CSJ. Decizia nr. 4163/2003. Civil. Punere sub interdictie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂDEJUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.4163
Dosar nr. 3169/2003
Şedinţa publică din 21 octombrie2003
Asupra recursului civilde faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta P.M. a solicitat punerea sub interdicţie a soţului P.A.
În motivarea cererii reclamanta arată că soţul său suferă de boala Alzheimer în formă severă a sindromului paranoid, datorită căreia nu mai are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.
În cauză, s-au efectuat cercetările prealabile conform art. 30 din Decretul nr. 32/1954de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în cadrul cărora au fost audiaţi martori şi a fost efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică care a constatat că pârâtul suferă de boala Alzheimer şi îi lipseşte posibilitatea psihică de a înţelege conţinutul actelor sale.
Ca o consecinţă a acestor cercetări Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în temeiul art. 142 C. fam., a solicitat admiterea cererii de punere sub interdicţie a lui P.A.
Instanţa, la data de 25 octombrie 2002, s-a deplasat la domiciliul bolnavului şi încercând să-l audieze a constatat că acesta nu este orientat în timp şi spaţiu şi nu poate comunica.
La dosar a fost depusă dispoziţia nr. 3767 din 18 octombrie 2002 emisă de Primăria sectorului 3 prin care a fost instituită curatela lui P.A şi a fost numit curator al acestuia P.C.C.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a, prin sentinţa civilă nr. 1606 din 4 noiembrie 2002 a admis cererea, a dispus punerea sub interdicţie a lui P.A. şi a dispus comunicarea hotărârii la Direcţia de Sănătate a Municipiului Bucureşti şi la Consiliul Local al sectorului 3.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, având în vedere probele administrate în cauză, că pârâtul are boala Alzheimer forma severă a sindromului paranoid şi îi lipseşte posibilitatea de autoîngrijire şi control, fiind lipsit de discernământ; deci sunt întrunite condiţiile art. 142C. fam., pentru a fi pus sub interdicţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, susţinând în esenţă că hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru că judecarea cauzei a fost făcută fără citarea martorului bolnavului, că în dispozitivul sentinţei nu s-au respectat prevederile art. 145 alin. (1) C. fam., în sensul de comunicare a hotărârii autorităţii tutelare şi de asemenea că nu s-au respectat prevederile art. 144 alin. (2) C. fam., nefăcându-se menţiunea în dispozitiv să se facă comunicarea hotărârii instanţei de la locul de naştere a bolnavului.
Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV – a, prin Decizia civilă nr. 105 din 10 martie 2003 a respins ca nefondat apelul.
Motivând această decizie instanţa de apel a reţinut că la data de 18 octombrie a fost emisă dispoziţia de instituire a curatelei pentru pârât fiind numit în această calitate P.C.C. şi că la termenul din 4 noiembrie 2002 instanţa, în raport de declaraţiile părţilor şi parchetului că nu mai sunt alte cereri, a soluţionat cauza, deci critica privind lipsa de procedură nu este fondată.
În legătură cu susţinerea că nu s-a dispus comunicarea hotărârii către autoritatea tutelară sector 3, instanţa de apel a arătat că dispunându-se comunicarea către Consiliul Local al sectorului 3, autoritatea tutelară fiind un serviciu din cadrul acestuia, prevederile art. 145 alin. (1) din C. fam. au fost respectate.
În ceea ce priveşte cea de a treia critică instanţa de apel a apreciat că şi aceasta este nefondată pentru că omisiunea de a se menţiona în dispozitiv necesitatea comunicării hotărârii de punere sub interdicţie şi instanţei de la locul de naştere a bolnavului, reprezintă o omisiune ce se putea remedia pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.
Se susţine că dispozitivul sentinţei criticate în apel conţine menţiuni lapidare, ori dispozitivul este partea hotărârii care trebuie pusă în executare şi trebuie să cuprindă dispoziţii clare şi precise.
În acest sens, se susţine în recurs, hotărârea de punere sub interdicţie estelipsită de eficienţă juridică în lipsa comunicării sale către instituţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 144 alin. (2) şi art. 145 C. fam.
Se mai susţine că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 144 alin. (3) C. fam. care prevăd ca atunci când instanţa de apel respinge apelul împotriva hotărârii prin care s-a pronunţat interdicţia, ea este aceea care trebuie să facă comunicările prevăzute de art. 144 C. fam.
În concluzie, se susţine în recurs, în lipsa comunicărilor prevăzute de art. 144 alin. (20 şi 145 C. fam., instituţiile competente nu pot lua măsurile pentru asigurarea eficienţei hotărârii de punere sub interdicţie conform art. 149 din C. fam..
Recursul este nefondat.
Este în primul rând de reţinut că recurenta a circumscris în mod precis obiectul recursului, respectiv ipoteza a doua a articolului 304 pct. 9 C. proc. civ. prima ipoteză „hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii".
În acest sens este de menţionat că hotărârea prin care s-a dispus punerea sub interdicţie a avut la bază toate probele administrate în faza de cercetare prealabilă chiar de către Parchet plus cele administrate de către instanţă, care toate au condus la concluzia că pârâtul nu are discernământul pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienaţiei mintale.
Hotărârea s-a pronunţat cu aplicarea corectă a prevederilor art. 142 C. fam. precum şi a dispoziţiilor art. 30-35 din Decretul nr. 32/1954 incidente în cauză îndeplinindu-se toate fazele procedurale şi administrându-se toate dovezile prevăzute de textele mai înainte menţionate.
Motivul de recurs invocat de către recurent se referă la încălcarea normelor de drept material care se aplică cu ocazia judecării cauzei, care au fost însă respectate după cum s-a arătat mai înainte.
De reţinut este şi faptul că soluţia pronunţată pe fondul cauzei, de punere sub interdicţie a pârâtului, este aceea pe care recurentul a solicitat-o după ce a efectuat procedura prealabilă administrând şi probele în această fază prin adresa nr. 1034/IV-7/2002, care de altfel a fost susţinută cu ocazia concluziilor orale la judecarea cauzei la instanţa de fond.
Încălcările de lege invocate în motivele de recurs nu care se referă la prevederi legale care ar fi putut schimba soluţia în faza de judecată, ci ele se referă la împrejurări care survin după pronunţarea hotărârii, mai exact după rămânerea definitivă a acesteia.
Aceste „încălcări ale legii" invocate în recurs ar avea eventual consecinţe în legătură cu efectele hotărârii după rămânerea definitivă, nu în legătură cu modalitatea de judecare a cauzei.
În legătură cu criticile formulate în recurs urmează a constata că instanţa de apel a reţinut corect, referindu-se la susţinerea că hotărârea nu a fost comunicată autorităţii tutelare sector 3, conform art. 145 C. fam., ci Consiliului Local sector 3, că acesta nu reprezintă un motiv de încălcare a legii în sensul pct. 9 din art. 304 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât pe tot parcursul judecării cauzei autoritatea tutelară a fost citată autoritatea tutelară Consiliu Local sector 3, ea fiind de altfel un serviciu în cadrul acestui Consiliu.
În legătură cu cea de a doua susţinere privind omisiunea de a comunica hotărârea de punere sub interdicţie, de către instanţa de fond şi apel către instanţe locului unde actul de naştere a celui pus sub interdicţie a fost înregistrat [art. 144 alin. (2) C. fam.], urmează a reţine de asemenea că instanţa de apel a apreciat corect că aceasta nu constituie un motiv de casare conform pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.; această omisiune putând fi remediată conform procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. Astfel fiind, faţă de considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 105 din 10 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi21 octombrie2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 520/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 5169/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
