ICCJ. Decizia nr. 5179/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5179
Dosar nr. 966/2002
Şedinţa publică din 4 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată ulterior D.V. şi D.C. au chemat în judecată pe A.V.M., A.D. şi S.C. R. S.A. solicitând obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul 81 din Bucureşti, compus dintr-o cameră, vestibul, hol, baie, balcon şi boxă în suprafaţă utilă de 30,99 mp, reprezentând cota indiviză de 0,33 % din imobil şi respectiv3,42 mp teren de sub construcţie.
De asemenea, au cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 510/1 din 25 martie 1997 încheiat între R. S.A. în calitate de vânzător şi pârâţii A.V.M. şi A.D. în calitate de cumpărători privind apartamentul revendicat.
În motivarea acţiunii reclamanţii au învederat că imobilul în discuţie a fost dobândit de autorul lor Dr. C.D.în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.33371 din 2 februarie 1933 şi transcris sub nr. 17782 din 2 decembrie 1933 la grefa Tribunalului Ilfov – secţia notariat şi contractul de construcţie nr. 33722din 2 decembrie 1933 transcris sub nr. 17783 din 2 decembrie 1933.
Pârâţii persoane fizice au achiziţionat garsoniera în discuţie în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiat cu S.C. R. sub nr. 510/1 din 25 martie 1997 în baza Legii nr. 112/1995 după apariţia HG nr. 11/1997 şi Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 care încuviinţau înstrăinarea imobilelor ce intrau sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi care formau obiectul unor litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora.
Or, la data înstrăinării către pârâţii persoane fizice se pronunţase deja sentinţa civilă nr. 627 din 24 ianuarie 1960 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti prin care Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General fuseseră obligaţi să le restituie în deplină proprietate şi posesie menţionatul imobil, motivat de faptul că statul îl preluase abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
În acest sens au notificat şi organele administrative competente.
Prin urmare, posesia exercitată de stat asupra imobilului respectiv era fără titlu, astfel că şi vânzarea ulterioară prin fraudă la lege nu putea produce efecte juridice şi era nulă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, soluţionând litigiul prin declinare de competenţă de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 472 din 26 aprilie 2001 a respins acţiunea.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au revendicat imobilul la 21 octombrie 1999 posterior vânzării lui către pârâţii persoane fizice tranzacţionată la 25 martie 1997 ceea ce dovedea atât buna credinţă a unităţii pârâte vânzătoare cât şi a pârâţilor cumpărători care nu aveau cum să cunoască pretenţiile reclamanţilor. Mai mult, notificările invocate de reclamanţi au fost adresate către S.C. H.N. S.A. şi Primăria sectorului 3 – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 care însă nu au fost părţi în contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate s-a solicitat a fi constatată.
Mai mult, reclamanţii nu au probat convenţia între pârâţi în fraudarea intereselor reclamanţilor.
Prin urmare nu se putea reţine existenţa vreunei cauze de nulitate absolută a titlului pârâţilor persoane fizice.
Referitor la capătul de cerere privind revendicarea imobilului în discuţie instanţa a stabilit că alături de reclamanţi avea calitatea de coindivizar şi D.E. care însă nu a înţeles să promoveze acţiunea în revendicare şi din această perspectivă înfrângându-se principiul unanimităţii, cererea de chemare în judecată nu putea fi primită.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 519 A din 22 noiembrie 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de D.V. şi D.C.G.I.împotriva sentinţei nr. 472 din 26 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu motivarea că reclamanţii apelanţi nu au probat existenţa vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 510/1 din 25 martie 1997 intervenit între pârâţi. De asemenea, s-a argumentat că buna credinţă a intimaţilor prezenta interes şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare al cererii de revendicare, în condiţiile în care prin dispoziţiile art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a statuat un nou mod de dobândire a proprietăţii imobiliare, cu referire la imobilele preluate de stat, cu sau fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 în sensul că nu puteau fi restituite în natură persoanei îndreptăţite, imobilele înstrăinate foştilor chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, dacă actul a fost încheiat cu bună credinţă.
Cu alte cuvinte legiuitorul a înţeles să confere bunei credinţe consecinţe juridice importante, similare cu cele produse de aplicarea principiului „error comunis facit ius" în sensul că titlul de proprietate obţinut în baza Legii nr. 112/1995 era preferabil titlului produs de proprietarul anterior al cărui imobil a fost preluat de stat.
În contra acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.V. şi D.C.G.I. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că instanţele nu au procedat la compararea titlurilor produse de părţi rezumându-se a reţine buna credinţă a pârâţilor persoane fizice la cumpărarea apartamentului în litigiu dar ignorând sentinţa civilă nr. 627 din 24 ianuarie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti prin care s-a statuat că titlul statului asupra imobilului înstrăinat prin S.C. R. nu era valid. Din această perspectivă buna credinţă a părţilor la efectuarea tranzacţiei reţinută de instanţe nu valorează titlu.
Greşit instanţa de apel a făcut în cauză aplicarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cât timp reclamanţii-recurenţi au cerut prin acţiune compararea titlurilor deţinute de părţi, iar instanţa s-a referit la buna credinţă a pârâţilor care însă nu are nici un efect în a determina titlul prealabil.
Recursul este fondat pentru motivele ce succed.
Din dosar a rezultat că referindu-se la capătul de cerere privind revendicarea apartamentului nr. 81 instanţa de apel a conchis că dispoziţiile art. 46 alin. (2) coroborate cu art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 statuează un nou mod de dobândire a proprietăţii imobiliare pentru bunurile ce cădeau sub incidenţa menţionatei legi şi prin urmare nu puteau fi restituite în natură acele bunuri înstrăinate foştilor chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, dacă actul fusese încheiat cu bună credinţă, cum era şi cel din speţă.
Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că în sistemul Legii nr. 10/2001, buna credinţă la încheierea actului juridic de vânzare-cumpărare face ca titlul de proprietate al pârâţilor persoane fizice să fie preferabil titlului produs de reclamanţi.
Din cele expuse rezultă că deşi acţiunea a fost promovată la 25 octombrie 1999, instanţa de apel a soluţionat litigiul în temeiul Legii nr. 10/2001, deci în baza unor prevederi legale ce au fost adoptate şi au intrat în vigoare ulterior.
Or, unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute.
Acest principiu este unul constituţional dar şi de drept civil (art. 1 C. civ.).
De altfel, nici prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut şi l-a reglementat expres. Astfel potrivit art. 47 alin. (1) din lege, prevederile acesteia sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei.
Aşadar aplicarea legii civile noi este posibilă numai în cazul existenţei unui proces de restituire imobiliară în curs de judecată, situaţie în care numai persoana îndreptăţită are posibilitatea fie să renunţe la judecata începută conform dreptului comun, fie să solicite suspendarea ei. Astfel fiind, este exclusă aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pentru că reclamanţii nu au înţeles să uzeze de prevederile art. 47 alin. (1) din lege.
Prin urmare, acţiunea fiind înregistrată la 25 octombrie 1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) şi cum reclamanţii nu au uzat de dispoziţiile textului invocat, ci au înţeles să se judece potrivit dreptului comun – art. 480 C. civ., rezultă că în mod greşit instanţa de apel a soluţionat litigiul în baza altor temeiuri de drept decât cele care erau aplicabile, încălcând principiul constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii.
Faţă de cele ce preced, recursul urmează a fi admis, a casa Decizia criticată şi a trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru a soluţiona apelul pe temeiul juridic invocat şi în raport de motivele formulate de reclamanţii apelanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii D.V.şi D.C.G.I. împotriva deciziei nr. 519 A din 22 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi4 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5180/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 514/2002. Civil. Pretentii. Recurs în anulare → |
|---|
