ICCJ. Decizia nr. 5180/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5180
Dosar nr. 1520/2002
Şedinţa publică din 4 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 12 decembrie 2000, reclamanţii G.G. şi G.F. au chemat în judecată pe pârâţii O.I. şi O.O., solicitând tribunalului ca prin hotărârea ce o va pronunţa să-i oblige pe pârâţi să le plătească suma de 119.000 DM, împrumutată acestora prin înscrisul sub semnătură privată, intitulat „angajament".
În motivarea cererii, reclamanţii au învederat că la 19 martie 1996 au împrumutat pârâţilor suma de 100.000 DM, urmând să le fie restituită la data de 30 mai 1997 suma de 150.000 DM, prin realizarea unui beneficiu din folosirea sumei, dar nu condiţionat de realizarea acestuia.
Ulterior, au mai arătat reclamanţii, din suma de 150.000 DM datorată, pârâţii au achitat 31.000 DM, obligându-se să plătească diferenţa până la 28.02.1999, fără a-şi respecta această promisiune.
Prin sentinţa civilă nr. 480 din 12 iulie 2001, pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a respins acţiunea reclamanţilor, cu motivarea că reclamanţii nu au predat suma de 100.000 DM pârâţilor cu titlu de împrumut ci în vederea înfiinţării şi dezvoltării unei ferme de porci, intenţia părţilor era de a se asocia pentru a face o crescătorie de animale, iar martorii au relatat că în repetate rânduri pârâţii au remis reclamanţilor sume importante de bani, astfel suma iniţială de 100.000 DM a fost restituită.
Apelul declarat de reclamanţi a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, care prin Decizia civilă nr. 5 din 23 ianuarie 2002 a schimbat în tot sentinţa, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanţi şi a obligat pârâţii să plătească acestora echivalentul în euro al sumei de 119.000 DM, precum şi 61.705.000 lei cheltuieli de judecată în apel şi în prima instanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că este necontestată primirea de către pârâţi a sumei de 100.000 DM la data de 2 aprilie 1996 de la reclamanţi, iar pârâtul a recunoscut că a semnat menţiunea de pe verso-ul înscrisului intitulat „angajament", potrivit căruia, la data de 27 ianuarie 1999, pârâţii datorau reclamanţilor suma de 119.000 DM, obligându-se să o restituie până la 28 februarie 1999.
Privitor la această menţiune, pârâtul a precizat la interogatoriu că a fost constrâns să o scrie, fără însă a propune dovezi în acest sens.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerea pârâţilor formulată în sensul că obligaţia lor s-a stins prin plată conform procesului-verbal existent pe verso-ul angajamentului depus de ei, întrucât pârâţii nu s-au conformat dispoziţiei instanţei de a prezenta originalul înscrisului.
Cu referire la calificarea juridică a raporturilor dintre părţi, s-a reţinut că înţelegerea lor conţine atât elemente specifice contractului de împrumut cât şi contractului de societate civilă, dar acest aspect nu are relevanţă faţă de împrejurarea că pârâtul a recunoscut debitul datorat, în sumă de 119.000 DM şi obligaţia de a-l plăti până la data de 28 februarie 1999.
S-a conchis că pârâţii, debitori privind suma menţionată, nu au făcut dovada susţinerii lor în sensul că au stins obligaţia prin plată, conform art. 1169 C. civ. şi drept urmare s-a admis apelul reclamanţilor, s-a schimbat în tot sentinţa şi pârâţii au fost obligaţi la plata echivalentului în euro a sumei de 119.000 DM către reclamanţi.
Pârâţii O.I. şi O.O. au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute în art. 304 pct. 7,8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Printr-o primă critică se susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii, unele străine de natura cauzei. Instanţa de apel a calificat greşit contractul; în realitate era o asociere între părţi, care implica un risc din partea ambelor părţi, respectiv înfiinţarea unei ferme de porcine şi raporturile de prietenie dintre recurenţi şi intimaţi justifică imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisurilor ca dovadă a sumelor de bani predate şi încasate.
Recurenţii, în al doilea motiv de recurs, critică reţinerea greşită a stării de fapt şi impută instanţei că nu sesizează neconcordanţa dintre susţinerile intimaţilor-reclamanţi din motivarea cererii de chemare în judecată, în care se arată că li s-a achitat doar suma de 31.000 DM şi declaraţia martorului B.A., propus de intimaţi, care declară că ştie din relatările intimatului-reclamant că recurenţii au achitat acestuia sume mari de bani, ceea ce permite concluzia existenţei unei asocieri între părţi şi nu a unui contract de împrumut.
Hotărârea pronunţată în apel, susţin în al treilea rând recurenţii, este lipsită de temei legal, în cauză au fost eronat invocate prevederile art. 969 şi art. 1169 C. civ.
Recurenţii, în al patrulea motiv de recurs, invocă omisiunea instanţei de apel de a face referire la unele probe administrate, care erau hotărâtoare în dezlegarea pricinii, cum este depoziţia martorului propus de intimat, care relatează diferit unele aspecte faţă de susţinerile intimaţilor, iar la interogator recurentul a arătat că nu găseşte momentan înscrisul şi a cerut un termen pentru a-l depune, dar nu a refuzat să îl prezinte.
Recursul declarat de pârâţi este nefondat.
Din examinarea conţinutului înscrisului denumit „angajament", întocmit la 19 martie 1996 şi semnat de părţi, rezultă primirea de către recurenţi a sumei de 100.000 DM de la intimaţi, se indică scopul pentru care ei au primit banii, „investirea în creşterea porcinelor", apoi se menţionează obligaţia recurenţilor de a investi suma în scopul arătat „pentru a le putea înapoia suma primită plus un beneficiu de 50.000 DM după 14 luni".
Înscrisul cuprinde precizarea că „după 14 luni, familia G. primeşte suma de 150.000 DM şi dacă doreşte poate rămâne în continuare asociată cu suma de 50.000 DM".
Se adaugă obligarea recurenţilor de a garanta pe intimaţi cu imobilul proprietatea lor sau la alegere cu „toate utilajele pentru lucrarea pârâtului (două combine, două tractoare, semănători, pluguri, remorcă)".
Analiza clauzelor cuprinse în înscris permite concluzia calificării convenţiei ca fiind un împrumut cu dobândă, contract real, încheiat prin acordul de voinţă al împrumutătorului şi împrumutatului şi remiterea sumei şi care, fiind un contract unilateral, generează obligaţii doar în sarcina celui împrumutat, respectiv a recurenţilor, doar ei se angajează, fără ca înscrisul să conţină vreo obligaţie în sarcina intimaţilor împrumutători.
Indicarea scopului pentru care recurenţii doreau să împrumute este străină raportului obligaţional creat, ca şi precizarea că recurenţii se angajează să investească „în condiţiile cele mai sigure pentru a le putea înapoia suma primită plus beneficiul".
Posibilitatea oferită de contract recurenţilor, aceea ca după primirea sumei împrumutate şi a dobânzii stabilite, total 150.000 DM, să poată rămâne, dacă doresc în continuare „asociaţi cu suma de 50.000 DM", este doar un drept de opţiune al recurenţilor pentru reînnoirea împrumutului, de această dată cu suma de 50.000 DM şi nu un element specific asocierii, asociere privitor la care recurenţii, în mod constant, s-au ferit în a-i da o calificare juridică, aceasta ar putea fi ori constituirea unei societăţi comerciale în baza deciziei nr. 31/1990 ori a unui contract de societate civilă reglementat de art. 1491-1531 C. civ., deşi, pe lângă alte deosebiri, în nici una dintre ele legea nu pretinde „gajarea" bunurilor unui asociat în favoarea altui asociat; cum s-a stipulat în convenţia încheiată de părţi.
Raporturile de prietenie, chiar dacă existau între părţi, nu au reprezentat un impediment de ordin moral pentru preconstituirea înscrisurilor, dovadă fiind redactarea la 19 martie 1996 a înscrisului denumit „angajament" şi a menţiunilor ulterioare pe acest act.
Starea de fapt reţinută în considerentele deciziei recurate este în concordanţă cu probele administrate, nici un dezacord nu există între constatările instanţei şi dovezile testimoniale, inclusiv depoziţia martorului B.A., care nu relatează în sensul că intimatul i-a spus că a primit sume mari de bani de la recurent, iar declaraţia acestui martor nu este contrazisă de relatările intimaţilor.
Critica recurenţilor privind omisiunea instanţei de apel de a face referiri la unele probe care erau hotărâtoare în soluţionarea cauzei nu putea fi acceptată în lipsa indicării concrete a dovezilor ignorate.
Reproşul adus instanţei cu referire la faptul că recurentul a relatat la interogatoriul luat că înscrisul original, cerut de instanţă, nu îl găseşte momentan şi a solicitat un termen pentru a-l depune, dar nu a declarat că refuză să îl prezinte, este o critică fără temei. În răspunsurile la interogator nu este consemnată declaraţia pretins a fi făcut de recurent, iar dacă totuşi a declarat astfel, se putea cere îndreptarea erorii. De altfel, recurentul s-a conformat dispoziţiei instanţei doar în instanţa de recurs, unde a depus originalul.
Instanţa de apel a invocat în motivarea deciziei prevederile art. 969 C. civ. cu referire la faptul că fără a face dovada susţinerilor părţilor, prima instanţă a reţinut o stare de fapt greşită şi nu a apreciat corect clauzele convenţiei încheiate între părţi.
Se conchide că predarea de intimaţi a sumei de 100.000 DM către recurenţi este necontestată, iar obligaţia de a restitui suma de 119.000 DM a fost recunoscută prin menţiunea scrisă de recurent pe verso-ul actului denumit „angajament", menţiune care îi aparţine, recurentul nefăcând dovada că ar fi fost constrâns de intimaţi să o scrie, aşa cum susţine, mai mult, nu a precizat nici în ce a constat pretinsa constrângere.
Pentru aceste considerente, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul recurenţilor-pârâţi O.I. şi O.O. introdus împotriva deciziei civile nr. 5 din 23 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi4 decembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 518/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5179/2002. Civil → |
|---|
