CSJ. Decizia nr. 2106/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2106DOSAR NR.5640/2002
Şedinţa publică din 22 mai 200.
La data de 23 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul Ş.C.împotriva sentinţei civile nr.443 A din 8 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 23 aprilie 2003 care face parte integrantă din prezenta, iar pronunţarea s-a amânat la 15 mai 2003 apoi la 22 mai 2003.
CURTEA
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr.2822 din 11 aprilie 2001 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul Ş.C.a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, pentru a fi obligat să-i plătească suma de 5.000.000.000 lei daune morale pentru prejudiciul cauzat prin arestarea şi cercetarea sa abuzivă în perioada ianuarie-august 1990, suma de 1.000.000.000 lei daune materiale echivalente cu veniturile de care a fost lipsit pe durata arestării şi cheltuieli procesuale, la suma de 5.000.000 lei lunar prestaţie pentru întreţinere de la data introducerii acţiunii până la încetarea stării de incapacitate şi la cheltuieli de judecată.
Reclamantul a susţinut că a fost arestat pe nedrept şi cu încălcarea gravă a legii de către organele de urmărire penală în perioada ianuarie-august 1990, dispunându-se ulterior scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunile prevăzute de art.26 C.pen.raportat la art.189 alin.2 C.pen.şi art.26 C.pen.raportat la art.250 alin.2 C.pen.în conformitate cu dispoziţiile art.249 alin.1 C.proc.pen.cu referire la art.11 pct.1 lit.b şi art.10 lit.a C.proc.pen., prin Ordonanţa nr.363 din 26 martie 2001 a Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, aşadar pentru inexistenţa faptelor imputate.
S-a arătat că atât pe durata arestării efective cât şi ulterior până la soluţionarea definitivă a urmăririi penale reclamantul a suferit grave prejudicii materiale prin pierderea veniturilor salariale, diminuarea capacităţii de sănătate şi de muncă, importante cheltuieli în scopul asigurării dreptului la apărare şi a încercat şi grave suferinţe morale prin lezarea reputaţiei sociale şi profesionale, a onoarei şi demnităţii sale precum şi prin afectarea stării de sănătate psihică.
Soluţionând cauza în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr.586 din 25 aprilie 2002.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a considerat că reclamantul nu ar fi îndreptăţit la dezdăunare în condiţiile art.504 C.proc.pen.întrucât temeiul înlăturării răspunderii penale pentru una dintre infracţiunile de săvârşirea căreia a fost învinuit şi arestat a fost amnistia, cauză de impunitate care nu ar infirma legalitatea actelor de urmărire, respectiv a măsurii arestării, câtă vreme reclamantul nu a cerut continuarea procesului penal spre a-şi dovedi nevinovăţia.
Ca urmare s-a conchis că în lipsa unei cauze privind exonerarea reclamantului de răspundere penală pentru ambele fapte care au făcut obiectul urmăririi penale, răspunderea civilă a statului nu poate fi antrenată.
Hotărârea menţionată a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă care prin Decizia civilă nr.443 A din 8 noiembrie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Ş.C.
Instanţa de apel a socotit la rândul său că acţiunea nu ar fi întemeiată, cerinţele legale nefiind îndeplinite, întrucât reclamantul a fost scos de sub urmărire numai pentru una dintre infracţiunile imputate şi ar fi beneficiat de amnistie pentru cea de a doua faptă, fără să ceară continuarea procesului penal în scopul dovedirii unei cauze de exonerare.
Totodată s-a motivat că reclamantul nu ar fi produs nici o dovadă în sensul reţinerii abuzive, prin arestarea sa după apariţia decretului de amnistiere a faptelor imputate.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul prevăzut de art.301 C.proc.civ., reclamantul Ş.C..
Invocând lipsa de temei legal a hotărârilor pronunţate, recurentul a susţinut în esenţă că instanţele au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale în materie, au nesocotit faptul că a fost arestat pe nedrept pe de o parte pentru fapte inexistente, pe de altă parte pentru fapte amnistiate anterior reţinerii şi începerii urmăririi penale.
Recursul se dovedeşte fondat.
Potrivit dispoziţiilor art.504(2) cu referire la art.504 (1) din C.proc.pen. are dreptul la repararea pagubei suferite şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru nesăvârşirea faptei imputate ori pentru că acea faptă nuexistă, a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată.
Dispoziţiile legale menţionate au fost amendate prin Decizia nr.45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, care în aplicarea dispoziţiilor art.3 din Constituţia României şi art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a statuat că dispoziţiile referitoare la repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept sunt constituţionale numai în măsura în care nulimitează la ipotezele prevăzute în text cazurile de răspundere.
Interpretarea corespunde de altfel pe deplin principiilor care reglementează răspunderea civilă pentru faptele cauzatoare de prejudiciu.
Aşadar, după ce au stabilit fără echivoc potrivit ordonanţelor succesive privind scoaterea reclamantului de sub urmărire penală inexistenţa faptei prevăzută de art.26 raportat la 189 alin.2 C.pen.instanţele aveau a stabili potrivit susţinerilor reclamantului dacă arestarea sa pentru cea de a doua infracţiune, respectiv art.26 raportat la art.250 alin.2 C.pen., a fost saunu justificată, câtă vreme fapta era anterior amnistiată.
Probele necesare examinării acestei susţineri s-au aflat în dosarul cauzei, la care a fost ataşat încă de la judecata în primă instanţă dosarul de urmărire penală nr.47/Sp/1990 al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
În aceste condiţii reclamantul nu mai era în măsură să producă alte dovezi, instanţele fiind obligate doar să le examineze în raport de legea aplicabilă.
Or din probele cauzei rezultă netăgăduit că la data arestării, anume12 ianuarie 1990, complicitatea la infracţiunea de purtare abuzivă prevăzută de art.26 raportat la art.250 alin.2 din C.pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda, era amnistiată conform art.2 din Decretul-lege nr.3 din 4 ianuarie 1990.
De altfel, aceeaşi situaţie era îndeplinită şi pentru infracţiunea de complicitate la lipsirea de libertate în mod ilegal, a cărei inexistenţă a fost constatată numai după arestarea reclamantului.
Arestarea dispusă aşadar după amnistierea faptelor imputate, menţinută până în luna august 1990 chiar împotriva dispoziţiilor art.140 C.proc.pen.referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive de încetare a urmăririi penale, că în speţă amnistia se constituie vădit într-o măsură abuzivă, luată pe nedrept, împotriva reclamantului şi ca urmare generatoare de răspundere.
În fine se mai cuvine menţionat faptul că potrivit ordonanţei din3 august 1990 a fostei Procuraturi Militare Bucureşti, aplicarea amnistiei drept cauză a încetării urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art.26 cu referire la 250 alin.2 din C.pen., nu s-a făcut la cererea lui Ş.C.cum din eroare a reţinut prima instanţă, acesta contestând în mod repetat măsura în scopul dovedirii nevinovăţiei sale, împrejurare netăgăduit confirmată de ordonanţele succesiv adoptate ulterior pe cale ierarhică, pe parcursul celor 12 ani până la Rezoluţia din12 februarie 2002 a Secţiei Parchetelor Militare din Parchetul Curţii Supreme de Justiţie.
Aşa fiind, recursul se va admite cu consecinţa casării hotărârilor şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul Ş.C.împotriva deciziei civile nr.443 A din 8 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr.586 din 25 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, căreia îi trimite cauza spre rejudecare, privind fondul cauzei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2105/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 207/2002. Civil → |
|---|
