Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 75/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 75/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 07-02-2013 în dosarul nr. 5978/97/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 75/2013
Ședința publică de la 07 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier M. R.
Ministerul Public a fost reprezentat de d-na procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 333/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă avocat Ș. E. pentru intimatele reclamante C. E. și B. E. Șotira, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea intimatelor reclamante.
Mandatara intimatelor reclamante depune în fața instanței înscris provenind de la C.N.S.A.S. pentru a proba confiscarea terenului deținut de antecesorii reclamantelor în localitatea Tomnatic la momentul strămutării. Nu are cereri de formulat.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat Ș. E. mandatara intimatelor reclamante solicită respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pe ambele capete de cerere. În ce privește constatarea caracterului politic al strămutării autorilor reclamantelor, arată că strămutarea este de drept o măsură cu caracter politic în sensul Legii 221/2009, normă cu caracter impersonal, iar instanța a constatat în concret aplicabilitatea legii în cauză. Referitor la despăgubirile materiale susține că prin înscrisurile depuse au făcut dovada confiscării suprafeței de 4 ha și 4000 mp teren deținut de autorii reclamantelor la momentul ridicării lor forțate din localitatea Tomnatic și strămutați la Viișoara, că nu au formulat cereri sau notificări în baza legilor reparatorii, și că nu au fost despăgubiți. Mai arată că pârâtul nu a contestat la fond valoarea terenului evaluat în raport de prețurile comunicate de Camera Notarilor Publici.
Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului declarat de pârât doar în ce privește solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale. Reclamantele nu au făcut dovada confiscării terenului în sensul de măsură de siguranță dispusă urmare măsurii administrative luate față de autorul reclamantelor. Referitor la critica privind constatarea caracterului politic arată că aceasta nu poate fi primită întrucât atributul constatării incidenței în cauză a Legii 221/2009 revine instanței.
În replică, mandatara intimatelor reclamante arată că această confiscare nu era obligatoriu să se facă printr-un act care să conțină ad literam cuvântul confiscare, astfel că solicită interpretarea în sens larg, de preluare, având în vedere că în cuprinsul Legii 221/2009 nu există text care să enunțe ce înseamnă confiscare; ori preluarea au demonstrat-o.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la nr._, reclamantele C. E. și B. E. Șotira au chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
-să se constate că măsura administrativă a strămutării tatălui și bunicilor reclamantei B. E. Șotira și respectiv, a soțului reclamantei C. E. - Constineanu C. și Constineanu G. și E. – toți decedați - din localitatea Tomnatic, județul T. în localitatea Mărculeștii Noi, județul Călărași, în perioada 18.06.1951 – 29.06.1955, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 are caracter politic și se încadrează în prevederile art.3 lit. e din Legea nr.221/2009;
-să se constate că pentru atare măsuri cu caracter politic prevederile Legii nr. 221/2009, în special art. 1-5 au caracter de recunoaștere a vinovăției statului și a ilegalităților comise față de persoanele care au fost supuse la măsurile respective și se justifică tragerea la răspundere a acestuia de către persoanele respective ori de către soții supraviețuitori ai acestora sau descendenții lor până la gradul II inclusiv;
- să se constate că prin dislocarea forțată de la domiciliul din Tomnatic, defuncților le-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal și să fie obligat pârâtul să plătească reclamantei B. E. Șotira despăgubiri morale de 1.500.000 euro sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moral suferit de tata și bunicii săi, prin măsura strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu pe perioada 18.06._55, iar reclamantei C. E. suma de 500.000 lei sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moral suferit de defunctul său soț C. C., prin măsura respectivă, precum și suma de 7480 euro sau echivalentul în lei la data plății efective pentru prejudiciul material suferit ca urmare a confiscării suprafeței de 4 ha și 4000 mp teren.
În subsidiar reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moral suferit de defunctul lor tată și respectiv, soț C. C. prin strămutare și fixarea domiciliului obligatoriu.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat, în sinteză, că tatăl, respectiv soțul lor a fost dislocat la data de 18 iunie 1951 împreună cu părinții săi, de către miliție, securitate și alte forțe de ordine ale statului și strămutați în județul Călărași, fiind aruncați în câmp deschis, sub cerul liber și obligați să presteze muncă grea la culturile de bumbac, în schimbul unor porți modeste de mâncare. Că, în perioada respectivă au fost siliți să trăiască la limita supraviețuirii, obligați să-și facă adăpost în pământ, populând zona împreună cu alte persoane în aceiași situație, considerate dușmani ai regimului comunist sau colaboraționiști cu nemții pe timpul regimului.
De asemenea, reclamantele au arătat că la ridicarea restricțiilor domiciliare, antecesorii lor nu au mai avut locuință, fiindu-le confiscată, astfel că, bolnavi și epuizați, s-au stabilit inițial în localitatea Batiz, județul Hunedoara, unde aveau rude dispuse să-i găzduiască, iar ulterior, în orașul S..
În fine, reclamantele au solicitat despăgubiri materiale pentru suprafața de 44.000 mp teren, în sumă de 1700 euro/hectar, conform raportului de evaluare pe anul 2012, comunicat de Camera Notarilor Publici din Timișoara.
Ulterior, reclamantele și-au completat acțiunea, invocând, în completarea temeiurilor de drept inițiale, art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, art. 998-1000 Cod civil, precum și art. 504-506 din Codul de procedură penală.
Pârâtul a depus întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă raportat la Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale prevederile articolului 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă pe motiv că situația relevată de reclamante nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009 în condițiile în care, nu s-a dovedit că măsura a fost dispusă ca urmare a săvârșirii unor fapte de împotrivire față de regimul totalitar.
A solicitat respingerea acțiunii ca nefondată sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale invocând caracterul excesiv al sumelor pretinse cu acest titlu, dificultatea evaluării lor și doza de aproximare pe care o presupune o atare evaluare pecuniară a suferințelor și lezării unor drepturi personal-nepatrimoniale, precum și jurisprudența CEDO, în materie.
Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor și sub aspectul despăgubirilor materiale pretinse.
Prin sentința civilă nr. 333/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara-secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantele C. E. și B. E. Șotira împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara și în consecință s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării, în perioada 17.06.1951 – 27.06.1955, de la domiciliu din localitatea Tomnatic, județul T., în localitatea Viișoara, raionul Slobozia a numiților C. C. și părinților acestuia, C. G. și C. Glicheria-E., toți decedați. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 7480 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale. A fost respinsă, în rest, acțiunea civilă precizată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta C. E. are calitate de soție supraviețuitoare a defunctului C. C., iar reclamanta B. E. Șotira are calitate de descendent gradul I al defunctului C. G. și descendent gradul II a defuncților C. Glicheria-E..
Aceștia au suferit măsura administrativă a dislocării lor de la domiciliul din localitatea Tomnatic fiindu-le fixat domiciliul obligatoriu în perioada 1951 – iunie 1955 în localitatea Viișoara, raionul Slobozia.
Măsura a fost dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 (fila 54), în considerarea calității lor de refugiați din teritoriul românesc, ocupat de fosta URSS.
Familia C. avea în proprietate la momentul dislocării 4 ha 4000 mp teren pe raza localității Tomnatic, teren primit în proprietate la Reforma Agrară nr. 187/1945, teren pe care familia nu l-a recuperat la ridicarea restricțiilor domiciliare în baza Deciziei nr. 6100/1953 și nici ulterior, prin legile proprietății adoptate de legiuitor după Revoluția din 1989.
Prin art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009 măsurile administrative luate de fostele organe ale miliției și securității în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 sunt considerate de drept ca având caracter politic.
Potrivit art. 5 din același act normativ, legiuitorul român a reglementat dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 sau a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestora dreptul soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul II inclusiv, de a solicita instanței obligarea statului la despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin condamnare, precum și la despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect a măsurii administrative, dacă acestea nu au fost restituite în condițiile Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005.
Or, în cauză instanța a considerat evident că familia compusă din C. G., Glicheria-E. și C. prin măsura dislocării de la domiciliul din Tomnatic, județul T., unde trăiau și erau agricultori și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Viișoara - Slobozia, o perioadă de 4 ani, unde au fost siliți să-și ducă existența la limita supraviețuirii, le-a fost creat un prejudiciu moral prin lezarea drepturilor primordiale la libertate, sănătate, siguranță, precum și a celor personal-nepatrimoniale ce definesc personalitatea umană precum demnitatea, onoarea, libertatea, fiind persecutați, umiliți, terorizați fără altă vină decât aceea de a fi optat pentru un alt regim politic decât cel comunist (fila 86, 107).
Așadar, reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri morale pentru prejudiciul moral creat soțului și respectiv, antecesorilor lor ca urmare a dislocării lor, în perioada 1951 – 1955.
Prin Decizia nr. 1358/2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Or, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, lipsind prin aceasta, implicit, norma juridică respectivă de orice eficacitate.
De altfel, prin Decizia nr. 12/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a României, la soluționarea recursului în interesul legii, promovat de Procurorul General a statuat că acțiunile în despăgubiri morale întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, declarat neconstituțional, nu mai pot fi admise.
Sub aspectul art. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamante ca temei al acțiunii lor, acest tribunal, constată că întradevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Lege nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României – prin art. 20 -, s-a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut, ca atare și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare, iar la art. 4, 14, prohibiția muncii forțate și prohibiția discriminării.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 – publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994 – prevederile acesteia – ca și jurisprudența dezvoltată de Curtea de la Strasbourg, în legătură cu ele – nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
În ce privește temeiul art. 504-506 Cod procedură civilă, invocat de reclamante prin completarea acțiunii, se constată că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Or, în cauză, este evident că reclamantele nu se află în situația de victime a unei erorii judiciare.
În ce privesc dispozițiile art. 998-1000 Cod civil, invocate în completarea temeiurilor de drept, în susținerea cererii respective, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în condițiile în care este exclusă calitatea statului, respectiv a altei persoane juridice, de autor al faptei delictuale/quasidelictuale. De altfel, acest temei de drept obligă instanța să examineze prescripția dreptului material la acțiune al reclamantelor și să impună timbrajul corespunzător valorii obiectului cererii, în condițiile Decretului nr. 167/1958 și, respectiv a Legii nr. 146/1997.
Cum, în cauză, s-a dovedit că la momentul dislocării familia C. avea în proprietate 4 ha 4000 mp teren arabil și cum valoarea acestuia a fost estimată la suma de 1700 euro/ha, fără ca pârâtul să o conteste, tribunalul – în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Lege nr. 221/209 - a admis cererea de despăgubiri, în limita acestei sume. (f. 72; 107; 127;129; 140-141; 146)
Ca urmare, prin soluția pronunțată s-a constatat caracterul politic al dislocării soțului reclamantei C. E. – defunctul C. C., precum și a antecesorilor reclamantei B. E. Șotira – respectiv a defuncților C. C., G. și Glicheria-E. de la domiciliul din localitatea Tomnatic în localitatea Viișoara, în perioada 18.06.1951 – 27.06.1955 și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 7480 euro sau echivalentul în lei, la data plății, reprezentând contravaloarea suprafeței de 4 ha 4000 mp teren agricol confiscat prin efectul respectivei măsuri administrative (fila 140, 57, 107).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței în sensul respingerii capătului de cerere prin care s-a solicitata constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicată de dislocare și fixarea domiciliului obligatoriu în localitatea Mărculeștii Noi a defuncților C. C., G. și Glicheria-E., care erau soțul respectiv tatăl și bunicii reclamantelor și a capătului de cerere privind acordarea de daune materiale în sumă de 7480 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea suprafeței de 4 ha și 4000 mp teren agricol ca neîntemeiate.
În motivarea recursului, pârâtul susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu. Astfel, potrivit art. 1 alin. 2 din legea 221/2009 constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă s-a întemeiat pe …..e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952, și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne. Măsurile aplicate antecesorilor reclamantelor au fost dispuse în temeiul Deciziei MAI 200/1951, astfel că nu era necesară intervenția instanței pentru constatarea acestui caracter. Aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din legea 221/2009, pot solicita constatarea caracterului politic al măsurii administrative persoanele care au făcut obiectul altor măsuri decât cele prevăzute la art. 1 din lege.
În ceea ce privește acordarea daunelor materiale, recurentul consideră de asemenea nefondată soluția instanței de fond. Se arată că, potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din legea 221/2009 despăgubirile se pot acorda doar pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă acestea nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în condițiile Legii 10/2001 sau ale legii 247/2005. În sentința atacată, se menționează că reclamantele au arătat că la ridicarea restricțiilor domiciliare, antecesorii lor nu au mai avut locuință, fiindu-le confiscată, astfel că s-au stabilit în localitatea Batiz jud. Hunedoara, unde aveau rude dispuse să-i găzduiască, apoi în localitatea S.. De remarcat faptul că autorii, respectiv soțul reclamantelor au fost dislocați din localitatea de domiciliu Tomnatic și strămutați în Viișoara,Regiunea Slobozia, iar la sfârșitul perioadei de strămutare nu s-au mai întors la domiciliul de unde au fost strămutați susținând că locuința le-a fost confiscată, însă nu au depus dovezi în acest sens.
Deși se susține în sentință că la momentul dislocării fam. C. avea în proprietate 4 ha și 4000 mp teren arabil, nu se arată prin ce mijloc de probă s-a ajuns la această concluzie, nefiind depuse copii de pe registrele agricole sau extrase CF. Din adeverința nr. 486/2011 eliberată de Primăria . din verificările efectuate în listele anexă întocmite cu prilejul aplicării legii 18/1991 și legii 1/2000 nu figurează validat C. G., sau moștenitorii săi pentru suprafața menționată.
Reclamantele nu au făcut dovada confiscării imobilului și . Statului R. ca efect al măsurii administrative, ci doar au arătat că C. G., în baza titlului de proprietate nr._ a fost împroprietărit la legea Reformei Agrare, pe lotul 213 cu 4 ha și 4000 mp din moșia expropriata de la colaboraționiști în . . câtă vreme nu s-a probat că a fost confiscat terenul solicită a se respinge pretențiile reclamantelor privind obligarea statului la plata sumei de 7480 euro. Referitor la valoarea terenului consideră că nu este o probă concludentă valoarea indicată în raportul de evaluarea comunicat de Camera Notarilor Publici T.. Ca urmare, solicită respingerea și a acestui capăt de cerere.
Prin întâmpinarea depusă, intimatele reclamante au solicitat respingerea recursului ca nelegal și nefondat. În privința solicitării de a respinge capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative aplicate antecesorilor lor, arată că legea este o normă de conduită cu caracter impersonal în timp ce constatarea încadrări în respectiva situație se face raportat la fiecare caz în parte, iar proba încadrării în lege se face prin hotărârea judecătorească. În cauza de față, prin hotărâre judecătorească s-a constatat că autorii reclamantelor s-au aflat în situația prevăzută de art. 3 lit. e din legea 221/2009. În ceea ce privesc criticile referitoare la nereîntoarcerea autorilor reclamantelor în Tomnatic, aceasta s-a datorat tocmai confiscării averii ca efect al strămutării. Proba existenței dreptului de proprietate la data strămutării consideră că au făcut-o cu actele din care rezultă confiscarea averii de 5 ha teren în . Primăriei probează că nu li s-a reconstituit teren și nu li s-a eliberat titlu de proprietate pe legile fondului funciar, iar cu adresa de la Camera Notarilor Publici T. au confirmat prețul unui ha de teren de 1700 euro. Legea nu cere a se demonstra că bunurile au intrat în proprietatea statului ca efect al confiscării, ci doar ca bunurile să fi fost confiscate ca efect al măsurilor administrative. Consideră că nu au obligația de a proba că S. R. a făcut acte de confiscare, intimatele probând că autorii lor au avut terenul la data ridicării lor din localitate și nu le-a fost restituit potrivit legilor reparatorii. Cât privește termenul de confiscare, Legea 221/2009 îl enunță în mod generic, operațiunea de confiscare s-a produs prin Decizia MAI 200/1951 în baza căruia a operat exercițiul autorității statului de despărțire a persoanelor de bunurile imobile.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată următoarele:
Cu privire la primul motiv de recurs, se constată că este nefondat și va fi respins. Astfel, antecesorii reclamantelor au fost dislocați din localitatea de domiciliu Tomnatic jud. T., în baza Deciziei nr. 200/1951. Această decizie este menționată art. 3 lit. e din legea 221/2009 și conferă de drept caracter politic dislocării impuse persoanelor în baza ei . Legea nu acționează însă abstract, din oficiu asupra tuturor situațiilor pe care le prevede și este nevoie de intervenția instanței de judecată, care are rolul de a constata că unei anumite stări de fapt îi este aplicabilă o prevedere legală.
În ceea ce privește acordarea despăgubirilor materiale: în mod greșit afirmă intimatele că nu trebuie să dovedească faptul confiscării, pentru că potrivit art. 1169 cod civil, cel care face o solicitare instanței trebuie să o și dovedească. Astfel, reclamantele intimate au făcut dovada că antecesorii lor au deținut teren pe raza localității Tomnatic jud. T., însă nu au făcut dovada confiscării imobilului. A confisca înseamnă a trece în patrimoniul statului a unui bun în baza unei hotărâri judecătorești sau a altui act emis de un organ oficial. Deci, singura afirmația reclamantelor că le-a fost luat terenul în suprafață de 4 ha și 4000 mp nu este suficientă pentru a proba îndeplinirea condiției impuse de lege pentru acordarea de daune materiale.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din legea 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic …. pot cere obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent…. Deci, se pot cere despăgubiri pentru bunuri confiscate fie ca efect al unei hotărâri judecătorești, fie ca efect al măsurii administrative, însă nu s-a făcut dovada că reclamantele s-ar încadra în vreuna din cele două situații. Rațiunea legii 221/2009 este de a oferi despăgubiri persoanelor persecutate politic, pentru bunuri care le-au fost confiscate. Ori, pentru situațiile în care bunurile au fost preluate fără titlu, există legile speciale de reparație: legea 18/1991, și Legea 10/2001. Nu este suficient că reclamantele intimate au făcut
(continuarea deciziei civile nr. 75/07.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
dovada că nu le-au fost restituite aceste terenuri, câtă vreme nu s-a făcut dovada îndepliniri primei condiții din lege: confiscarea bunurilor.
Având în vedere aceste argumente, curtea constată că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicarea a legii și fiind aplicabil art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, în temeiul art. 312 cod procedură civilă,va admite recursul pârâtului și va modifica sentința în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, pe care îl respinge. Se va menține sentința în ceea ce privește respingerea daunelor morale și caracterul politic al măsurii aplicate antecesorilor reclamantelor.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 333/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Modifică în parte sentința atacată sub aspectul soluționării cererii de acordare a despăgubirilor materiale, în sensul că respinge acest capăt din cererea reclamatelor C. E. și B. E. Șotira.
Menține hotărârea atacată în ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării antecesorilor reclamanților și respingerea daunelor morale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.02.2013.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, M. R. |
Redc. A.N.
Tehn.A.N.
2 ex/18.03.2013
Jud. fond- I. M.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 105/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
