ICCJ. Decizia nr. 413/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 413.
Dosar nr. 3975/2003
Şedinţa publică din 1 iunie 2004
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa civilă nr. 34 din 22 ianuarie 2003 a Tribunalului Maramureş, s-a respins cererea de repunere în termen formulată de reclamantul P.T., în contradictoriu cu Statul Român prin Consilul Local Baia-Mare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este unul de decădere, nerespectarea termenului de 6 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
S-a mai reţinut că necunoaşterea legii şi starea sănătăţii nu constituie motive temeinice care să justifice repunerea în termenul de prescripţie, a reclamantului, acesta având posibilitatea de a angaja un avocat sau de a împuternici o altă persoană care să-i reprezinte interesele.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 73 din 17 aprilie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.T. împotriva sentinţei civile nr. 34 din 22 ianuarie 2003 a Tribunalului Maramureş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că şi în situaţia în care s-ar admite că termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, este unul de prescripţie, motivele invocate de apelant în legătură cu necunoaşterea legii şi a stării de sănătate nu sunt de natură a duce la admisibilitatea cererii de repunere în termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs reclamantul P.T., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., deoarece:
- Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, nu precizează care este natura juridică a termenului de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (5) din legea menţionată. Că, neexercitarea dreptului la acţiune în sens material de către reclamant în termenul menţionat nu stinge însuşi dreptul de a obţine măsuri reparatorii, ci doar dreptul de a obţine protecţia Justiţiei în scopul valorificării acestui drept, respectiv dreptul material la acţiune.
- Neexercitarea dreptului la acţiune în sens material în termenul prevăzut de art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, se datorează faptului că reclamantul nu s-a putut deplasa din cauza stării precare de sănătate, situaţie atestată de actele medicale existente la dosarul cauzei.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Modul de redactare al textului de lege mai sus enunţat, se constituie într-o dispoziţie legală imperativă în sensul că neexercitarea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în termenul de 6 luni, are drept sancţiune însăşi stingerea acestui drept. Fiind un drept de decădere, termenul de 6 luni curge ireversibil neputând fi suspendat sau întrerupt şi este incompatibil cu instituţia repunerii în termen.
Prin urmare, în cauză nu poate fi vorba de o repunere în termenul de prescripţie în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât reclamantul invocă necunoaşterea legii şi starea sănătăţii sale care l-au împiedicat să depună notificarea în termen. Acestea nu sunt motive temeinice deoarece necunoaşterea legii nu constituie o cauză de exonerare a aplicării sancţiunii specifice stării de pasivitate iar din actele medicale, invocate nu rezultă starea gravă a reclamantului, acesta având posibilitatea de a angaja un avocat sau a împuternici o persoană care să-i reprezinte interesele.
De altfel, repunerea în termen are un caracter excepţional şi nu poate fi acordată dacă titularul dreptului la acţiune, a fost în măsură să înlăture cauza de împiedicare a depunerii notificării în termen, dar n-a făcut-o din culpa sa.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., şi pe cale de consecinţă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 aprilie 2003 a Curţii de Apel Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul P.T. împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 aprilie 2003 a Curţii de Apel Cluj, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4181/2003. Civil. Despagubiri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4167/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
|---|
