ICCJ. Decizia nr. 5672/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5672
Dosar nr. 4552/2003
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 6 aprilie 1999, M.D.M. şi R.K.E.M., decedată în cursul procesului şi succedată în drepturi de primul reclamant, au chemat în judecată, prin acţiune completată şi precizată ulterior, Consiliul General al Municipiului Bucureşti (prin primarul general) şi SC F. SA Bucureşti pentru revendicarea următoarelor bunuri imobiliare, situate în Bucureşti: a) apartamentul identic corpului A, situat la parterul imobilului compus din 4 camere, debara, bucătărie, cameră frigorifică, cameră de serviciu, 2 grupuri sanitare, podul de la mansardă şi pivniţa de la subsol; b) corpul de construcţie separat (corp B) compus din vestibul şi 2 camere; c) cota aferentă din terenul construit şi curte.
În motivarea acţiunii s-a arătat că bunurile revendicate proprietatea comună pe cote-părţi, de 1/3 pentru defuncta B.M., decedată la 29 noiembrie 1974 şi de 2/3 pentru defunctul I.M., decedat la 16 octombrie 1986, au fost preluate de stat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951. Întrucât reclamanţii sunt moştenitorii foştilor proprietari, s-a cerut, în baza art. 480 C. civ., obligarea pârâţilor la restituirea acestor bunuri, în deplină proprietate şi posesie.
La data de 25 octombrie 1999, M.B. şi B.G. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu invocând dreptul la proprietate asupra corpului A din imobil, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 458 din 28 octombrie 1996, încheiat cu pârâtul SC F. SA Bucureşti. Au cerut respingerea acţiunii principale, ca nefondată.
La data de 26 noiembrie 1999, B.I., decedată în cursul procesului şi succedată în drepturi de B.N., P.P. şi I.I., a formulat, la rândul ei, cerere de intervenţie în interes propriu cu privire la corpul B clădire, arătând că a dobândit proprietatea bunului în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2885 din 27 februarie 1997, încheiat cu pârâtul SC F. SA Bucureşti. Au solicitat, de asemenea, respingerea acţiunii principale, ca nefondată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 675 din 1 octombrie 2001, a admis acţiunea principală, aşa cum a fost formulată şi a respins, ca nefondate, cererile de intervenţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 382 din 3 iulie 2003, a admis apelurile pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi ale intervenienţilor M.B., B.G. şi I.I., a schimbat în întregime sentinţa şi, pe fond, admiţând cererile de intervenţie, a respins acţiunea principală.
În motivarea soluţiei din apel, s-a reţinut, în esenţă, că reclamanţii justifică drepturile subiective invocate şi, în consecinţă, au legitimare procesuală activă. Privind bunurile revendicate, s-a apreciat că ele au fost preluate în patrimoniul statului cu titlu valabil, respectiv prin efectul irevocabil al sentinţei civile nr. 427 din 9 martie 1954 a fostului Tribunal popular al raionului 23 August, pronunţată în baza Decretului nr. 111/1951. Ca urmare, fiind respectate şi cerinţele Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a conchis că sunt valabile şi actele de înstrăinare invocate de interveniente, aceştia dobândind dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate de la un verus dominus, pe temeiul bunei credinţe, care se prezumă. În consecinţă, prin efectul admiterii cererilor de intervenţie, s-a impus respingerea acţiunii principale, ca nefondată.
Împotriva acestei decizii reclamantul M.D.M., în nume propriu şi ca succesor în drepturi a reclamantei R.K.E.M., a declarat recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat, în esenţă, că hotărârea atacată este lipsită de temei legal. Respectiv sentinţa civilă nr. 427/1954, invocată ca temei al valabilităţii titlului statului, fiind dată cu privire la un bun indiviz, într-un proces judecat fără a fi citaţi şi prezenţi toţi coproprietarii, este nulă în întregime şi lipsită, ca atare, de efecte juridice. În consecinţă, s-ar impune admiterea acţiunii principale şi respingerea cererilor de intervenţie, ca nefondate, iar, implicit, constatarea nulităţii actelor de înstrăinare a imobilului.
Recursul este nefondat, după cum urmează.
Instanţa de apel a reţinut, iar pârâţii şi intervenienţii au admis fără a contesta (inclusiv prin exercitarea dreptului de recurs), că reclamanţii justifică drepturile subiective invocate prin acţiunea lor şi, în consecinţă, au calitate procesuală activă.
În schimb, instanţa de apel a considerat că titlul statului, fondat pe dispoziţiile Decretului nr. 111/1951 şi sentinţa civilă nr. 427 din 9 martie 1954 a fostului tribunal al raionului 23 August Bucureşti, este un titlu valabil, apreciere care, însă, se verifică a fi flagrant eronată. Mai întâi, probele dosarului relevă că abandonul bunului, prin emigrarea foştilor proprietari, a fost cauzat de persecuţiile etnice din anul 1941. Apoi, necontestat, potrivit înscrisurilor autentice produse de reclamanţi bunul era indiviz, în cote de 1/3 pentru autoarea reclamantului-recurent şi 2/3 pentru autorul reclamantei R.K.E.M. (decedată în cursul procesului de faţă). Cum sentinţa civilă nr. 427/1954 (citată supra) a fost pronunţată fără ca în proces să fie citaţi ori prezenţi toţi coindivizarii, rezultă că este lipsită de opozabilitate şi, ope legis, pentru nerespectarea contradictorialităţii procesuale şi a condiţiilor de preluare prevăzute de Decretul nr. 111/1950, nu poate constitui un titlu valabil în favoarea statului.
Cu toate acestea, soluţia respingerii acţiunii în revendicare nu poate fi reformată. În primul rând, logic şi firesc, restituirea bunului prin revendicare nu poate fi pretinsă decât posesorului neproprietar. Or, în speţă bunurile imobiliare revendicate au fost înstrăinate prin acte juridice subsecvente. Cum reclamanţii n-au chemat în judecată pe subdobânditori, ca posesori actuali ai acestor bunuri, rezultă că, într-adevăr, acţiunea îndreptată exclusiv împotriva vânzătorului, ca fost posesor neproprietar, nu putea fi admisă. În al doilea rând, subdobânditorii au intervenit în proces şi, invocând buna lor credinţă, au opus actele de înstrăinare subsecvente, ca acte translative de proprietate, perfect valabile. Practic, în condiţiile în care, la data actelor de înstrăinare (anii 1996-1997), bunurile erau părăsite de peste 50 ani de către foştii proprietari, iar strict formal a existat un titlu, fondat pe sancţiunea abandonului, prevăzută de Decretul nr. 111/1950, cu greu s-ar putea înlătura aparenţa dreptului de proprietate a statului şi a reprezentării avute de cumpărători (intervenienţii din proces) că dobândesc de la un verus dominus.
Aşa fiind şi cum prezumţia de bună credinţă a subdobânditorilor nu a fost înlăturată, cu temei, prin Decizia recurată, au fost admise cererile de intervenţie ale acestora şi menţinute, ca atare, actele de înstrăinare.
În consecinţă, recursul urmează să fie respins, cu substituirea motivării referitor la lipsa de valabilitate a titlului statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D.M. împotriva deciziei civile nr. 382 din 3 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5671/2003. Civil. CONFLICT NEGATIV DE... | ICCJ. Decizia nr. 5675/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
