CSJ. Decizia nr. 2812/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2812
Dosar nr. 2062 / 2002
Şedinţa publică din 27 iunie 2003
Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 4289 pronunţate de Judecătoria Târgovişte la 4 iulie 2000, împotriva deciziei civile nr. 2084 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa la 20 noiembrie 2000 precum şi împotriva deciziei civile nr. 1348 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, la 11 mai 2001, constată următoarele.
Prin rezoluţia din 10 februarie 2000 a Parchetului de pe lângă tribunalul Dâmboviţa a fost confirmată "neînceperea urmăririi penale faţă de numita S.S. pentru infracţiunile prevăzute de art. 288 C. pen. şi art. 291 C. pen.".
În motivarea acestei rezoluţii s-a reţinut în esenţă că, în calitatea sa de moştenitoare a bunurilor care au aparţinut defunctului D.I., S.S. a solicitat reconstituirea, conform Legii nr. 18/1991, a dreptului de proprietate avut de autorul său şi că în acest scop a utilizat un înscris oficial pe care în prealabil îl falsificase.
S-a precizat în acest sens că pe adeverinţa nr. 462 emisă la 26 martie 1992 de către Primăria comunei Aninoasa a fost operată o modificare, astfel încât în loc de 0,18 hectare terenul arabil situat pct. "Ţarina" apărea menţionat cu o suprafaţă de 10,18 hectare, iar ulterior modificării lui respectivul înscris a fost utilizat ca mijloc de probă fiind avut în vedere de către Judecătoria Târgovişte cu ocazia pronunţării sentinţei civile nr. 4147 din 24 aprilie 1992.
S-a mai reţinut că acest fals a fost descoperit ca urmare a comparării copiei din dosarul instanţei cu duplicatul aflat în păstrarea organului administrativ emitent, Primăria comunei Aninoasa, iar în urma aprofundării verificărilor s-a constatat că şi asupra părţi avute de defunctul D.I. în registrul agricol pe anii 1959 - 1963 fuseseră operate modificări neautorizate similare.
Avându-se însă în vedere că în cauză "răspunderea penală s-a prescris", prin aceeaşi rezoluţie s-a făcut aplicarea art. 348 C. proc. pen. în sensul că înscrisurile oficiale falsificate au fost înaintate Judecătoriei Târgovişte "pentru a se pronunţa asupra desfiinţării acestora".
Ca urmare s-a format dosarul nr. 584/2000 al Judecătoriei Târgovişte, cauza fiind judecată în prima instanţă în contradictoriu cu S.S. şi cu primarul comunei Aninoasa Dâmboviţa.
Prin sentinţa civilă nr. 4269 pronunţată la 4 iulie 2000 instanţa astfel investită a respins sesizarea, iar prin Decizia civila nr. 2084 pronunţată de secţia civilă a Tribunalului Dâmboviţa în dosarul nr. 6867/2000 a fost de asemenea respins apelul formulat împotriva sentinţei menţionate de către Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte.
La 20 decembrie 2000 împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii de Apel Ploieşti cu numărul de dosar 1850/2001.
La 16 martie 2001 a fost formulată o "cerere de intervenţie accesorie" prin care B.R. solicită că, în urma admiterii recursului şi a casării hotărârilor pronunţate în cauză, să fie declarate false înscrisurile utilizate de către S.S. pentru reconstituirea proprietăţii funciare conform Legii nr. 18/1991.
Prin Decizia nr. 1348 pronunţată la 11 mai 2001 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins excepţia prin care intimata S.S. invocase tardivitatea declarării recursului reţinând că Decizia instanţei de apel a fost recurată la 20 decembrie 2000, în termenul legal prevăzut pentru exercitarea acestei căi de atac.
Prin aceeaşi decizie au fost respinse ca nefondate recursul şi cererea de intervenţie în interesul recurentului apreciindu-se ca instanţele au respectat principiul disponibilităţii şi s-au pronunţat în limitele în care fuseseră investite analizând exclusiv cererea care avea ca obiect desfiinţarea actelor ce se pretinde că ar fi fost falsificate.
În acest context a fost înlăturată critica potrivit căreia instanţa de fond şi cea de recurs ar fi confundat "acţiunea în anulare cu constatarea nulităţii" [absolute] a actelor menţionate.
În aceeaşi ordine de idei s-a relevat că judecarea cauzei în fond şi în apel a avut loc conform art. 18 din Decretul nr. 167/1958, text de lege în raport cu care instanţele erau obligate să analizeze din oficiu chestiunea prescripţiei dreptului la acţiune intervenite potrivit art. 9 alin. (2) din acelaşi act normativ.
La 13 mai 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor astfel pronunţate, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 2062/2002.
În motivarea recursului s-a susţinut în esenţă că nulitatea actelor juridice falsificate nu era una relativă, ci absolută, dreptul la acţiune în constatarea acestei nulităţii fiind imprescriptibil conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
În acelaşi sens s-a afirmat că instanţele care s-au pronunţat în cauză au aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani poate fi opus numai în cazul unei "acţiuni în anulare", adică unei acţiuni prin care se invocă nulitatea relativă a actelor juridice.
În ceea ce le priveşte atât intimata pârâta Primăria comunei Aninoasa, Dâmboviţa cât şi intimata intervenientă B.R. au solicitat admiterea recursului în anulare.
În acelaşi timp intimata-pârâta S.S. a invocat nelegala investire a acestei Curţi pe considerentul că recursul în anulare nu fusese semnat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, excepţie care a fost respinsă prin încheierea de la 31 ianuarie 2003, precum şi la termenul din 27 iunie 2003, înainte de începerea dezbaterilor.
Aceeaşi intimată a solicitat respingerea recursului în anulare şi pentru alte considerente susţinute atât cu ocazia dezbaterilor cât şi prin întâmpinarea şi concluziile scrise depuse în dosarul cauzei.
În acest sens S.S. a afirmat ca încadrările juridice avute în vedere de instanţele care s-au pronunţat în cauză sunt corecte deoarece nulitatea invocată în speţă este relativă, iar dreptul la acţiune este prescris.
Totodată a fost contestată valoarea probantă a expertizei tehnico-criminalistice invocate în dovedirea falsurilor şi s-a subliniat că hotărâtoare pentru stabilirea întinderii dreptului sau de proprietate reconstituit nu sunt înscrisurile pretins falsificate ci titlurile de proprietate şi alte acte de natură administrativă a căror validitate nu a fost contestată.
Recursul în anulare este fondat.
În acest sens este de observat că potrivit art. 180 şi art. 184 C. proc. civ., în cazul în care una din părţi declară că un înscris probatoriu este fals şi se constată că a intervenit prescripţia răspunderii penale chestiunea falsului "se va cerceta de instanţa civilă prin orice mijloace de proba".
Având în vedere dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (4) C. proc. civ. precum şi prerogativa de apărare a ordinii de drept care i-a fost conferită prin art. 30 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public este la rândul său îndrituit să solicite instanţelor civile constatarea falsului în condiţiile art. 180 şi art. 184 C. proc. civ. şi, dacă este cazul, să exercite căile de atac specifice procesului civil.
Fiind astfel investite instanţele care s-au pronunţat în speţă au judecat cauza pornind de la premisa că acţiunea are ca obiect "anularea" actelor juridice despre care se pretinde că ar fi fost falsificate apreciind că motivele invocate în susţinerea acţiunii sunt susceptibile de a atrage nulitatea relativă, iar nu absolută a respectivelor acte.
Pe cale de consecinţă s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile fie dispoziţiile art. 3, fie cele ale art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi că deci dreptul la acţiune al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa ar fi prescris.
Este de principiu însă că natura, absolută sau relativă, a nulităţii unui act juridic este determinată de caracterul normelor legale încălcate precum şi de interesul general sau particular lezat prin acea încălcare.
Falsificarea unor înscrisuri oficiale este de natură a atrage în toate situaţiile nulitatea absolută întrucât valorile sociale afectate nu se rezumă la interesele uneia sau câtorva persoane, ci vizează însăşi siguranţa circuitului civil, subminând în acelaşi timp autoritatea organelor de stat emitente.
În acest sens este de observat că potrivit art. 348 C. proc. pen. instanţa penală investită cu judecarea unei infracţiuni nu are obligaţia de a soluţiona aspectele civile ale cauzei decât în situaţia în care partea interesată a făcut o declaraţie de constituire de parte civilă.
Acelaşi text prevede însă şi câteva excepţii în care aspecte de natură civilă trebuie să fie analizate din oficiu; una dintre aceste excepţii operează tocmai în situaţia în care în discuţie se află "desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris".
În acest caz prevalenţa principiului oficialităţii, specific procesului penal, asupra principiului disponibilităţii are în mod vădit o raţiune de ordine publică şi anume aceea de a împiedica producerea ori menţinerea efectelor juridice care au la origine o activitate infracţională materializată într-un asemenea act.
Că este aşa o demonstrează de altfel şi prevederile art. 445 C. proc. civ. prin care a fost reglementată cât se poate de riguros chestiunea executării acelor dispoziţii judecătoreşti "care declară un înscris ca fiind fals".
În aceeaşi ordine de idei sunt de amintit şi prevederile art. 245 alin. (1) pct. c C. proc. pen. care stabilesc in sarcina procurorului obligaţia de a se pronunţa asupra "restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii", formulare pe deplin aplicabilă şi în ceea priveşte desfiinţarea înscrisurilor oficiale falsificate ulterior întocmirii lor.
Toate aceste argumente de text demonstrează intenţia legiuitorului de a reprima cu maximă eficienţă şi de o manieră imperativă faptele constând în falsificarea unor înscrisuri inclusiv prin înlăturarea tuturor efectele lor.
Aşa fiind nulitatea evocată prin cererea introductivă este absolută, iar nu relativă.
Este de remarcat ca greşită calificare a nulităţii îşi are originea în lipsa de precizie a sesizării făcute de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, sesizare prin care s-a solicitat "desfiinţarea" actelor falsificate fără a se indica tipul de nulitate avut în vedere
Indiferent de acest context instanţele aveau însă îndatorirea ca - în limitele îngăduite de principiul disponibilităţii - să stăruie pentru deplina clarificare a cadrului juridic avut în vedere cu prilejul acelei sesizări, ceea ce ar fi permis atât o corectă calificare a nulităţii absolute care operează în cauza cât şi o constatare a imprescriptibilităţii dreptului la acţiune în condiţiile prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Urmează a se conchide ca încălcând în mod esenţial dispoziţiile art. 2, art. 3 şi art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 hotărârile pronunţate în cauză intră sub incidenţa art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Aşa fiind urmează ca în conformitate cu prevederile art. 3303 C. proc. civ. Curtea să facă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 313 din acelaşi cod în sensul admiterii recursului în anulare şi al casării hotărârilor pronunţate în cauză cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.
Cu ocazia rejudecării urmează a fi avute în vedere şi analizate şi celelalte aspecte ale litigiului, inclusiv apărările de fond invocate de intimata S.S. cu prilejul judecării recursului în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia civila nr. 1348 din 11 mai 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, Decizia civila nr. 2084 din 20 noiembrie 2000 a Tribunalului Dâmboviţa şi sentinţa civilă nr. 4289 din 4 iulie 2000 a Judecătoriei Târgovişte şi trimite cauza aceleiaşi judecătorii pentru rejudecarea pe fond a acţiunii şi cererii de intervenţie.
Irevocabilă.
Pronunţată înşedinţă publică astăzi, 27 iunie 2003
| ← ICCJ. Decizia nr. 2814/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2813/2002. Civil → |
|---|
