constanţa – secţia civilă.
Casează Decizia recurată, sentinţei nr. 770 din 30 noiembrie 2001 a Tribunalului Constanţa – secţia civilă, Decizia nr. 244/C din 28 septembrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa – secţia civilă precum şi sentinţa nr. 299 din 2 mai 2001 a Tribunalului Constanţa – secţia civilă şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi22 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2109/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2104/2002. Civil → |
|---|
