ICCJ. Decizia nr. 4632/2003. Civil. Constatare nulitate absoluta contract vânzare - cumparare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.4632
Dosar nr.887/2003
Şedinţa publică de la 22 iunie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., recurs în anularea deciziei civile nr. 610 din 25 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti şi a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond precum şi că, totodată, aceasta este vădit netemeinică.
S-a arătat că eronat curtea de apel, ca instanţă de recurs a considerat că a fost încheiat în frauda legii contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997, deşi nu s-a făcut dovada conivenţei frauduloase a părţilor actului juridic.
S-a precizat că fără a se face dovada relei credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros s-a considerat că există motiv de nulitate absolută a contractului.
S-a precizat că actul juridic a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 112/1995, astfel încât erau aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că nu sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare încheiate cu bună credinţă ce au ca obiect imobile preluate de Statul Român.
Recursul în anulare urmează să fie admis ca fondat pentru următoarele considerente:
Prin acţiune, B.R. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu SC H.N. SA, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, M.E. şi M.D., constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997 încheiat între pârâţi cu privire la imobilul situat în Bucureşti, şi evacuarea pârâţilor persoane fizice din imobil pentru lipsă de titlu.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 3716 din 12 martie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, şi că în mod nelegal, prin fraudă la lege, statul a înstrăinat apartamentul nr. 6 din acest imobil pârâţilor M.E. şi M.D.
Prin întâmpinare, pârâţii M.E. şi M.D. au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ei fiind dobânditori de bună credinţă ai imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 2517 din 1 martie 2001, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantului, în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997 încheiat între pârâţi şi a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind evacuarea pârâţilor M.E. şi M.D. din imobil.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în esenţă, că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în frauda dreptului de proprietate al reclamantului şi cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage nulitatea sa absolută.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 2406 din 6 septembrie 2001 a admis ca fondat apelul declarat de pârâţii M.E. şi M.D. împotriva sentinţei civile nr. 2517 din 1 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti pe care a modificat-o în tot şi, pe fond, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut că părţile au fost de bună credinţă la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin decizia nr. 610 din 25 februarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantul B.R., a modificat decizia tribunalului în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei judecătoriei.
Curtea de apel a considerat eronat că a fost încheiat prin fraudă la lege contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997 pentru imobilul în litigiu.
În speţă, reclamantul B.R. a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentinţa civilă nr. 3716 din 12 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti conform căreia Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, care au reprezentat Statul Român, au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie cu mai multe apartamente, între care şi cel în litigiu.
La data de 26 martie 1997, deci anterior promovării acţiunii în revendicare de către reclamantul B.R., SC H.N. SA a vândut pârâţilor M.E. şi M.D. apartamentul nr. 6, situat în imobilul de mai sus, prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997.
Pârâţii M.D. şi E. au cumpărat apartamentul cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 art. 9 şi art. 10 întrucât imobilul nu era deţinut de către fostul proprietar şi nici nu era liber, au avut un drept de preempţiune şi vocaţia de a cumpăra apartamentul în calitate de chiriaşi, iar apartamentul nu era exceptat de la vânzare.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâţii M.E. şi M.D. au avut convingerea că cel de la care au dobândit – Statul Român – avea însuşirile cerute de lege pentru a le putea transmite proprietatea, în cauză operând prezumţia de bună credinţă a subdobânditorului cu titlu oneros, consacrată de prevederile art. 1899 C. civ.
Având în vedere principiul de drept potrivit căruia buna credinţă se prezumă în orice raport juridic civil iar reaua credinţă trebuie dovedită, reclamantul trebuia să probeze că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pârâţii cunoşteau situaţia juridică reală a imobilului. În cauză prezumţia de bună credinţă nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă. La momentul încheierii contractului nu exista litigiu asupra apartamentului iar retrocedarea imobilului către reclamant s-a făcut ulterior perfectării actului translativ de proprietate, la data de 20 aprilie 1999.
Cum reclamantul nu a făcut dovada conivenţei frauduloase dintre stat, în calitate de vânzător şi pârâţii persoane fizice în calitate de cumpărători nu există motiv de nulitate absolută pentru cauză ilicită. Nu se poate reţine nici frauda la lege ca motiv de nulitate atâta vreme cât vânzarea-cumpărarea s-a perfectat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă.
Faţă de considerentele menţionate, Curtea va admite recursul în anulare, va casa decizia curţii de apel şi va respinge recursul declarat împotriva deciziei tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, casează decizia nr. 610 din 25 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi respinge recursul declarat de reclamantul B.R. împotriva deciziei nr. 2406 A din 6 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5173/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4065/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
