ICCJ. Decizia nr. 4707/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4707
Dosar nr. 532/2003
Şedinţa publică din 23 iunie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul P.T.A. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul să restituie în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, cu motivarea că imobilul a fost naţionalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950.
La data de 7 mai 1999, I.D.F.M. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâtului, pentru respingerea acţiunii, întrucât apartamentul în litigiu este proprietatea sa, fiind cumpărat cu bună credinţă conform Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 515 din 9 octombrie 1996 încheiat cu SC H.N. SA.
Acţiunea a fost completată la 11 iunie 2000, fiind chemaţi în judecată ca pârâţi I.D.F.M. şi SC H.N. SA pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât statul nu avea titlu valabil asupra imobilului pe care astfel nu-l putea înstrăina. S-a solicitat totodată şi obligarea pârâţilor să restituie reclamantului, în deplină proprietate, imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 596 din 30 mai 2000, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta I.D.F.M. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul ap. 1, parter, situat în Bucureşti; a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 515/25458 din 9 octombrie 1999.
S-a reţinut că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., ale Constituţiei în vigoare la acea dată şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, situaţie în care statul nu deţine un titlu valabil.
Cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă, avându-se în vedere că, la data încheierii actului, statul era încă proprietar, intenţia reclamantului de a revendica imobilul fiind materializată numai la 4 februarie 1999, data introducerii acţiunii.
Analizând însă cele două titluri de proprietate, arată mai departe instanţa, cum titlul reclamantului este mai bine caracterizat, ca provenit de la adevăratul proprietar, i se va da preferinţă admiţându-se astfel acţiunea în revendicare.
Prin Decizia civilă nr. 735 din 23 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinţei de reclamant şi de către intervenientă şi ca inadmisibil apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Procuror General şi ca nemotivat apelul pârâtei SC H.N. SA.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia civilă nr. 5633 din 12 decembrie 2001, a admis recursurile declarate de reclamantul P.A.T., de intervenienta - pârâtă I.D.F.M. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 735/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care a casat-o şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor; a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâta SC H.N. SA.
S-a reţinut, esenţial, că Municipiul Bucureşti prin Primar General este abilitat nu numai să participe dar şi să exercite căile de atac în asemenea litigii, având deci calitatea procesuală de a promova apelurile.
La rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 437 din 5 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 596 din 30 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis acţiunea reclamantului, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA şi I.D.F.M., a respins apelurile declarate de intervenienta I.D.F.M. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, în speţă atât vânzătorul cât şi cumpărătorul sunt de rea credinţă, primul fiind acela care a preluat terenul adevăratului proprietar, fără titlu, iar dobânditoarea intervenientă a cumpărat bunul despre care ştia sau trebuia să ştie că a fost preluat de stat, prin abuz, în acest sens simpla ignoranţă nefiind suficientă pentru a o proteja.
În ce priveşte apelul intervenientei şi al pârâtului Municipiul Bucureşti nu se poate reţine că autoarea reclamantului se încadra în dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 ca exploatatoare de locuinţe, iar pe de altă parte naţionalizarea imobilului nu s-a făcut pe numele adevăratului proprietar, încălcându-se şi actele normative de la acea dată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi pârâta-intervenientă I.D.F.M.
Se susţine în recursul promovat de Primăria Municipiului Bucureşti că, în ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare hotărârea nu este motivată în fapt şi în drept, în mod greşit a fost considerat nevalabil titlul statului pe considerentul că naţionalizarea s-a făcut pe numele altei persoane (B.I.) decât adevăratul proprietar, care de altfel, era exploatator de locuinţe în sensul art. I din Decretul nr. 92/1950, ce constituie deci titlu valabil; în ce priveşte nulitatea contractului acesta a fost încheiat în mod valabil, la acea dată imobilul se afla în proprietatea statului, nu exista un litigiu, reclamantul solicitase acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, cumpărătorul fiind deci de bună credinţă.
În recursul declarat de I.D.F.M., se critică hotărârea, arătându-se de asemenea că în mod greşit instanţa a considerat ca fiind răsturnată prezumţia bunei credinţe, dimpotrivă din probe rezultând că recurenta a fost într-o „eroare obştească ce a statornicit un drept", raportat la condiţiile aplicării Legii nr. 112/1995 şi la cele specifice speţei.
Recursurile sunt fondate, potrivit celor ce urmează.
În adevăr, în ce priveşte soluţionarea chestiunii privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi în consecinţă aceea a revendicării, ca motiv de apel, hotărârea nu cuprinde nici pe departe elementele de fapt şi de drept care au format, eventual, convingerea judecătorului relevată prin soluţia dată astfel. Simplele consideraţii teoretice, la modul general, în legătură cu instituţia bunei sau relei credinţe, ca temei sau excepţie de la nulitatea actului juridic şi a efectelor sale, fără nici o referire la probele administrate în acest sens, ca elemente de fapt cărora să li se aplice normele legale, nu pot constitui în nici un caz, o respectare a prevederilor art. 261 C. proc. civ.
Aşa fiind, oricum, în această privinţă, hotărârea se cere a fi casată cu trimitere spre rejudecare în acest sens a apelului.
Nu mai puţin, în ce priveşte stabilirea faptului dacă imobilul a fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil în aplicarea Decretului nr. 92/1950, dacă în mod corect s-a reţinut că autoarea reclamanţilor, C.C., ca fostă proprietară, nu se încadra în categoria exploatatorilor de locuinţe prevăzută de art. I din decret, nu tot astfel apare concluzia după care, apartamentul în litigiu a fost naţionalizat pe numele altei persoane, B.I., decât cea a adevăratului proprietar. Şi aceasta întrucât, pe de o parte aprecierea a fost făcută pe baza unor relaţii contradictorii aflate la dosar iar, din alt punct de vedere, sau tocmai de aceea, în lipsa anexei la decret, ce cu necesitate se impunea a fi depusă la dosar.
Mai departe, deşi în acţiunea introductivă se invocase şi un asemenea criteriu de aplicare a decretului de naţionalizare, avut în vedere de altfel de prima instanţă, în apel se omite a se analiza, dacă autoarea reclamanţilor făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare, potrivit art. II din decret, situaţie care, ca excepţie de la naţionalizare, putea legal, să ducă, neechivoc, la concluzia preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului.
Aşa fiind, faţă de cele arătate, se impune, prin admiterea recursurilor, casarea cu trimitere a hotărârii atacate spre rejudecarea apelurilor, în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi I.D.F.M. împotriva deciziei civile nr. 437 din 5 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4706/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 470/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
