CSJ. Decizia nr. 276/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 276.
Dosar nr. 2221/2002
Şedinţa publică din 24 iunie 2003
La data de 18 iunie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de Ministerul Finanţelor Publice împotriva decizieinr.26 din 3 aprilie 2002 aCurţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 18 iunie 2003 iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 24 iunie 2003.
CURTEA,
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
La data de 22 octombrie 1999 reclamanta M.D.M.E.(născută C.) a chemat în judecată pe pârâta RegiaAutonomă Administraţia Patrimoniului de Stat pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia de a-i preda în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20 (fost nr.5 şi 6) compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 2112 mp.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul revendicat a aparţinut în proprietate bunicii sale materne – M.C., căsătorită cu C.(D.)C.,ambiifiind succedaţi de C.I.E., mama reclamantei. Imobilul a fost naţionalizat prinDecretul nr.92/1950, poziţia 1790, şi în mod samavolnic a fost trecut în proprietatea fostului Partid Muncitoresc Român, pentru ca apoi, prin decizii succesive, bunul a intrat în administrarea regiei pârâte.
Pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat cerere reconvenţională solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii principale şi a retrocedării imobilului către reclamantă, aceasta să fie obligată în temeiul art.997 C.civ., la plata către pârâtă a contravalorii investiţiilor efectuate la imobilul din Sinaia, str.Cumpătul nr.20, de către Statul Român, prin administratorii săi legali.
Pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a formulat, în temeiul art.64-66 C.proc.civ., cerere de arătare a titularului dreptului, respectiv a Ministerului Finanţelor Publice cu motivarea că deşi imobilul este în administrarea regiei pârâte, el se află în proprietatea publică a statului.
La data de 6 octombrie 2000 numiţii T.M.N.şi T. (născută T.) I. M. au formulat o cerere de intervenţie în interes propriu şi în interes alăturat reclamantei, prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului deproprietate al statului asupra imobilului situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20 (fost nr.5 şi 6) şi să fie obligaţi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat la restituirea în deplină proprietate şi posesie a imobilului către intervenienţi şi reclamantă.
În motivarea cererii de intervenţie s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.14584/18 mai 1929 de Tribunalul Ilfov – Secţia notariat, C.M. a dobândit proprietatea terenului în suprafaţă de 1112,50 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.5 (actual nr.20), jud.Prahova. Printr-un alt act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6363/2 martie 1935 de acelaşi tribunal, soţul lui C.M., numitul C.K.C., a dobândit proprietatea terenului în suprafaţă de1022 mp. situat în vecinătatea primului, respectiv în Sinaia, str. Cumpătul nr.6 (actual nr.20), jud.Prahova.Cele două loturi de teren învecinate au fost reunite de soţii C., formând un lot unic de 2114,50 mp pe care, în temeiul autorizaţiei, au edificat două construcţii.
După naţionalizarea abuzivă a imobilului, Statul Român, prin administratorii săi, a demolat un corp de clădire, celălalt existent şi în prezent, fiind afectat de schimbări constructive, întrucât ilegal s-a schimbat destinaţia construcţiei, din casă de locuit în spaţiu comercial.
Susţin intervenienţii că numitul C.C. a decedat la data de 25 martie 1970 şi a lăsat ca moştenitori pe C.M., soţie supravieţuitoare, cu o cotă de ¼ din masa succesorală, pe T.D.E. (decedată la 16 august 1988) şi C.I.E. (decedată la 19 septembrie 1985), ambele în calitate de descendente, cu o cotă de ¾ din aceeaşi masă succesorală. La rândul său, Ce.M. a decedat la 11 decembrie 1981, având ca moştenitoare pe descendentele T.D.E. şi C.I.E., cu o cotă de câte ½ din lăsământul succesoral al defunctei.
T.D.E. a decedat la data de 16 august 1988, intervenienţii fiind succesorii acesteia, în calitate de descendenţi, conform certificatului de calitate de moştenitor eliberat la 19 septembrie 1989 de autorităţile competente din Franţa, unde intervenienţii domiciliază. C.I.E. a decedat la 19 septembrie 1985 şi a lăsat ca unică moştenitoare, în calitate de descendentă pe reclamanta M.D.M.E.
Mai afirmă intervenienţii că titlul statului asupra nemişcătorului este afectat de nulitate absolută deoarece naţionalizarea s-a făcut cu încălcarea chiar a dispoziţiilor Decretului nr.92/1950, proprietarii imobilului fiind exceptaţi de la aplicarea acelui act normativ întrucât se încadrau încategoriile sociale vizate de art.I, C.M. fiind casnică, iar C.C. a fost intelectual profesionist îndeplinind, printre altele, şi funcţia de ministru al României la Paris.
La 7 decembrie 2000 pârâta R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat o precizare a cererii reconvenţoionale în care a indicat investiţiile pe care pretinde că le-a efectuat la „Vila 7 Club" din Sinaia, str.Cumpătul nr.20 şi a solicitat ca în cazul retrocedării imobilului,atăt reclamanta cât şi intervenienţii să fie obligaţi la plata contravalorii lucrărilor realizate.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Prahova – Secţia civilă, prin sentinţa nr.374 din16 noiembrie 2001, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor, a lipsei calităţii procesuale a pârâtei R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca neîntemeiate.
A admis în parte acţiunea principală formulată dereclamantaM.D.M.E.şi cererea deintervenţie promovată de T.N.M. şi T. (T.) I. M. şi a obligat pe pârâţii R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să lase reclamantei şi intervenienţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat înSinaia, str.Cumpătul nr.20, jud.Prahova, compus din teren în suprafaţă de 1663 mp, conform raportului de expertiză topometrică (completare) întocmit de ing.B.T. şi construcţia existentă pe acest teren, respectiv vila 7 Cumpătul (vila Cesianu).
Prin aceeaşi sentinţă tribunalul a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, însuşită de pârâtul Statul Român, şi a obligat pe reclamantă şi pe intervenienţi să plătească pârâţilor suma de 248.052.000 lei despăgubiri, conform raportului de expertiză construcţii (completare) întocmit de ing.G.G. şi s-a acordat pârâtei un drept de retenţie asupra imobilului până la plata de către reclamantă şi intervenienţi a despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut şi motivat că prin actul de vânzare-cumpărare nr.14.584/19 mai 1929, autentificat de fostul Tribunal Ilfov – Secţia Notariat, M.C.D.C.a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1112,50 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.5 (actual nr.20), iar prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6363/2 martie 1935 de acelaşi tribunal C.D.C.a dobândit de la A.C.un teren în suprafaţă de 1002 mp, situat învecinătateaprimului,respectiv în Sinaia, str.Cumpătul nr.6 (actual nr.20), cele două loturi de teren fiind reunite de soţii C. şi pe care au edificat, în conformitate cu autorizaţiile de construcţii, două clădiri.
Din certificatele de moştenitor depuse la dosar tribunalul a constatat că reclamanta şi intervenienţii sunt moştenitorii celor doi proprietari, astfel că ei se legitimează procesual activ. Imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950, a dispoziţiilor Constituţiei din anul 1948 şi ale art.480 şi 481 C.civ. deoarece autorul părţilor pe numele căruia a operat naţionalizarea făcea parte din categoria intelectualilor profesionişti; în perioada 1936 – ianuarie 1948 a fost Ministrul României la Paris, iar la data naţionalizării era pensionar, iar soţia sa – M.C. a fostcasnică. Întrucât nemişcătorul a fost preluat de stat cu încălcarea legii, tribunalul a hotărât restituirea bunului către moştenitorii proprietarilor dobânditori.
Cu referire la cererea reconvenţională formulată de pârâta R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, tribunalul a reţinut din expertiza tehnică efectuată de expert ing. G.G. că valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu se ridică la 1.708.277.000 lei şi aceste îmbunătăţiri constau în: extindere cinematograf – 1.257.114.000 lei; zid de sprijin în valoare de 66.943.000 lei; popicărie – 71.749.000 lei; teren de tenis în valoare de 131.362.000 lei; lucrări de modificări şi reparaţii interioare – 52.616.000 lei; refacere acoperiş – 50.762.000 lei; instalaţie de încălzire – 77.731.000 lei.
Instanţa de fond a motivat că „imobilul din Sinaia, str. Cumpătul nr.20, compus din teren în suprafaţă de 2112,50 mp şi vila situată pe acesta, a trecut în proprietatea statului în mod abuziv astfel că, statul, care a edificat construcţiile arătate în cererea reconvenţională şi care rezultă din raportul de expertiză ing.G. G., este constructor de rea-credinţă, calitate ce nu a fost contestată de pârâta RA – APPS însă, în cauză nu sunt incidente prevederile art.997 C.civ., aşa cum a invocat acesta, care se referă la situaţii străine de natura cauzei, respectiv la cvasi-contracte, ci prevederile art.494 C.civ. Reclamanta şi intervenienţii, ca proprietari aiterenului revendicat, nuau solicitat să preia construcţiileîn valoare totală de 1.708.277.000 lei, faţă de natura unora dintre construcţiile edificate,respectivrefacereaacoperişului,lucrăridemodificareşi reparaţii interioare şi ziduri de sprijin ce au fost făcute pentru conservarea, repararea, sporirea valorii imobilului, prin edificarea instalaţiei de încălzire, cererea reconvenţională este în parte întemeiată, respectiv pentru 248.052.000 lei...".
Soluţia tribunalului a fost păstrată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă, care, prinDecizia nr.26 din 3 aprilie 2002, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova.
Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a menţinut sentinţa tribunalului, întermen legal au declarat recurs pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova în numele Ministerului Finanţelor Publice.
În motivarea recursului pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat următoarele critici: intervenienţii T.N.M.şi T.I.M.nu justifică calitatea procesuală activă întrucât nu au dovedit că sunt succesori ai foştilor proprietari, impunându-se astfel respingerea cererii de intervenţie; instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii întrucât acţiuneaîn revendicare nu poate fi promovată decât de toţi proprietarii, fiind un act de dispoziţie; greşit a fost restituit imobilul reclamantei şi intervenienţilor întrucât la poziţia nr.1790 din Anexa la Decretul nr.52/1950 C.C.figura cu un număr de patru apartamente, în Bucureşti str.Ştefan Gheorghiu nr.10, str.Ana Ipătescu nr.16 şi Sinaia str.Cumpătul nr.20 şi întrucât imobilul din Bucureşti, str.Ana Ipătescu nr.16 era în întregime închiriat, C.C.„putea fi considerat exploatator de locuinţe", astfel că autorii reclamantei nu se încadrau în prevederile art.II din Decretul nr.92/1950 pentru a fi exceptat de la naţionalizare; greşit a fost rezolvată cererea reconvenţională întrucât reclamanta şi intervenienţii trebuiau obligaţi la plata sumei de 1.708.277.800 lei reprezentând contravaloareatuturorinvestiţiilor efectuate laimobilullitigios,iarprin predarea bunului către proprietari, în starea actuală, s-ar majora nejustificat patrimoniul acestora cu suma determinată prin raportul de expertiză, spor de valoare care nu poate fi caracterizat decât ca o îmbogăţire fărăjustă cauză.
În recursul declarat Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, în numele pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, critică hotărârile date în cauză deoarece în mod greşit cele două instanţe au reţinut că C.D.C.era exceptat de la naţionalizare, atâta vreme cât din anexa la Decretul nr.92/1950, poz.1790, figura cu patru apartamente naţionalizate, inclusiv imobilul situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20, jud.Prahova.
Examinând recursurile declarate în cauză, constată următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.14.584 din 19 mai 1929 de fostul Tribunal Ilfov – Secţia Notariat, M.(C.D.) C. a dobândit în proprietate terenul în suprafaţă de 1112,50 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.5 (actualul nr.20) jud.Prahova cu contractul de vânzare-cumpărare nr.6363 din 2 martie 1935, autentificat de acelaşi tribunal, C.D.C.a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1002 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.6 (actualul nr.20), jud.Prahova, în vecinătatea primului teren. Este necontestat în cauză că cei doi soţi C. au reunit loturile de teren într-o suprafaţă comună de 2114,50 mp şi în temeiul autorizaţiilor prevăzute de lege au ridicat două construcţii, cunoscute sub denumirea „vila C.".
Din actele de stare civilă depuse la dosar de reclamantă şi intervenienţi rezultă că C.D.D.C.a decedat la 25 martie 1970, iar M.C. (născută F.) a decedat la 11 decembrie 1981, cei doi soţi C. lăsând doi descendenţi: C.D.E.şi C.I.E. C. (căsătorită T.) D.E., decedată la 16 august 1988 a lăsat, la rându-i, doi descendenţi – pe intervenienţii T.M.N.şi T.(căsătorită T.)I.M.. Cealaltă fiică a soţilor C., numita C.I.E., a decedat la 19 septembrie 1985 şi a lăsat ca unică moştenitoare pe fiica sa – reclamanta C. (căsătorită M.) D.M.E.
Potrivit certificatului de moştenitor nr.294 din 27 octombrie 2000 eliberat de B.N.P. – M.D.succesiunea defunctului C.C.D. a fost culeasă de C.M.– soţie supravieţuitoare şi de T.D.E.şi C.I.E., fiice, iar succesiunea lui C.M., decedată ulterior lui C.C.D., a fost acceptată de C.I.E., fiică şi legatar universal. Certificatul de moştenitor nr.1584 din 25 octombrie 1985 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 Bucureşti dovedeşte că succesiunea lui C.I.E.a fost dobândită de reclamanta M.D.M.E, în calitate de fiică. În fine, potrivit certificatului de moştenitor legal eliberat sub nr.7843o din 23 noiembrie 2000 de Primăria din Lonveciennes – Franţa, de pe urma lui C.(T.) D., decedată la 16 august 1988 la Paris, au rămas ca moştenitori intervenienţii T.M.şi T.I.(căsătorită T.), în calitate de fii.
Pe cale de consecinţă, reclamanta şi intervenienţii se legitimează procesual activ, în calitatea lor de descendenţi ai proprietarilor C.C.D. şi C.M.şi se constată că demersurile judiciare (acţiunea şi cererea de intervenţie) au fost întreprinse de toţi moştenitorii acceptanţi ai proprietarilor nemişcătorului, aşa încât acţiunea introductivă de instanţă este admisibilă.
Imobilul situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20, jud.Prahova, compus din teren şi construcţie a fost naţionalizat prin Decretul nr.92/1950, poziţia nr.1790 din anexa de laC.C., care la data naţionalizării era pensionar şi care, anterior, a fost în perioada 1936 -1948 „Trimis extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar la Paris", numit ca atare prin Înalt Decret Regal (filele 74-79 dosar tribunal), iar soţia acestuia, C.M., a fost casnică, deci ambii soţi se încadrau în categoriile socio-profesionale exceptate de la incidenţa decretului.
Conform art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat înproprietateaStatuluiîntemeiulunuititluvalabil,cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi alegilor în vigoare la datapreluării lor de către stat.
Reglementarea pe care o consacră textul citat porneşte de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menţionat aparţin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enunţate de textul examinat. În caz contrar, în situaţia imobilelor preluate de Stat fără respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către Stat, dreptul deproprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar Statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Astfel, la data când imobilul a fost naţionalizat de la autorii reclamantei şi ai intervenienţilor, era în vigoare Constituţia din anul 1948, care, în art.8, prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, iarproprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială.
Nu se poate afirma în speţa dedusă judecăţii că Decretul nr.92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art.480 C.civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iarpotrivit art.481 din acelaşi cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
De aceea, trecereabunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuzivmăsurii de naţionalizare, astfel că titlul Statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, perspectivă din care se privesc ca lipsite de relevanţă susţinerile din recursurile pârâţilor referitoare la numărul de apartamente pe care le avea în proprietate C.C., întrucât art.8 din Constituţia din 1948 şi art.480-481 C.civ., care garantau proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire, nu condiţionau protecţia acesteia de numărul de imobile pe care o persoană fizică le-a dobândit în proprietate.
Sunt considerente pentru care motivele de casare din recursul pârâtei R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat referitoare la modul de soluţionare de către cele două instanţe a acţiunii principale şi a cererii de intervenţie, ca şi recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, exercitat prin D.G.F.P.Prahova, se privesc ca nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.
Se constată, în schimb, că acţiunea reconvenţională a fost soluţionată ca urmare a interpretării greşite a prevederilor art.997 C.civ. şi a principiilor de drept aplicabile în materie.
Pârâta R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat prin cererea reconvenţională contravaloarea unor lucrări pe carele-a efectuat la imobilul restituit reclamantei şi intervenienţilor şi pe care pârâta pretinde că le-a făcut fără acordul proprietarilor actuali ai nemişcătorului şi independent de vreo manifestare de voinţă din partea lor, cât timp reclamanta şi intervenienţii au fost străini de detenţiunea pe care statul, prin administratori succesivi, a exercitat-o asupra imobiluluiaproape jumătate de veac.
În lumina unei atari interpretări, demersul judiciar pe care l-a întreprins pârâta, cunoscut în doctrină sub denumirea de „actio de in rem verso", are ca fundament, în afara oricărui raport contractual, un fapt juridic, în baza căruia patrimoniul reclamantei şi al intervenienţilor (actuali proprietari ai imobilului) a fost mărit pe seama patrimoniului pârâtei, fără ca pentru aceasta să existe untemei juridic contractual.
Atît jurisprudenţa, cât şi doctrina, au statuat unanim că acţiunea prin care locatarul sau detentorul unui bun cere restituirea investiţiilor şi îmbunătăţirilor pe care le-a adus imobilului (indiferentdacă s-au făcut cu sau fără acordul proprietarului), are ca temei un fapt juridic licit, ca izvor distinct de obligaţii, intitulat îmbogăţirea fără justă cauză sau fără temei legitim, cazul în speţă fiind tipic situaţiilor care dau naştere la raporturi obligaţionale, independent de faptul că părţile nu au dorit acest lucru.
Temeiul pretenţiilor formulate de pârâtă nu este contractual, ci simple împrejurări de fapt legate de restituirea proprietăţii imobilului către reclamantăşiintervenienţişi de realizarea unor investiţii şi îmbunătăţiri la acest bun pe perioada destul de îndelungată a detenţiunii lui de către stat, administratorul bunului pretinzând în procesul de faţă că patrimoniul săus-a micşorat cu o valoare echivalentă ca mărime şi care se regăseşte în patrimoniul reclamantei şi al intervenienţilor ca efect al retrocedării imobilului pe cale judecătorească.
Întrucât şi o soluţie judecătorească poate constitui un temei pentru mărirea unui patrimoniu, cum este cazul în speţă, şi deoarece se susţine că s-a creat un dezechilibru patrimonial, se recunoaşte unanim dreptul la acţiune al celui care şi-a micşorat patrimoniul împotriva celui care şi l-a mărit, prin simplul faptal restituirii nemişcătorului (art.997 C.civ.).
În cauză, s-a demonstrat pe bază de expertiză tehnică întocmită de ing.constructor G.G.(filele 212-213 dosar de fond) că la construcţia şi pe terenul revendicate şi restituitereclamantei şi intervenienţilor s-au realizat de către pârâtă următoarele: extindere cinematograf, zid de sprijin, popicărie, teren de tenis de câmp, lucrări de modificări şi reparaţii interioare, refacere acoperiş şi instalaţie de încălzire, toate aceste lucrări însumând o valoare de 1.708.277.000 lei.
Întrucât aceste lucrări de conservare, de îmbunătăţire ale bunului şi de investiţii au fost realizate de pârâtă pe perioada cât a deţinut imobilul, şi cum terenul pe care s-au realizat investiţiile a fost restituit proprietarilor de drept, contravaloarea lucrărilor trebuie restituită pârâtei al cărui patrimoniu s-a micşorat prin simplul fapt al retrocedării imobiliare, fiind fără relevanţă dacă proprietarii au fost ori nu de acord cu preluarea construcţiilor edificate de pârâtă sau dacă aceasta din urmă a fost de bună ori de rea-credinţă.
Aceasta deoarece, aşa cum s-a demonstrat mai sus, temeiul pretenţiilor pârâtei nu îl reprezintă contractul, adică acordul proprietarilor cu privire la realizarea investiţiilor, ci un simplu fapt juridic, ca izvor distinct de obligaţii, constând în retrocedarea terenului pe care s-au realizat amintitele lucrări. Există, de altfel, şi considerente de echitate şi de logică juridică ca odată cu restituirea terenului, proprietarii de drept să preiaşi edificatele pentru că, în caz contrar, nemişcătorul ar fi de nefolosit ori ar pierde cu mult din importanţă pentru serviciul şi exploatarea lui.
Faţă de cele ce preced şi doar în limitele arătate mai sus, se va admite recursul pârâtei R.A. – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, vor fi casate parţial hotărârile pronunţate în cauză, numai cu referire la soluţionarea cererii reconvenţionale, în sensul că vor fi obligaţi reclamanta şi intervenienţii la despăgubiri în sumă de 1.708.277.000 lei, în loc de 248.052.000 lei, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr.26 din 3 aprilie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă, pe care o casează în parte.
Admite apelul aceleiaşi pârâte împotriva sentinţei nr.374 din 16 noiembrie 2001 a Tribunalului Prahova – Secţia civilă, pe care o schimbă în partea privitoare la cererea reconvenţională, în sensul că obligă pe reclamantă şi intervenienţi la plata sumei de 1.708.277.000 lei în loc de 248.052.000 lei cu titlu de despăgubiri.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi ale sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice, în numele Ministerului Finanţelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2772/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2767/2002. Civil → |
|---|
