CSJ. Decizia nr. 3790/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.3790
Dosar nr.3383/2002
Şedinţa publică din3 octombrie2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 5 aprilie 2000, reclamanta G.A.M. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.S., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului în urma actului de partaj voluntar din 6 mai 1946 intervenit între reclamantă şi mama sa V.D., prin care au stins starea de indiviziune în calitate de unice moştenitoare ale tatălui reclamantei, generalul H.D.
În anul 1961, Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 87 din 7 aprilie 1961, a condamnat pe reclamantă, la o pedeapsă privativă de libertate cu măsura confiscării totale a averii personale, pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale.
Fapta reglementată în art. 209 C. pen. a fost dezincriminată prin Decretul nr. 12/1990, efectele dezincriminării vizând potrivit art. 12 C. pen. atât pedepsele principale sau complimentare, cât şi măsurile de siguranţă cum este cea a confiscării averii.
Se învederează că imobilul proprietatea reclamantei situat în str. R. nr. 3 a fost preluat în baza Decretului nr. 221/1960 – prin Decizia nr. 1319/1962, astfel cum rezulta din adresa S.C. F. S.A. nr. 4731/16 aprilie 1998.
Ulterior, reclamanta a chemat în judecată, cu reţinerea aceleiaşi motivări şi pe pârâta S.M.
Prin sentinţa civilă nr. 12225 din 11 octombrie 2000 s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 318 din 4 mai 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V – a civilă şi de contencios administrativ, a admis acţiuneaşi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
În faţa tribunaluluireclamanta a depus minuta deciziei nr. 4355 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 87/7 aprilie 1961 a Tribunalului Militar Bucureşti şi a deciziei penale nr. 348/13 mai 1961 a Tribunalului de Regiune Militară Bucureşti, s-au casat hotărârile atacate, au fost achitaţi inculpaţii şi a fost înlăturată pedeapsa complimentară a confiscării averii.
S-a reţinut că reclamanta deţine titlul de proprietate asupra imobilului revendicat reprezentat de actul de partaj voluntar şi prin compararea titlurilor cu cel al pârâţilor S., titlul reclamantei este cel mai vechi.
De asemenea normele de aplicare ale Legii nr. 112/1995 în baza cărora pârâţii S. au cumpărat apartamentul din imobilul revendicat nu enumeră printre actele normative ce constituie titlul Statului şi Decretul nr. 221/1960, astfel că, imobilul în litigiu nu putea face obiectul înstrăinării.
Împotriva sentinţei de fond au declarat apel pârâţii S.S. şi S.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, precum şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti invocând printre altele, lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Prin Decizia civilă nr. 181 din 30 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. A respins ca nefondat apelul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti. A admis apelul formulat de pârâţii S.S. şi S.M.. A schimbat în tot sentinţa de fond, în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată. A obligat reclamanta la 12.000.000 lei cheltuieli de judecată către pârâţi.
Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu referire la apelul declarat de pârâţii S., instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei în sensul că actul de partaj voluntar este încheiat la 6 mai 1946 în Bucureşti în faţa notarului de stat care certifica îndeplinirea condiţiilor legale.
S-a reţinut o totală bună credinţă pentru părţile contractante privind actul de vânzare-cumpărare al apartamentului din imobilul în litigiu şi că acest act este anterior deciziei Curţii Supreme de Justiţie în baza căreia reclamanta aredobândit titlul de proprietate.
S-a mai reţinut că reclamanta nu a notificat nici o parte din contractul de vânzare-cumpărare să nu vândă, respectiv să nu cumpere imobilul în litigiu.
Cu referire la apelul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti care a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, instanţa a reţinut că operează dispoziţiile art. 19 pct. 1, art. 21 pct. 1 şi art. 67 din Legea nr. 215/2001 în sensul că Primarul General al Capitalei reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie.
Reclamanta a atacat cu recurs Decizia pronunţată de instanţa de apel şi a indicat, în esenţă, următoarele motive de casare: art. 304 pct. 7 C. proc. civ., când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, întrucât instanţa deşi stabileşte în mod cert că imobilul a fost preluat abuziv, totuşi apreciază buna-credinţă a intimaţilor S.S. şi S.M., paralizând acţiunea în revendicare şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât s-a raportat la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a considerat buna credinţă drept criteriu de preferabilitate în cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
Recursul este fondat în sensul considerentelor ce urmează.
În cazul în speţă împrejurările de fapt nu sunt pe deplin lămurite.
Este de reţinut, în primul rând că temeiul de drept al acţiunii formulată de către reclamantă este art. 480 C. civ. În această situaţie o primă preocupare a instanţei de apel era să constate dacă obiectul cererii, respectiv imobilul, este precis determinat, ori acest lucru nu a făcut.
Reclamanta, în acţiunea sa, a arătat că imobilul din Bucureşti, a fost proprietatea sa, astfel cum rezultă din actul de partaj voluntar din 6 mai 1946 şi se compune din clădiri şi teren, cu toate dependinţele existente.
Se constată că instanţa de apel nu a sesizat că reclamanta a cerut prin acţiune întreg imobilul atunci când a respins acţiunea faţă de persoanele fizice, fără să observe că acestea au cumpărat numai un apartament din imobil.
Dacă în ceea ce priveşte apartamentul din imobilul în litigiu ocupat de S.S. şi S.M., instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, în sensul că a stabilit ca acesta a fost cumpărat de pârâţii care l-au locuit mai mult de 45 de ani, cu o totală bună-credinţă, nefiind notificată nici o parte contractantă să nu vândă şi respectiv să nu cumpere apartamentul din imobil, pentru restul imobilului, care nu a fost cumpărat, instanţa de apel nu s-a preocupat să lămurească acest aspect, care, în aceste condiţii a rămas în patrimoniul statului.
Astfel fiind, în conformitate cu prevederile art. 314 C. proc. civ., urmează a admite recursul şi a casa în parte Decizia recurată pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării instanţa urmează ca prin probe noi şi administrarea unei expertize tehnice, cerinţa esenţială în dezbaterea litigiului dedus judecăţii să elucideze coordonatele de individualizare ale imobilului revendicat, cât şi actualul stadiu al acestuia, în sensul de a stabili dacă, în materialitatea lui mai corespunde sau nu cu cel existent în anul 1946, astfel cum, a fost dobândit prin actul de partaj voluntar.
Tot cu ocazia rejudecării, urmează a se avea în vedere şi celelalte motive invocate în recurs care nu au fost menţionate în considerentul mai înainte arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta G.A.M. împotriva deciziei nr. 181 din 30 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, pe care o casează în parte şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi3 octombrie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3789/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 3787/2002. Civil. Recurs → |
|---|
