CSJ. Decizia nr. 2768/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2768
Dosar nr.2158/2002
Şedinţa publică din24 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 24 martie 1998, reclamanţii O.O., P.R., S.V. şi S.L. au chemat înjudecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se constate că ei sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 335 m.p. şi să se dispună obligarea pârâtului de a se abţine de la orice tulburare a exercitării dreptului lor de proprietate şi a liberei posesii asupra imobilului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, au arătat că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10056 din 13 iulie 1971 şi transcris în registrul de transcripţiuni, O.O. şi O.L. (în prezent decedată, drepturile acesteia revenind soţului supravieţuitor şi fiicei P.R.) au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 36,80% din terenul ce compune imobilul situat în Bucureşti, şi asupra apartamentului nr. 2 iar S.V. şi S.L. au devenit proprietarii celeilalte cote indivize de teren şi asupra apartamentului nr. 3 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3696 din 7 aprilie 1973. Au mai susţinut că, în anul 1987, construcţia a fost demolată, fără a exista un decret de expropriere, iar terenul a fost considerat ca trecut în proprietatea statului.
Pe parcursul judecăţii, s-a înregistrat decesul reclamantului O.O., motiv pentru care a fost introdusă în cauză, în aceeaşi calitate, P.R. – unică moştenitoare.
Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, pe baza materialului probator administrat – actele de proprietate perfectate de reclamanţi– în copii xerox – expertiza topografică efectuată de inginerul C.A., memoriul tehnic întocmit de S.M. Av SRL, relaţiile primite în scris de la Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia de Administraţie, Direcţia Evidenţa Proprietăţii, Direcţia Generală de Investiţii – Serviciul de Pregătire Investiţii, de la S.C. „T.A." SA Bucureşti, a admis acţiunea, a constatat că reclamanţii sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 335 m.p. situat în Bucureşti, a dispus obligarea pârâtei să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În sentinţă s-a reţinut că imobilul construcţie a fost demolat în totalitate şi că reclamanţii nu au primit despăgubiri.
Sentinţa a fost apelată de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti care a susţinut că imobilul a trecut la stat prin HG nr. 55/1990 – anexa 17 pct. 89 – potrivit căreia proprietarii urmau să fie despăgubiţi, că beneficiarul terenului este Ministerul Culturii – aşa cum se menţionează în raportul de expertiză.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 3014 din 20 noiembrie 2000, a respins apelul pârâtei ca nefondat.
Împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care a ridicat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei de a judeca pricina că în cauză ar fi vorba de un imobil expropriat prin HG nr. 556/1990 şi a solicitat casarea hotărârilor anterioare (a judecătoriei şi a tribunalului) şi trimiterea cauzei, spre judecare, în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin Decizia nr. 138 din 28 martie 2002, a admis recursul pârâtului, a casat Decizia tribunalului, a admis apelul declarat împotriva sentinţei judecătoriei,pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza, spre soluţionare în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti.
Pricina a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V – a civilă şi de contencios administrativ la nr. 4997/2001.
Prin sentinţa nr. 611 din 19 septembrie 2001, tribunalul, sesizat să judece pricina în fond, a respins acţiunea, reţinând în esenţă, că terenul a constituit obiectul unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică, fiind trecut înproprietatea statului, cu plata către reclamanţi a unor despăgubiri plată care nu s-a dovedit că a fost onorată de către stat.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii, care au susţinut că din probele administrate nu ar rezulta că imobilul a trecut în proprietatea statului prin expropriere, că singurul act de preluare a terenului – fără despăgubiri – este Decizia nr. 17/1962 a fostului Sfat Popular Tudor Vladimirescu şi că, terenul revendicat a devenit loc viran, neafectat de construcţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin Decizia nr. 138 din 23 martie 2002, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa tribunalului în sensul admiterii acţiunii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut: că imobilul a fost corect individualizat; că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de foşti proprietari cu actele de vânzare-cumpărare depuse la dosar; că, în cauză nu s-a dovedit existenţa unui act normativ de expropriere; că Decizia nr. 17/1962 a fostului Sfat Popular al Raionului Tudor Vladimirescu, în care se face vorbire de trecerea construcţiei şi a terenului de 178 m.p. în administrarea fostei Întreprinderi de Administraţie Locală – cu referire la Decretul nr. 111/1951, nu are nici un temei legal; că, pentru imobilul în cauză – preluat de stat fără nici o formalitate, nu s-au primit despăgubiri; că potrivit raportului de expertiză, terenul în suprafaţă totală de 335,25 m.p., este loc viran iar 6,60 m.p. reprezintă taluzul gropii de fundare a fostului obiectiv OPERA ROMÂNĂ.
Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 din C. proc. civ. Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei din apel în sensul respingerii acţiunii.
În dezvoltarea motivului, precizat de art. 304 pct. 10 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă reproşează instanţei de apel că nu a identificat corect imobilul.
Sub acest aspect, recurenta reproşează instanţei: că nu a avut în vedere adresa înregistrată la Direcţia Generală Juridică, Legislaţie, Contencios la nr. 2221 din 2 aprilie 1999, emisă de Direcţia cadastru din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, din care rezultă clar faptul că fosta stradă B. se identifică a fi în prezent str. Dr. I.F., şi nici împrejurarea că pe planurile topografice deţinute în arhiva Direcţiei Cadastru, adresa din strada B. nr. 20 B nu este identificată; că nu s-a pronunţat asupra adresei nr. 2138/2002, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Serviciul Nomenclatura Urbană din care rezultă că pe raza administrativ-teritorială a Municipiului Bucureşti au existat două artere de circulaţie cu denumirea de strada Bradului; că nu s-a depus la dosar titlul de proprietate al imobilului care ar fi putut pune în evidenţă date utile identificării bunului în litigiu.
În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta susţine că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza HG nr. 556/1990, deci cu titlu, că pentru această trecere la stat a imobilului au fost plătite despăgubiri, că imobilul de construcţie a fost decedat pentru realizarea Centrului Naţional Cântarea României, beneficiarul investiţiei fiind Ministerul Culturii.
Recursul este întemeiat în sensul considerentelor care urmează:
Principiul reglementat de art. 1169 din C. civ., potrivit căruia cel ce face o propunere în justiţie trebuie să o dovedească, îşi găseşte aplicarea deopotrivă şi în materia revendicării, ceea ce înseamnă că reclamantul dintr-o atare acţiune este ţinut să dovedească dreptul său de proprietate.
Atunci când reclamantul se pretinde proprietar în baza unui act juridic (vânzare, donaţie, succesiune etc.), în considerarea principiului expus, dovada dreptului de proprietate trebuie făcută din autor în autor şi cu titluri scrise.
Potrivit aceluiaşi text din C. civ., promovarea unei acţiuni în revendicare în baza art. 480 şi art. 481 din C. civ. nu poate fi concepută fără o identificare corectă, pe bază de acte, a bunului revendicat.
În speţă, reclamanţii şi-au legitimat calitatea procesuală activă prin contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, în copii xerox, pretinzând că sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, strada B. nr. 20 B, sectorul 3, compus din teren, că imobilul construcţie – apartamentele 2, 3 cumpărate – prevăzute în contracte, au fost demolate în anul 1987 iar terenul a trecut la stat fără nici o bază legală.
Din dosar nu rezultă ca instanţele să fi cerut reclamanţilor să prezinte duplicatele contractelor, spre confruntare cu actele de vânzare-cumpărare – în copii xerox – depuse la dosar – aşa cum prevede art. 139 din C. proc. civ.
O lectură sumară a contractelor din dosar pune în evidenţă înscrierea în cuprinsul lor a unor clauze discutabile care obligatoriu intrau în competenţa de verificare a notarului (neatestarea verificării titlului vânzătorului, a registrelor de sarcini, au autorizaţiei de înstrăinare în care se face menţiunea că imobilul este situat într-o zonă restructurabilă pentru construcţii de locuit şi dotări de reţea, propuse a se executa după anul 1980).
De fapt, din cuprinsul contractelor invocate de reclamanţi, ar rezulta că aceştia au cumpărat imobilul asumându-şi riscul de rigoare în situaţia că ulterior acesta va fi afectat de sistematizare.
În ce priveşte primul motiv de recurs vizând neidentificarea imobilului din litigiu pe bază de probe convingătoare, se impune precizarea că este pe deplin întemeiat.
În consecinţă, sub acest aspect, că instanţa a considerat că imobilul revendicat situat în strada B. nr. 20 B, indicat în actele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de reclamanţi este cel menţionat de expertul C.A. în raportul de expertiză, teren având suprafaţa de 335,25 m.p. loc viran, iar suprafaţa de 6,60 m.p. este taluzul gropii de fundare a fostului obiectiv Opera Română.
Alte acte existente în dosar nu au fost analizate şi nici nu s-a apreciat necesară completarea dovezilor sub acest aspect.
Astfel, instanţa de apel a ignorat cuprinsul adresei Primăriei Municipiului Bucureşti – Direcţia de Cadastru, înregistrată sub nr. 2221 din 2 aprilie 1999 la Direcţia Generală Juridic, Legislaţie Contencios, din care rezultă faptul că fosta stradă Bradului se identifică a fi în prezent strada Dr. I.F. precum şi împrejurarea că pe planurile topografice deţinute în Arhiva Direcţiei de Cadastru, adresa din strada B. nr. 20 B nu este identificabilă.
Aceeaşi instanţănu a tras nici o concluzie din adresa nr. 2138/2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Serviciul Nomenclatura Urbană din care rezultă că pe raza administrativ-teritorială a Municipiului Bucureşti au existat două artere de circulaţie cu denumirea de strada Bradului.
Nici adresa nr. 2967/807 din 19 februarie 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Serviciul Nomenclatura Urbană, depusă în dosarul acestei instanţe nu este de natură să lămurească aspectul identificării imobilului, din aceasta rezultând doar istoricul adresei poştale a fostei clădiri.
Prin urmare, se impune rejudecarea pricinii în vederea completării respectiv reaprecierii probelor sub acest aspect.
Obligatoriu, în rejudecare, se va pune în vedere pârâtei-recurente să depună la dosar datele necesare identificării imobilului, vizate de toate compartimentele de specialitate din Primăria Municipiului Bucureşti, aşa cum de altfel acestea au cerut prin adresele existente în dosarul judecătoriei filele 41 şi 45.
În ce priveşte titlul sub care imobilul a trecut la stat, aspect vizat în motivul al doilea de recurs, se constată că probele dosarului sunt contradictorii.
Reclamanţii au susţinut constant că în anul 1987, construcţia a fost demolată, neacordându-li-se despăgubiri iar terenul a trecut la stat fără o bază legală. Au mai susţinut că figurează lapoziţia 89 din anexa nr. 17 a HG nr. 556/1990, republicată în anul 1992 – hotărâre care având caracter reparator, i-a determinat să introducă acţiunea în revendicare.
Pârâta-recurentă a susţinut de asemenea constant că HG nr. 556/1990 ar avea caracterul unui act normativ de expropriere întrucât în aceasta s-au prevăzut şi despăgubiri pentru foştii proprietari.
Departamentul Patrimoniu Imobiliar – Direcţia Generală de Investiţii, din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, prin adresa de la dosarul judecătorieia precizat că imobilul a fost demolat pentru realizarea Centrului Naţional Cântarea României, beneficiarul acestei investiţii fiind Ministerul Culturii.
Pricina a fost judecată fără relaţii de la Ministerul Culturii (solicitate de judecătorie prin patru adrese – file 63 – 71 – 76 – 82).
În sfârşit, S.C. „T.A." SA Bucureşti, prin adresa din 19 aprilie 1999,a precizat că imobilul situat în Bucureşti, strada B. nr. 20 B a fost preluat parţial de stat în baza Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 17/1962 de la familia H.R. iar în baza HG nr. 556/190, a fost expropriat.
S-a depus la dosar şi Decizia nr. 17 din 15 ianuarie 1962 emisă de fostul Comitet executiv al SfatuluiPopular Tudor Vladimirescu din care rezultă că apartamentul de la parter compus din 3 camere, hol, baie, bucătărie, cămară şi pivniţă plus teren construit şi neconstruit în suprafaţă de 178 m.p. fost proprietate a numitei H.R. situat în Bucureşti, strada B., nr. 20 B – T.V. ca urmare a trecerii la stat prin sentinţa civilă nr. 12936 din 10 noiembrie 1961 a Tribunalului Popular Tudor Vladimirescu, înscrisă sub nr. 303 din 18 decembrie 1961, de către notariatul de Stat Tudor Vladimirescu a fost predat în administrarea Întreprindereii de Administraţie Locală.
Sentinţa civilă menţionată în Decizia nr. 17/1962 de preluare a imobilului în administraţia organului administrativ arătat nu a fost depusă la dosar.
Este important a se arăta că instanţele nu au manifestat preocupare pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului în raport cuprinsul deciziei nr. 17/1962 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular Tudor Vladimirescu, emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951. Acest apel a fost pus în discuţia părţilor de către Curte cu prilejul dezbaterii recursului din ziua de 18 iunie 2003.
Un aspect pus de asemenea în discuţia părţilor la termenul de dezbatere a recursului vizează faptul dacă instanţele au respectat normele legale privitoare la competenţa după materie faţă de împrejurarea că atât Curtea de apel cât şi tribunalul au calificat HG nr. 556 din 17 mai 1990 act normativ de expropriere.
Pentru clarificarea tuturor acestor aspecte se impune casarea nu numai a deciziei recurate ci şi a sentinţei de fond a tribunalului şi a deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin care a fost soluţionat recursul pârâtei împotriva deciziei tribunalului – ca instanţă de apel.
Desigur, pentru ipoteza că se va dovedică imobilul pretins de reclamanţi a trecut la stat fie în baza HG nr. 556/1990, fie în temeiul Decretului nr. 111/1951, fie pur şi simplu fără nici cu titlu, competenţa de judecată în primă instanţă ar urma să revină judecătoriei.
Competenţa materială a tribunalului nu va putea fi reţinută decât în situaţia că din probe va rezulta existenţa unui act normativ de expropriere – altul decât HG nr. 556/1990 care obiectiv nu poate fi calificată astfel.
În consecinţă, recursul declarat în cauză, fiind întemeiat, urmează a fi admis, casând Decizia recurată, sentinţa tribunalului precum şi Decizia nr. 1618 din 30 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, cu trimiterea cauzei la aceeaşi Curte pentru soluţionarea recursului Municipiului Bucureşti declarat împotriva deciziei nr. 3014 din 20 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V – a civilă şi de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 138 din 28 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Casează Decizia recurată, sentinţa nr. 611 din 19 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V – a civilă şi de contencios administrativ, precum şi Decizia nr. 1618 din 30 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea recursului declarat de pârât.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi24 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2767/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2736/2002. Civil → |
|---|
