Anulare act. Decizia nr. 810/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 810/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 06-12-2013 în dosarul nr. 5930/176/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 810/2013
Ședința publică de la 06 Decembrie 2013
Completul compus din:
Președinte D. M.
Judecător M. F. C.
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier C. C.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de către reclamanții N. D. E. și N. E. împotriva deciziei civile nr.102/A/2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, având ca obiect anulare act.
Procedura este îndeplinită fără citarea părților.
Se constată că la dosar s-au depus prin registratură concluzii scrise formulate de intimații C. M. și C. M..
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 29 noiembrie 2013, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub dosar nr._, astfel cum a fost precizată, reclamanții N. D. E. și N. E. au solicitat în contradictoriu cu pârâții C. M. și C. M., să dispună:
- anularea contractului de vânzare- cumpărare încheiat de părți și autentificat sub nr. 1773/18.06.2007 de BNP T. E. așa cum a fost rectificat prin încheierea de rectificare nr. 4066/10.07.2007 cu privire la imobilele înscrise în CF 8380 A. I., nr. top. 2950/1/1/III și în CF_ A. I., nr. top. 3625/2/35/4/2/2/3/3/1/1/1/1/1/1/1/1/1/2, contractul având o cauză falsă și fraudă la lege;
- anularea încheierii de rectificare sus menționată pentru lipsa acordului și consimțământului reclamanților;
- anularea încheierii de întabulare a contractului de vânzare cumpărare sus menționat;
- revenirea la situația anterioară de carte funciară;
- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 4081/2011, Judecătoria A. I. a respins acțiunea reclamanților N., pe care i-a obligat la plata către pârâți a sumei de 3348 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că prin contractul de împrumut și garanție imobiliară autentificat sub nr. 2869/2006 de BNP T. E., reclamanții, în calitate de debitori, au împrumutat de la pârâți, în calitate de creditori, suma de 50.000 Euro, echivalentul sumei de 177.040 lei, pe care o garantau cu construcție de pe imobilul situat în A. I., ., ., jud. A., înscris în CF nr._ A. I., nr. top. 3625/2/35/4/2/2/3/3/1/1/1/1/1/1/1/1/1/2, teren construibil, extindere spațiu comercial în suprafață de 51 mp, asupra acestui imobil reclamanții consimțind să se noteze ipoteca de rang I și interdicția de înstrăinare și grevare în favoarea creditorilor până la achitarea creditului.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1773/2007 de BNP T. E. și rectificat prin încheierea nr. 4066/2007, reclamanții, în calitate de vânzători, au vândut pârâților, în calitate de cumpărători, imobilul înscris în CF individuală 8380 A. I., nr. top. 2950/1/1/3 în suprafață de 45,43 mp și o boxă în suprafață de 5,68 mp și imobilul înscris în CF individuală nr. 3779 A. I., nr. top. 3625/2/35/4/2/2/3/3/1/1/1/1/1/1/1/1/1/2, teren construibil, extindere spațiu comercial, în suprafață de 51 mp cu prețul de 290.000 lei pe care pârâții vânzători au declarat că l-au primit de la cumpărători.
Din succesiunea contractelor încheiate de către părți, instanța de fond a considerat că nu se poate trage concluzia că reclamanții ar fi fost constrânși în vreun fel să încheie vreunul din actele autentice pe care le contestă prin prezenta cerere. Actele încheiate confirmă existența unor relații contractuale dintre părți, inițial acordându-se un împrumut, iar după aproximativ 1 an realizându-se o vânzare cumpărare.
Reclamanții nu au dovedit în niciun fel vicierea consimțământului. Dimpotrivă, s-au prezentat personal în fața notarului public și au încheiat actul autentic de împrumut cu garanție imobiliară, având reprezentarea exactă a actului pe care îl încheie din moment ce în partea finală a contractului de împrumut și garanție reclamanta N. E. arată explicit că este și beneficiara dreptului de concesiune asupra terenului și se obligă să renunțe la aceasta în favoarea noului proprietar al construcției dacă se va ajunge la executarea silită; or, astfel de mențiuni nu sunt dintre cele care în mod obișnuit s-ar putea găsi în formularea unor acte notariale și nu se poate susține că reclamanții nu au știut ce semnează, acest aspect fiind confirmat și de faptul că alături de pârâți au înțeles să declare că actul încheiat constituie titlu executoriu la data exigibilității potrivit art. 66 din Legea 36/1995.
Aceeași este situația și cu contractul de vânzare cumpărare care este, de asemenea, semnat de către reclamanți. Simpla rectificare nu a făcut decât să clarifice un număr topografic dintr-o carte funciară individuală pentru că numărul înscris inițial în contractul de vânzare cumpărare, așa cum acesta apare, este numărul unei cărți funciare colective, iar cel din încheierea de rectificare este numărul topografic pe care-l are unul dintre imobilele vândute prin contractul de vânzare cumpărare.
S-a reținut, în ce privește convențiile încheiate de părți, că acestea au forță juridică și pot fi impuse acestora, iar ceea ce s-a făcut în speță nu a constituit decât o concretizare practică a dispozițiilor art. 969, 970 C. civ. Invocarea ulterioară a prev. art. 966 Cod civil, în condițiile în care contractele au fost și executate nu poate avea niciun efect, pentru că actul autentic se bucură de prezumția de legalitate cu privire la conținutul său, iar din circumstanțele cauzei nu a reieșit existența viciilor de consimțământ, cauza falsă, nelicită sau frauda la lege, contractele încheiate de părți nefiind altceva decât expresia libertății de voință a acestora.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții N. D. E. și N. E., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
În expunerea de motive, apelanții arată în esență că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică întrucât prin sentința civilă nr. 4081/2011 pronunțată de Judecătoria A. I. le-a fost respinsă acțiunea formulată cu motivarea că nu au reușit să facă în niciun fel dovada vicierii consimțământului lor cu ocazia încheierii contractului atacat. Acest lucru reiese, în opinia instanței de fond, din faptul că reclamanții s-au prezentat în fața notarului public și au încheiat contractul în formă autentică.
S-a apreciat că hotărârea instanței de fond este nulă, întrucât a fost pronunțată de un judecător incompatibil, aflat în situația prevăzută de art. 27 pct. 7 C. pr. civ.
În ceea ce privește soluția de respingere a cererilor în probațiune, apelanții au apreciat-o ca nelegală, având în vedere faptul că au invocat motive de nulitate a convenției și anume lipsa consimțământului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cauza falsă și frauda la lege.
În ceea ce privește motivarea instanței de respingere a acțiunii reclamanților astfel cum a fost formulată și precizată, consideră că aceasta nu are niciun suport probator și legal.
Prin decizia civilă nr. 42/A/2012, Tribunalul A. a respins apelul reclamanților, a dispus ca, în baza art. 19 din OUG 51/2008, cheltuielile judiciare avansate de stat sub forma scutirii apelanților N. de la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 5364,5 lei să rămână în sarcina statului și a respins cererea intimaților pârâți C. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
Prima critică care se aduce hotărârii atacate vizează faptul că judecătorul care a pronunțat sentința atacată era incompatibil, în cauză fiind incident cazul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. pr. civ. Sub acest aspect s-a considerat că încheierea din data de 11.04.2011 prin care judecătorul fondului a respins proba testimonială nu este o hotărâre de dezinvestire și de verificare a legalității actului notarial și mai mult textul articolului de mai sus enumără limitativ situațiile în care judecătorul poate fi recuzat, cazurile fiind de strictă interpretare.
Referitor la existența sau inexistența consimțământului la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, s-a reținut că potrivit art. 948 C. civ., exprimarea consimțământului valabil al părții ce se obligă constituie una dintre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, ceea ce demonstrează că în situația în care consimțământul lipsește, actul este lovit de nulitate absolută, fiind lipsit cu desăvârșire de un element esențial, structural, respectiv voința. Discernământul este o componentă esențială a consimțământului și existența acestuia demonstrează libertatea de exprimare a consimțământului.
Actul juridic civil este prin esența sa un act conștient deci subiectul de drept care-l încheie trebuie să aibă puterea de a discerne asupra consecințelor juridice ale actului încheiat prin manifestarea sa de voință. Prezența sau lipsa discernământului constituie o stare de fapt, iar capacitatea subiectului de drept de a încheia actul juridic reprezintă o stare de drept. Persoana fizică care are capacitatea de exercițiu deplină este prezumată ca având și discernământul necesar pentru a încheia actele juridice corespunzătoare capacității ei, de aceea lipsa de discernământ trebuie să fie dovedită, iar dovada să fie neechivocă.
Este adevărat că voința juridică, pentru a deveni consimțământ trebuie să fie exteriorizată, dar în dreptul nostru civil, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a consimțământului, potrivit principiului consensualismului actelor juridice.
Fiind vorba de un înscris autentic, modalitatea de exteriorizare a consimțământului se face, de regulă, în scris.
Raportat la aceste aspecte reclamanții au susținut în acțiunea inițială și precizarea depusă la termenul din 02.05.2011 că nu și-au dat consimțământul la încheierea contractului de vânzare cumpărare – autentificat sub nr. 1773/10 iunie 2007 și scopul mediat ar fi fost acela de a se stinge contractul de împrumut și garanție imobiliară autentificat sub nr. 2869/27 septembrie 2006 încheiat la BNP T. E..
S-a apreciat de către Tribunal că aceste aspecte sunt contrazise de probele administrate în cauză. Astfel, în încheierea de autentificare a contractului notarul public a făcut următoarea mențiune: "În fața mea ... s-au prezentat ..., care după citirea actului au consimțit la autentificarea prezentului înscris și au semnat toate exemplarele lui". Contractul de vânzare - cumpărare fiind un act autentic, mențiunile referitoare la constatările personale ale notarului au deplină putere doveditoare, ele neputând fi combătute decât prin înscriere în fals așa cum prevede art. 1173 Cod civil, ceea ce reclamanții nu au solicitat.
Ca urmare, s-a apreciat că în mod corect instanța fondului a respins cererea în probațiune vizând audierea de martori pentru a se dovedi lipsa discernământului, tocmai față de semnarea actului autentic în fața notarului public de către reclamanții vânzători.
Eroarea notarului care a greșit încheierea iar apoi s-a sesizat din oficiu și a rectificat actul, nu poate fi imputată intimaților - pârâți și nu poate avea ca efect anularea voinței celui care s-a obligat juridicește prin contractul a cărui nulitate se solicită.
Legat de susținerile că efectele actului contestat ar fi afectate de o cauză falsă și frauda la lege, instanța de apel a reținut că apelanții reclamanți susțin că au fost in eroare cu privire la natura juridica a actului, crezând ca este vorba de o stingere a obligației de restituire a împrumutului și a ipotecii din cartea funciară, fără a exista intenția de vânzare imobilelor, întrucât nu s-a achitat nici prețul vânzării. Această susținere a apelanților nu este probată în niciun fel. In speță este vorba despre un înscris autentic care se încheie în fața unui notar public cu respectarea dispozițiilor Legii nr.36/1995 și anumitor solemnități cerute de lege, printre care și citirea conținutului actului si semnarea acestuia de părți, iar prezumția de validitate a cestuia nu a fost răsturnată.
În ce privește cauza convenției părților, s-a reținut că, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală și să fie licită și morală. Neîndeplinirea acestor condiții va antrena nulitatea absolută a actului juridic. In speța apelanții invoca lipsa cauzei, datorata lipsei contraprestației, adică lipsa prețului pe care apelanții susțin ca nu l-au primit. Existenta cauzei este prezumata pana la proba contrara conform art.967 Cod civil. In cuprinsul contractului este menționat prețul tranzacției si ca acesta a fost plătit de către cumpărători, acesta fiind o constatare personala a notarului public făcuta in limitele atribuțiilor sale si care face dovada până la înscrierea in fals.
Concluzionând, instanța de apel a reținut că în cauză reclamanții - apelanți nu au dovedit existența unor motive de nulitate absolută care să conducă la constatarea nulității contractului după cum în mod corect a reținut și prima instanță.
În ce privește cererea intimaților pârâți C. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, Tribunalul a respins-o apreciind că nu s-a făcut dovada efectuării acestora în calea de atac.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.
Reclamanții N. au solicitat în principal casarea hotărârilor pronunțate la fond și în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea administrării probelor testimoniale și a interogatoriului, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii.
În expunerea motivelor, recurenții susțin că în mod greșit s-a respins cererea în probațiune referitoare la proba testimonială, raportat la cauzele de nulitate a contractului invocate de aceștia prin acțiune, respectiv la viciile de consimțământ, cauza falsă și ilicită și frauda la lege.
Se arată de asemenea că, pe fondul cauzei, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, întrucât nu a dat eficiență contractelor de împrumut și de garanție încheiate anterior celui de vânzare – cumpărare. Recurenții susțin că nu exista nicio dovadă că au fost onorate la plată contractele de împrumut, că și în lipsa probelor testimoniale se poate aprecia că la încheierea contractului au fost încălcate prevederile Legii nr. 241/2005, prețul fiind derizoriu și vădit neserios.
În drept se invocă art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Recurenta a formulat cerere de ajutor public judiciar, soluționată prin încheierea din 15.11.2012, în sensul admiterii și scutirii de la obligația de plată a taxei de timbru.
Pârâții Coțorfea au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 12 – 15).
Prin recursul formulat, pârâții C. au solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, numai cu privire la cheltuielile de judecată din apel, în sensul obligării apelanților reclamanți la plata acestor cheltuieli.
În drept se invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 600/2012 a Curții de Apel A. I. a fost admis recursul declarat de reclamanții N. D. E. și N. E. împotriva deciziei civile nr. 42/A/2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.
A fost formulată și opinie separată în sensul respingerii recursului.
Decizia din recurs a avut la bază următoarele argumente:
Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat constatarea nulității contratului de vânzare-cumpărare, invocând faptul că au fost forțați prin amenințare să încheie contractul de vânzare-cumpărare și că în realitate acest contract ascunde un act de cămătărie. Ulterior reclamanții au precizat drept temei al nulității, cauza falsă ilicită și frauda la lege (filele 56, 33).
Prima instanță a respins proba cu interogatoriul pârâților, întrucât reclamanții nu s-au prezentat la termenul de judecată pentru a discuta utilitatea, concludenta și pertinența acestei probe, iar prin sentința pronunțată, a reținut că reclamanții nu au dovedit în niciun fel vicierea consimțământului.
Prin motivele de apel, reclamanții au criticat hotărârea primei instanțe în ce privește respingerea cererii în probațiune, susținând că existența sau inexistența consimțământului este o stare de fapt care putea fi probată cu orice mijloace de probă, inclusiv martori.
Reclamații au solicitat și în apel administrarea probei testimoniale și luarea interogatoriului pârâților, dar Tribunalul a respins probele, apreciind că, față de obiectul cauzei, acestea nu sunt utile (fila 58). Cu toate acestea, atunci când analizează criticile reclamanților, instanța de apel reține că aceștia nu au dovedit existența unor motive de nulitate absolută care să conducă la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea a constatat că, procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamanților, câtă vreme, pe de-o parte, a respins cererea în probațiune, iar pe de altă parte, a constatat că reclamanții nu au dovedit motivele de nulitate invocate.
Este de observat în primul rând, că instanța de apel nu a respins proba testimonială ca inadmisibilă, și a apreciat-o ca inutilă, ceea ce înseamnă că Tribunalul a considerat că o asemenea probă ar putea fi administrată, nefăcând nicio referire la condițiile de admisibilitate a probei cu martori. Aceasta cu atât mai mult cu cât și în considerentele deciziei reține că prezența sau lipsa consimțământului este o stare de fapt, iar potrivit regulilor de admisibilitate a probelor, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
În al doilea rând, Curtea a constatat că motivele de nulitate a contractului invocate de reclamanți vizează condițiile de valabilitate a convenției, respectiv consimțământul și cauza contractului. Ca urmare, prin probele testimoniale propuse de reclamanți nu se tinde a se face dovada contra sau peste ceea ce cuprinde contractul de vânzare-cumpărare, ci se urmărește dovedirea unei stări de fapt, așa încât nu se poate reține interdicția administrării probei testimoniale instituită prin art. 1191 alin. 2 din vechiul Cod civil, aplicabil în cauză. De altfel, practica și doctrina juridică au admis în unanimitate admisibilitatea probei cu martori atunci când se urmărește a se dovedi viciile de consimțământ sau fraudarea legii.
Față de cele reținute mai sus, Curtea a constatat că în mod greșit Tribunalul a respins apelul reclamanților ca nedovedit, în condițiile în care a apreciat că probele solicitate de apelanți sunt inutile, deși erau admisibile și se impunea a fi încuviințate pentru a da dreptul apelanților să își probeze susținerile. Ca urmare, Curtea reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. pr. civ., care, deși nu a fost indicat în mod expres ca temei al recursului, rezultă din criticile aduse de reclamanți hotărârii atacate.
Întrucât temeinicia acestui motiv de recurs atrage casarea hotărârii, Curtea a constatat că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de reclamanți.
Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat fondat recursul formulat de reclamanți, astfel că, în temeiul art. 312 C. pr. civ., a casat hotărârea atacată trimițând cauza spre rejudecare instanței de apel întrucât în fața acesteia se poate completa probațiunea.
În ce privește recursul declarat de pârâți, Curtea a constatat că într-adevăr, instanța de apel a reținut în mod eronat că intimații nu au dovedit cheltuielile de judecată, în condițiile în care aceștia au depus la dosar chitanța care justifică aceste cheltuieli, astfel că și recursul declarat de aceștia este fondat.
Ca urmare, în temeiul art. 312 C. pr. civ., Curtea a admis și acest recurs, dat, dată fiind soluția de casare ce se impune ca urmare a admiterii recursului reclamanților, a pronunțat o soluție similară și în cazul recursului pârâților, instanța de apel urmând a avea în vedere în rejudecare și criticile aduse de aceștia.
Cu ocazia rejudecării, arată curtea că, tribunalul va trebui să administreze toate probele necesare lămuririi pe deplin a stării de fapt, inclusiv proba testimonială admisibilă în cauza de față, cu respectarea dreptului părților de a propune orice probe le consideră utile în vederea dovedirii susținerilor lor.
În privința ajutorului public de care a beneficiat recurenta reclamantă, față de soluția de admitere a ambelor recursuri și de trimitere a cauzei spre rejudecare, instanța de apel trebuie să aibă în vedere și prevederile art. 18 și 19 din OUG nr. 51/2008, privind ajutorul public de care a beneficiat recurenta.
În rejudecare cauza a fost înregistrată sub dosar nr._ .
Față de îndrumările deciziei de casare nr. 600/2012, în rejudecare, instanța de apel a administrat proba testimonială, precum și proba cu interogatoriu și cu înscrisuri.
Prin decizia civilă nr.102/A/2013 Tribunalul A., în urma rejudecării apelului, a decis în sensul respingerii acestuia și a obligării apelanților la 2728 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei s-a reținut că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima critică cea a contractului, s-a observat că temeiul de drept indicat pentru această cerere îl constituie dispozițiile art. 966 și 968 Cod civil, așadar falsitatea cauzei, astfel încât o discuție asupra cauzei actului juridic civil este inevitabilă.
Pentru verificarea legalității acestui act se impune stabilirea scopului imediat al actului juridic, respectiv dacă actul juridic a avut o cauză licită și morală.
Cauza (scopul) este elementul actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Cauza este o parte a voinței juridice, de natură psihologică, ce explică și dă răspuns la întrebarea care este scopul în vederea realizării căruia s-a încheiat actul juridic.
Scopul imediat este determinat pe anumite categorii de acte juridice, iar în cazul actului de vânzare-cumpărare, scopul imediat al consimțământului cumpărătorului este dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrului cumpărat, iar scopul imediat al consimțământului vânzătorului este plata prețului lucrului vândut, fără nicio deosebire de la un contract la altul.
În ceea ce privește scopul mediat, acesta reprezintă acel element al cauzei care constă în motivul determinant pentru încheierea actului juridic, motiv care se referă fie la însușirile unei prestații, fie la calitatea unei persoane.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat al consimțământului este destinația concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat.
Din interpretarea actului autentic de vânzare cumpărare, ulterior celui de împrumut încheiat în anul 2006, rezultă că voința reală a părților a fost aceea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, iar nu de împrumut. Astfel, reclamanții aveau nevoie de bani, iar mijlocul prin care îi puteau obține a fost vânzarea imobilelor, iar cumpărătorii au urmărit achiziționarea bunurilor imobile. Nici măcar la încheierea contractului, reclamanții nu au avut reprezentarea că încheie un alt contract (după cum rezultă din motivarea acțiunii): știau că încheie un contract de vânzare cumpărare, însă au sperat fără nici un temei că dacă restituie banii primiți, imobilele le vor fi restituite. Pe de altă parte, reclamanții nu puteau fi constrânși să încheie contractul de vânzare cumpărare, pentru că - chiar în ipoteza în care s-ar avea în vedere și contractul de împrumut anterior, din anul 2006- pârâții aveau ipoteca asupra imobilului și dacă reclamanții nu restituiau sumele împrumutate se puteau îndestula în baza acelui contract, nefiind necesar un nou contract de vânzare cumpărare.
Prin urmare, actul de vânzare-cumpărare din data de 18.06.2007, autentificat la Notarul Public T. E. s-a încheiat între reclamanți și pârâții cu respectarea dispozițiilor art. 948 cod civil. Că este așa rezultă și din declarațiile martorilor audiați în cauză ,în calea de atac, care au relatat că intre părți s-a încheiat mai multe contracte de împrumut sub formă autentică, cât și sub semnătură privată reclamanții garantând împrumuturile cu imobilul din litigiu și care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare a cărei anulare se solicită. În acest sens s-a încheiat contractul de garanție reală imobiliară, fiind notat în CF dreptul de ipotecă de rangul I și interdicția de înstrăinare și grevare în favoarea creditorilor.
Pe de altă parte, potrivit art. 1173 cod civil, actul autentic are putere deplină în privința dispozițiilor și convențiilor pe care le constată. Deci, actul atacat, încheiat în data de 18.06.2007 a fost un contract de vânzare cumpărare și caracterul său autentic îi conferă deplină credibilitate până la înscrierea în fals și nu până la proba contrară, cum corect s-a reținut.
Din probatoriu administrat nu rezultă că reclamanții apelanți au fost constrânși să încheie un alt contract decât cel pentru care s-au înțeles. Dimpotrivă reclamanta era bucuroasă că prin vânzarea imobilului reușește să-și achite o parte din datorii, știut fiind faptul că imobilul vândut forma obiectul unui contract de închiriere pe o perioadă de 10 ani – care era deja în derulare.
În ceea ce privește prețul imobilului, potrivit art. 1303 cod civil, acesta trebuie să fie serios, adică să nu fie derizoriu, sau atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu existe preț. Altfel spus, prețul neserios nu poate constitui o cauză suficientă a obligației cumpărătorului de a transmite dreptul de proprietate. În doctrină și în practică, s-a stabilit că dacă prețul este sincer și serios, contractul de vânzare cumpărare este în principiu valabil chiar dacă prețul este sub valoarea reală a lucrului vândut, căci trebuie avut în vedere și subiectivismul părților. Însă, în speță, prețul nu a fost sub valoarea imobilului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții N. D. E. și N. E. solicitând în baza art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.7, 8 și 9 C.pr.civ. modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului, respectiv a acțiunii, cu cheltuieli de judecată în toate fazele de judecată.
În expunerea motivelor de recurs se arată că această cale de atac este admisibilă câte vreme instanța de apel interpretează selectiv probele de la dosar, apreciind fără nici un temei că în cauză părțile au urmărit de la bun început vânzarea imobilului cu consecința pentru reclamanți a încasării prețului și pentru pârâți a dreptului de proprietate, apreciind că actul se bucură de credibilitate până la înscrierea în fals, că nu există elemente de constrângere și prețul nu a fost sub valoarea imobilului.
Consideră că este lipsit de relevanța că instanța să se raporteze la destinația concretă ce urmează a se da lucrului și că scopul mediat era motivul pentru care s-a încheiat actul, motiv pentru care trebuia să existe, să fie real, licit și moral iar obligația să fie fundamentată pe o cauză reală și licită pentru a putea avea efect.
În continuare, recurenții expun istoricul relațiilor contractuale dintre părți, pornind de la împrumutul unor sume mici de bani inițial și ajungându-se apoi la încheierea contractului de împrumut garantat cu un spațiu comercial (2869/2006), a celui autentificat sub nr.3196/2006 și în final a celui de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită în speță. Recurenții arată că în condițiile în care sumele împrumutate de reclamant prin contractele de împrumut menționate și dobânzile aferente nu au putut fi restituite, încheierea contractului de vânzare-cumpărare era necesară, fiind singura modalitate de a obține o satisfacție imediată a pârâților și urma ca, în situația în care soții N. ar fi obținut un creditor pentru a restitui împrumutul, apartamentul să treacă din nou pe numele reclamanților, aspecte dovedite cu martori.
Consideră că instanța de apel a reținut fără nicio trimitere la probe că în cauză nu ar fi existat vreo constrângere, deși din probe rezultă maniera în cascadă de îndatorare a reclamanților față de pârâți, recunoașterea pârâtei că banii s-au dat cu dobândă cât și confirmarea de către martora Maluțan M. că la data încheierii contractului reclamanta a fost forțată să facă un contract referitor la spațiu.
Precizează că reclamanții au acceptat transferul dreptului de proprietate pentru a evita declanșarea unei executări silite, apreciind că actul de vânzare încheiat reprezintă doar o garanție a restituirii împrumutului, fără a avea nici un moment reprezentarea că cedează dreptul de proprietate, că stabilesc un preț al vânzării, sau orice alt aspect esențial contractului de vânzare-cumpărare.
Relevă faptul că la 14.06.2007 părțile au încheiat un contract sub semnătură privată în care pârâții arată că ar mai fi acordat încă 700.000 ROL iar la două zile, pe același înscris apare mențiunea că din acea sumă N. E. a primit 5000 euro în condițiile împrumutului și după încă două zile, N. D. ar mai fi primit, în aceleași condiții, 200.000 ROL. Însă, aceste sume nu au fost acordate dovadă stând faptul că după perfectarea contractului pârâții nu au mai realizat nici un demers pentru recuperarea sumelor pretins a fi restante cu toate că ar fi fost vorba de sume considerabile.
Mai susține că au făcut dovada cu martori că au oferit pârâților la câteva zile după încheierea contractului suma pe care o datora însă aceștia au refuzat să o primească, și, ca dovadă au depus în fața instanței și cele două contracte de ipotecă (din 7.12.2006 pentru 59.000 Euro și 25.06.2007 pentru 27.000 Euro), cât și un înscris eliberat de BCR din care rezultă că reclamanții au primit împrumutul solicitat la 10 zile după vânzarea imobilului.
Apreciază că, în acesta condiții, esența litigiului gravitează în jurul noțiunii de cauză ca element al actului juridic și constă în scopul urmărit de părți la încheierea contractului în structura căruia intră scopul imediat (cauza proxima) și scopul mediat (cauza remota) În contractele sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea unei părți pe plan subiectiv a unei contraprestații din partea părții care se obligă iar în contractul de vânzare-cumpărare ea trebuie înțeleasă în sensul că atunci când vânzătorul are reprezentarea pe plan subiectiv că-și înstrăinează bunul său și cumpărătorul se va obliga să achite contravaloarea bunului cumpărat. Arată, că în speță vânzătorii nu au avut reprezentarea la momentul încheierii contractului că înstrăinează bunul și nici cumpărătorii că achită vreun preț pentru bunul cumpărat, raporturile juridice dintre părți născându-se în legătură cu un împrumut, aspecte dovedite cu martori.
Precizează că a dovedit cu martorii audiați și scopul mediat, respectiv motivul pentru care s-a încheiat actul, motiv pentru care trebuia să existe, să fie real, licit și moral. dar în speță contractul este fundamentat pe o cauză falsă, ilicită, făcută cu scopul de a-i constrânge pe recurenți să achite peste cele prevăzute de lege.
Mai susțin că nu a existat niciodată o dovadă că contractele de împrumut au fost onorate la plată, ori, apreciază că este surprinzător cum pârâții care aveau creanțe ce trebuiau recuperate la pretinse valori de peste 50.000 Euro, creanțe exigibile, nu au mai făcut demersuri pentru a le recupera, dar, au cumpărat și un bun pretinzând că au plătit și prețul.
Susțin că pe baza probelor administrate se poate aprecia că la data încheierii contractului s-au încălcat dispozițiile Legii nr.241/2005 privind evaziunea fiscală, prețul fiind unul derizoriu, față de prețurile de circulație vehiculate la acea dată, de asemenea, prețul era vădit neserios, cu mult sub valoarea reală a imobilului, aspect dovedit de martora Maluțan M..
În drept invocă disp.art.312 alin.3, 304 pct.7, 8, 9 C.pr.civ. art.1303, 966, 1294, 1173 și 948 C.civ., Legea nr.248/2005.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimații C. M. și M. au solicitat respingerea recursului și cheltuieli de judecată arătând că recurenții invocă aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate și că apărările inițiale ale recurenților au fost înlocuite cu altele, lucru inadmisibil în baza prevederilor art.316 coroborat cu art.294 C.pr.civ.
Precizează că în speță nu s-a probat că reclamanții nu au dorit vânzarea ci doar restituirea împrumutului și că susținerile conform cărora contractul are o cauză falsă și ilicită iar prețul este mai mic decât cel al pieței sunt infirmate de probele administrate în cel de-al doilea ciclu procesual.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
Calea de atac a recursului este deschisă părților și poate duce la casarea ori modificarea hotărârii recurate doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art.304 C.pr.civ.
Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu mai poate constitui motiv de recurs în actuala reglementare a art.304 C.pr.civ, deoarece pct.11 al art 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară a fost abrogat prin OUG nr.138/2000.
În cauză, motivarea recursului reclamanților cuprinde, expunerea parcursului raporturilor contractuale dintre părți cu referire la contractele intervenite între acestea, cât și criticile referitoare la maniera în care instanța de apel a apreciat asupra concludenței și utilității probei testimoniale și a celei cu înscrisuri în cauză, și, de asemenea critici vizând modul în care probațiunea a fost interpretată, ajungându-se de către tribunal la concluzia că voința părților a fost aceea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare și că, în esență, au fost respectate prevederile art.948 C.civ. cât și cele ale art.1303 C.civ.
Examinarea tuturor acestor susțineri cu raportare la probele cauzei implică reanalizarea situației de fapt în temeiul probatoriului deja administrat. Ori, acest control de netemeinicie, așa cum s-a arătat mai sus, nu intră în atribuțiile instanței de recurs și exced limitelor prevăzute de art.304C.pr.civ.
Raportând starea de fapt stabilită în mod definitiv în etapa procesuală anterioară (starea de fapt care nu mai poate fi schimbată de instanța recursului) la temeiurile de drept de care se prevalează reclamanții în susținerea acțiunii, (continuarea deciziei civile nr.810/2013 pronunțată în dosar nr._ 8)
Curtea apreciază că soluția instanțelor de fond și de apel este legală, nefiind dovedită nici existența unei cauze false și frauda la lege, nici lipsa sau vicierea consimțământului și nici caracterul neserios și derizoriu al prețului vânzării.
Având în vedere considerentele expuse cât și faptul că nu poate fi identificată nicio situație care să atragă incidența în cauză a motivelor de nelegalitate invocate de recurenți și prevăzute de art.304 pct.7, 8 și 9 C.pr.civ., Curtea, în baza art.312 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul reclamanților.
În baza art.274 C.pr.civ. recurenții vor fi obligați să plătească intimatei C. M. suma de 620 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat (f.19).
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții N. D. E. și N. E. împotriva deciziei civile nr.102/A/2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Obligă recurenții să plătească intimatei C. M. suma de 620 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 06 Decembrie 2013.
Președinte, D. M. | Judecător, M. F. C. | Judecător, C. G. N. |
Grefier, C. C. |
red.D.M.
C.C.2ex/13.01.2014
jud.apel L.P. P.,L.D.
jud.fond H.D.C.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 809/2013. Curtea de... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 478/2013. Curtea de Apel ALBA... → |
|---|
