CSJ. Decizia nr. 2221/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2221Dosar nr.1419/2002
Şedinţa publică din 27 mai 2003
La ordine fiind pronunţarea în recursul declarat de reclamanţii B.V.şi B.L. împotriva deciziei civile nr.52 A din 5 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 16 mai 2003 care face parte integrantă dindecizie, iar pronunţarea s-a amânat la 27 mai 2003.
CURTEA ,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 12 februarie 2001 reclamanţii B.V.şi B.L. au chemat în judecată pe pârâţii F.N.şi F.A.solicitând ca în contradictroriu cu aceştia, comparându-se titlurile de proprietate ale ambelor părţi şi constatându-se prioritatea titlului reclamanţilor să se admită acţiunea înrevendicare, iar pârâţii să fie obligaţi a le lăsa în deplină şi exclusivă proprietate şi paşnică posesie şi folosinţă apartamentul nr.4, situat la etajul 3, sc.A, blocul nr.30 din Aleea Pajura nr.1, sector 1, Bucureşti, precum şi garajul însuprafaţă de 16,50 mp identificat cu nr.4 şi amplasat înblocul nr.23 pe aleea Pajura (Jiului).
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat, că în baza contractului nr.6041/1967 din 11 noiembrie 1968 şi actului adiţional din aceeaşi dată, au devenit proprietarii apartamentului şi garajului revendicat, apartamentul fiind trecut în proprietatea statului prin Decizia nr.2417/13 decembrie 1983 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, în baza Decretului nr.223/1974. Că prin Decizia nr.566 din 25 octombrie 2000 a Curţii deApel Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul, respingându-li-se cererea cu privire la garaj care nu figurează în Decizia de preluare în proprietatea statului.
Pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie a S.C."R." SA şi a Primăriei Municipiului Bucureşti solicitând ca în ipoteza admiterii cererii reclamanţilor, chemaţii în garanţie să răspundă pentru evicţiune, respectiv să restituie preţul plătit în sumă de 18.595.926 lei reactualizat în funcţie de rata inflaţiei calculată de la data încheierii contractului (24 septembrie 1996) până la zi.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativprin sentinţa civilă nr.363 din 28 mai 2001 a admis acţiunea în baza art.480 C.civ., cu motivarea că reclamanţii au exhibat untitlu de proprietate cu dată mai veche decât pârâţii, şi i-a obligat pe aceştia să lase reclamanţilor în deplină proprietate apartamentul nr.4 din blocul 30, sc.A, Aleea Pajura nr.1, sectorul 1, precum şi garajul în suprafaţă de 16,50 mp situat la blocul 23 de la aceeaşi adresă.
Prin aceeaşi sentinţă a fost disjunsă în temeiul art.62 alin.2 C.proc.civ.cererea de chemare în garanţie a S.C."R."SA şi a Primăriei MunicipiuluiBucureşti formulată de pârâţii F.N.şi F.A..
Apelurile pârâţilor şi chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General au fost admise prin Decizia nr.52 A din 5 februarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă. În consecinţă a fost schimbată în parte sentinţaapelată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamanţilor B.V.şi B.L. şi s-a menţinut măsura disjungerii cererii de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea a reţinut în esenţă că tribunalul în mod greşit a aplicat principiul „qui prior tempore potir jure", titlurile de proprietate ale părţilor neprovenind de la acelaşi autor. Că reclamanţii nu au făcut dovada transcrierii contractului de vânzare cumpărare încheiat la 8 mai 1968 cu OCLPP şi nicia deciziei civile nr.566/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în timp ce pârâţii au intabulat dreptul deproprietate în Cartea Funciară la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti sub nr.16408 din 21 martie 2001.
Reţinând că vânzarea imobilului în litigiu către cumpărătorii – chiriaşi s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, că nu a existat o notificare din partea reclamanţilor nici către Primăria Municipiului Bucureşti sau Comisia constituită în baza acestei legi şi nici către pârâţi, curtea a conchis că înfavoarea pârâţilor operează principiul bunei credinţe şi principiul „error communis facit jus".
Reclamanţii au declaratrecurs împotriva deciziei pronunţate în apel arătând că o consideră nelegală şi netemeinică în temeiul art.304 pct.7-10 C.proc.civ., întrucât s-a omis să se examineze – deşi această împrejurare a fost învederată de recurenţi – nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriaşii, dat fiind că acest contract s-a realizat prin vădită fraudă la lege, ceea ce elimină din discuţie pretinsa bună credinţă reţinută în mod greşit de instanţă.
A precizat că în speţă frauda la lege se materializează prin încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995 care se aplică doar imobilelor trecute la stat cu titlu, ceea ce nu este cazul în speţă având în vedere că prin Decizia nr.566/25 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a admis acţiunea în revendicare intentată dereclamanţiîmpotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti care a fost obligat să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, precum şi prin încălcarea prevederilor HGnr.11/1997 din 29 ianuarie 1997 şi statuările Curţii Constituţionale cuprinse în Decizia nr.73/8 august 1995.
Recursul nu este fondat.
În primul rând este de reţinut, că, deşi invocă motivele de casare prevăzute la punctele 7-10 de sub art.304 C.proc.civ., recurenţii nu procedează conform art.303 (2) potrivit căruia „fiecare motiv de recurs va fi arătat şi dezvoltat separat".
Aşa după cum se reţine din actele şi lucrările dosarului, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii au cerut compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, constatarea priorităţii titlului de proprietate al reclamanţilor, admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul nr.4, situat la etajul 3, scara A dinblocul 30 Aleea Pajura nr.1, sectorul 1 Bucureşti, precum şi garajulîn suprafaţă de 16,50 mp identificat cu numărul 4 şi amplasat în blocul 23 de pe aceeaşi alee Pajura (Jiului).
Cum, procedeul comparării titlurilor vizează exclusiv ipoteza când ambele părţi litigante produc titluri derivate, care emană de la autori diferiţi, câştigând partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, este fără echivoc, că reclamanţii au considerat valabil titlul de proprietate al pârâţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia la 30 octombrie 1996.
În acest context, reclamanţii nu mai pot invoca oricând, pe cale de excepţie, nulitatea respectivului contract.
Analizând critica referitoare la omisiunea instanţei de apel dea examina nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriaşii pe motiv că s-a fraudat legea, se constată şi reţine că aceasta este neîntemeiată şi urmează a fi înlăturată.
Este cunoscut că, prin fraudarea legii se înţelege acea operaţiune care constă în folosirea anumitor dispoziţii legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziţii legale imperative.
Fraudarea legii este deci un mijloc contractual prin care părţile, folosind viclenia caută să eludeze unele dispoziţii imperative ale acesteia, cu prilejul încheierii unui act juridic.
În speţă, nu numai că nu s-a probat cu nimic fraudarea legii, ci dimpotrivă, încheierea la 30 octombrie1966 a contractului de vânzare a imobilului chiriaşilor pârâţi, s-a făcut cu respectarea riguroasă a prevederilor Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului şi HGnr.20/17 ianuarie 1996 pentru stabilirea normelor metodologice privind aplicarea acestei legi.
Raportat la momentul încheierii contractului (30 octombrie 1996) evident că nu se poate lua în considerare susţinerea recurenţilor în sensul că s-ar fi încălcat prevederile HGnr.11/29 ianuarie 1997, care nu erau în vigoare la acea dată.
Distinct de cele arătate se impune a se menţiona prevederile art.1898 C.civ. potrivit cărora buna credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea şi, ale art.1899 alin.2 potrivit cărora buna-credinţă se presupune întotodeauna, iar reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care afirmă că ea a existat.
În această ordine de idei, în mod corect instanţa de apel a reţinut buna credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (30 octombrie 1996) neexistând o notificare dinpartea reclamanţilor nici către Primăria Municipiului Bucureşti sau Comisia constituită în temeiul Legii nr.112/1995 şi nici către pârâţi, iar acţiunea în revendicare a imobilului în litigiu formulată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, introdusă la 23 mai 1997 fiind admisă la 25 octombrie 2000, deci la 4 ani de la cumpărarea apartamentului.
Numai în cazul în care terţul achizitor cu titlu oneros a cunoscut, sau, cu diligenţe minime putea să cunoascănevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credinţă, ceea ce trebuie dovedit, operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului achizitorului, ceea ce evident, nu este cazul în speţă.
În consecinţă, faţă de considerentele menţionate, recursul reclamanţilor apare nefondat şi urmează a serespinge.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de reclamanţii B.V.şi B.L. împotriva deciziei nr.52/A din 5 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată înşedinţă publică, astăzi27 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2222/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2220/2002. Civil → |
|---|
