Grăniţuire. Decizia nr. 139/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 139/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 179/204/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 139/2013
Ședința publică de la 28 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta R. S., împotriva deciziei civile nr. 150/A/2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._, având ca obiect grănițuire.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat B. E. cu delegație la dosar pentru recurenta reclamantă și avocat S. M. cu delegație la dosar pentru intimatul pârât N. C., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de intimatul pârât N. C., din care un exemplar se comunică mandatarul ales al reclamantei recurente care declară că nu solicită termen pentru studiul acesteia.
Mandatarul ales al intimatului pârât, avocat M. S. arată că nu mai susține excepția nulității recursului declarat de pârâtă, invocată prin întâmpinare.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatarul ales al recurentei reclamante, avocat B. E. solicită admiterea recursului declarat de aceasta cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul A.. Consideră că în mod greșit instanța de apel a stabilit linia de graniță, între imobilele proprietatea părților. Expertul a stabilit hotarul pe o linie care nu corespunde cu hotarul real, motiv pentru care, în fața instanței de apel a depus la dosar înscrisuri doveditoare, respectiv expertiza efectuată în fond la Judecătoria Câmpina și plan de situație eliberat de Primăria B.. Față de aceste înscrisuri, depuse la dosar, instanța de apel a apreciat utilă și pertinentă efectuarea în cauză a unei noi expertize, încuviințată dar care nu a mai fost administrată, revenindu-se asupra acestei probe. Menționează că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată în baza unor înscrisuri care nu au fost puse în discuția părților, respectiv documentația OCPI. Această documentație urma a fi examinată în cadrul noii expertize care însă nu s-a mai administrat.
În drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. pr. civ. Solicită a se constata că expertiza a fost încuviințată de instanța de apel la termenul de judecată din 24.04.2012, și solicită urmare a admiterii recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea acestei probe.
Mandatarul ales al intimatului pârât, avocat S. M. solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală. Solicită instanței de recurs a observa că la niciunul din motivele de recurs nu este precizată de către recurentă, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea în cauză a unei noi expertize. Cu privire la documentația la care a făcut referire, arată că instanța de apel a apreciat că este nevoie de întocmirea unei asemenea documentații, fiind pusă în discuția părților și însușită de acestea. Instanța de apel a coroborat documentația OCPI cu expertiza efectuată în fața instanței de fond, concluzie care a dus la respingerea administrării efectuării unei noi expertize. Cu privire la documentele invocate, arată că acestea nu sunt înscrisuri noi ci hotărâri judecătorești pronunțate în litigiile între părți, de care părțile au cunoștință, astfel că nu s-a încălcat principiul contradictorialității.
Cu referire la celelalte motive de recurs invocate de recurentă, arată că în concret nu se invocă motive de nelegalitate, acestea raportându-se la sentința pronunțată de instanța de fond.
În ce privește pct. 7 al art. 304 C. proc. civ, referitor la nemotivarea soluției pronunțată, menționează că nu este incident în cauză. Instanța de apel a făcut o analiză istorică a stării de fapt, a constatat existența unei gospodării comune, din care s-au desprins imobile distincte, delimitate.
Pentru considerentele expuse, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, justificate cu înscrisuri la dosar.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin sentința civilă nr. 3511/2010 pronunțată de Judecătoria Câmpina în dosar nr._ a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în grănițuire, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții R. G. și R. S. în contradictoriu cu pârâtul N. C. și în consecință:
S-a dispus grănițuirea proprietăților părților pe aliniamentul 3-4-5-6-7-8-16, conform planului anexă al expertizei topografice întocmită de expertul A. F. G..
A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului de a îngrădi proprietatea sa pe o distanță de 23,6 ml cu gard confecționat din plasă de sârmă împletită din oțel galvanizat, înaltă de 1,80 m, fixată din țeavă metalică cu diametrul de cel puțin 50 mm.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților suma de 256,9 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții au dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat de BNP C. E. sub nr. 1735/02.09.2002 suprafața de 562 mp teren situat în intravilanul orașului B., . B, jud. Prahova, din care: 422 mp curți – clădiri și 140 mp drum, iar prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat de BNP M. O., sub nr. 1492/2009 și-au extins proprietatea, dobândind un teren învecinat, în suprafață de 618 mp situat tot în intravilanul orașului B., . B, jud. Prahova, din care 433 mp livadă și 185 mp drum de acces comun.
Pârâtul N. C., prin sentința civilă nr. 2151/1989, hotărâre irevocabilă prin nerecurare, a devenit proprietarul exclusiv a două loturi de teren în suprafață de 421 mp și respectiv 1385 mp, situate în orașul B., ., jud. Prahova.
Dreptul de proprietate al părților a fost întabulat în cartea funciară, elocvente fiind extrasele de CF, din cuprinsul cărora rezultă că suprafața măsurată a proprietății reclamanților concordă cu cea din acte, în timp ce terenul de 1804 mp al pârâtului, la măsurătorile cadastrale a rezultat a fi de 1760 mp.
Cele două imobile învecinate ale părților au fost identificate, măsurate de expert, care a precizat că terenul reclamanților în suprafață de 1180 mp este identificat pe schița de plan, la punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-16-15-14-13-12-10-11-1, iar cel al pârâtului este în suprafață de 1760 mp și identificat pe schița de plan, la punctele 3-4-5-6-7-8-16-17-18-19-20-21-22-23-24-25-26-27-28-29-30-31-32-33-3, suprafață ce corespunde cu documentațiile cadastrale nr._ și nr._ din 28.09.2009, care au avut la bază sentința civilă nr. 1027/1990 pronunțată în dosarul nr. 2151/1989 al Judecătoriei Câmpina, în care este menționată suprafața de 1806 mp.
A mai precizat expertul în completarea lucrării, că inițial, terenul pârâtului, indicat în cuprinsul sentinței la care a făcut referire, de 1806 mp, a fost măsurat cu ruleta și calculul suprafeței a fost efectuat aritmetic, matematic, iar în urma măsurătorilor efectuate cu aparatură de precizie, a constatat că suprafața de 1760 mp corespunde cu măsurătorile efectuate în vederea înscrierii imobilului la cartea funciară, aspect cu care pârâtul a fost de acord și pentru care nu a efectuat contestație, diferența de 46 mp, neregăsită pe teren, încadrându-se în toleranța admisă de normativele în vigoare ce se regăsesc în Ordinul nr. 634/2006 al ANCPI.
Față de titlurile părților și măsurătorile efectuate, expertul a stabilit linia de hotar între cele două proprietăți ca fiind cea din punctele 3-4-5-6-7-8-16, potrivit planului.
Dreptul la acțiune bazată pe dispozițiile art. 584 C. civ, acțiunea în grănițuire, semnifică posibilitatea pentru proprietar sau orice altă persoană, ce este titularul unui drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, printr-o acțiune în justiție, restabilirea hotarului ce separă fondurile învecinate și marcarea acestora prin semne materiale vizibile. Într-o astfel de acțiune, judecătorul nu are posibilitatea de a se pronunța asupra întinderii dreptului de proprietate, ci asupra formei terenului al cărui contur este fixat decisiv prin linia hotarului despărțitor, determinat prin semne vizibile.
În ipoteza în care, prin acțiunea în grănițuire se solicită și parte determinantă din terenul limitrof deținut fără drept de una din părți, s-a decis că ea implică și o revendicare, situație în care reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul său de proprietate potrivit principiilor aplicabile în materie și, doar în atare condiții este inadmisibil a se solicita grănițuirea a două proprietăți, câtă vreme între proprietarii acestora există pretenții revendicative și mai mult, aceștia nu au investit instanța cu soluționarea unor astfel de pretenții.
Raportând acestea la speța de față, instanța a reținut că reclamanții nu au pretenții revendicative față de pârât, posedând în fapt întreg terenul de 1180 mp, potrivit titlurilor acestora de proprietate, respectiv a celor două contracte de vânzare – cumpărare anterior evidențiate. De altfel, nici pârâtul nu a formulat astfel de pretenții împotriva reclamanților, nedepunând o cerere în revendicare, în plus, acesta posedă o suprafață de teren de 1760 mp, astfel cum a rezultat din măsurătorile cadastrale. Chiar dacă terenul stăpânit în fapt de pârât are o suprafață cu 46 mp mai mică decât cea indicată în titlul său de proprietate, respectiv sentința civilă nr. 1026/24.04.1990 pronunțată de Judecătoria Câmpina, diferența în minus se încadrează în toleranța admisă de normativele în vigoare, aspect evidențiat în lucrarea de specialitate topografie întocmită în cauză. Mai mult, expertul topograf a arătat implicit că diferența între suprafața de teren posedată în fapt de pârât și cea indicată în titlul acestuia de proprietate este rezultatul măsurătorilor care au fost efectuate cu ocazia soluționării dosarului finalizat prin sentința amintită, ce au fost realizate cu ruleta, calculul suprafeței efectuându-se aritmetic, comparativ cu cele realizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză dispus în cauză.
Față de cele de mai sus, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii în grănițuire invocată de pârât și s-a dispus potrivit art. 584 C. civ, grănițuirea proprietăților părților, pe aliniamentul 3-4-5-6-7-8-16, conform planului anexă al expertizei topografice întocmită de expert A. F. G..
Cu privire la obligația de a face, respectiv, obligarea pârâtului de a îngrădi proprietatea sa pe o distanță de 23,60 ml, cu gard confecționat din plasă de sârmă împletită din oțel galvanizat, înalt de 1,80 m, fixată din țeavă metalică cu diametrul de cel puțin 50 mm, instanța de fond a reținut următoarele:
Dreptul de îngrădire este un simplu atribut al dreptului de proprietate.
Obligația de îngrădire nu se referă la orice fel de îngrădire, ci numai la cea prin „ziduri” a căror înălțime nu poate depăși doi metri, inclusiv coama, iar nu și îngrădirea prin simple garduri.
Convențiile prin care doi vecini cad de acord să nu-și îngrădească proprietățile sau să le îngrădească în alt mod decât prin ziduri având doi metri înălțime sunt valabile.
Dreptul de îngrădire se poate exercita prin bună învoială sau prin judecată, stabilindu-se în prealabil, felul materialelor, locul, cheltuielile iar dacă proprietarul a construit zidul singur, pe cheltuiala lui, el nu mai poate obliga pe vecin să contribuie ulterior la cheltuială, deoarece într-un asemenea caz se consideră că el a renunțat la dreptul pe care îl acordă art. 600 C. civ.
Conform art. 600 C. civ, „fiecare poate, în orașe și suburbii, a îndatora pe vecinul său, a contribui la clădirea și repararea îngrădirii ce desparte casele, curțile și grădinile lor”.
Dispoziția art. 600 C. civ, are un caracter excepțional și a fost interpretată restrictiv. Dacă vecinul va proceda la construirea zidului despărțitor fără să fi avut în prealabil acordul vecinului său sau autorizarea justiției, nu mai poate constrânge pe vecinul său să-l despăgubească de jumătatea cheltuielilor făcute cu construirea lui.
Față de argumentele invocate, s-a constatat că pretenția reclamanților de a fi obligat pârâtul de a construi gard despărțitor pe o anumită distanță, confecționat din materiale, este neîntemeiată, nefiind susținută de dispozițiile anterior arătate și, în temeiul art. 600 C. civ. a fost respinsă.
În concluzie, a fost admisă în parte acțiunea, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 – 276 C. pr. civ, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 256,9 lei cheltuieli de judecată.
La stabilirea acestei sume s-a avut în vedere faptul că din cele două petite formulate de reclamanți, doar unul dintre acestea a fost admis, stabilindu-se astfel că jumătate din cheltuielile suportate de ambele părți reprezintă cheltuieli de grănițuire.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, casarea sentinței criticate pentru administrarea de probe noi, acte și expertiză.
In dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a susținut că în cauză se impune efectuarea unui nou raport de expertiză pentru stabilirea corectă a liniei de graniță dintre cele două proprietăți, care să aibă în vedere schița efectuată în dosarul nr. 5081/93. Aceasta a arătat că nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză la instanța de fond întrucât nu erau în posesia expertizei efectuată cu prilejul dezbaterii succesiunii și ieșirii din indiviziune care a format obiectul dosarului 5081/93 al Judecătoriei Câmpina. Din acest motiv s-au opus și la efectuarea unui nou raport de expertiză așa cum a solicitat N. C..
Apelanta a susținut de asemenea că se impune efectuarea unui nou raport de expertiză care să aibă la bază și documentația de întabulare în Cf a imobilelor în litigiu.
O altă critică adusă sentinței apelate este aceea că în mod greșit instanța a reținut că în speță dispozițiile art. 600 C. civ. au un caracter excepțional și prin urmare urmează să fie interpretate restrictiv. Întrucât pârâtul refuză să-și îngrădească terenul, apreciază că cererea reclamantului de a solicita obligarea acestuia la îngrădirea proprietății este perfect admisibilă, față de disp. art. 600 Cod civil.
Apelanta mai susține că hotărârea este netemeinică sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată. Susține apelanta că instanța de fond a făcut un calcul netemeinic atât în ceea ce privește totalul cheltuielilor suportate de reclamanți, cât și în privința cheltuielilor pentru primul capăt de cerere, respectiv cel al grănițuirii. Instanța de fond a reținut o sumă mult mai mică decât cea suportată efectiv de către reclamanți.
In mod greșit a reținut instanța că din totalul cheltuielilor de judecată, jumătate revine fiecăruia dintre părți, în condițiile în care în speță sunt incidente dispozițiile art. 584 Cod civil.
Prin încheierea dată de ICCJ la data 17.01.2012, cauza s-a strămutat la Tribunalul A. în vederea soluționării apelului reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 150/A/2012, Tribunalul a respins apelul declarat de reclamanta R. S. împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a obligat-o apelanta să plătească intimaților suma de 700 cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:
Cu privire la prima critică adusă sentinței apelate, respectiv efectuarea unui nou raport de expertiză, Tribunalul a apreciat că în calea de atac nu se mai impune administrarea acestei probe, motivat de faptul că reclamanții apelanți nu au avut obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit la instanța de fond, fiind întrutotul de acord cu concluziile acesteia. S-a considerat că în calea de atac partea nu mai poate contesta o probă cu care a fost de acord la instanța de fond și nici nu mai poate cere probe noi potrivit prevederilor art. 292 ind. 3 pct. 1 C. pr. civ.
S-a mai reținut că imobilele deținute în prezent de către părți au aparținut aceleiași proprietar, respectiv N. I. și N. V., formând un singur corp de clădire. După decesul celor doi, masa succesorală rămasă de pe urma acestora s-a împărțit fiilor acestora conform certificatului de moștenitor nr. 89/1987. În urma dezbaterii succesiunii părțile au rămas în indiviziune.
Prin sentința civilă nr. 1026/1990 a Judecătoriei Câmpina, pronunțată în dosar nr. 2151/1989, s-a dispus partajarea masei succesorale rămase de pe urma defuncților N. I. și N. V., în două loturi, conform variantei a II-a propusă de expert. La baza pronunțării acestei hotărâri de partajare a masei succesorale a stat raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de ing. M. I.. În baza acestei hotărâri și a expertizei tehnice topografice care făcea parte integrantă din sentință, părțile s-ai înscris în cartea funciară .
Prin sentința civilă nr. 5570/1993 pronunțată în dosar nr. 5081/1993 a Judecătoriei Câmpina are loc ieșirea din indiviziune a părților. Hotărârea pronunțată în cauză a avut la bază raportul de expertiză întocmit de expert Braitor S., expertiză care face part integrantă din hotărârea de sistare a indiviziunii. Și această hotărâre a fost notată în cartea funciară.
Ulterior au loc înstrăinări succesive ale parcelelor nou formate cu ocazia sistării indiviziunii. Așa cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare depus de apelanți, aceștia dobândesc terenul în configurația avută ca urmare a sistării indiviziunii prin sentința civilă 5570/1993 a Judecătoriei Câmpina. Rezultă de aici că în prezent terenul apelanților nu poate avea o altă configurație, iar linia de graniță nu poate fi stabilită pe un alt amplasament.
Coroborând hotărârea judecătorească nr. 5570/1993 cu raportul de expertiză întocmit în cauză la instanța de fond și depoziția martorilor, s-a concluzionat că linia de graniță stabilită la instanța fondului este una corectă și în concordanță cu configurația parcelelor, așa cum s-au născut ele.
Cât privește cea de a doua critică adusă sentinței apelate, Tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată. . corect s-a reținut de către instanța de fond că dispozițiile art. 600 C. civ. au un caracter excepțional și nu pot fi interpretate decât în sens restrictiv, întrucât dispoziția legală nu se referă la orice fel de îngrădire, ci numai la cea prin „ziduri”, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Cu privire la cea de a treia critică referitoare la cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut că, fiind parte căzută în pretenții, în mod corect au fost obligați apelanții la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R. S., solicitând casarea hotărârii atacate și, rejudecând, să fie admisă proba cu o nouă expertiză.
În expunerea motivelor, recurenta susține că hotărârea atacată este nelegală deoarece prin încheierea din 24.04.2012 instanța de apel dispus administrarea de probe, respectiv emiterea unei adrese către OCPI Prahova, fără a pune în discuția părților această chestiune, încălcând prevederile art. 129 alin. 5 C. pr. civ.
Se susține că prin aceeași încheiere, Tribunalul a admis probele solicitate, inclusiv proba cu expertiza, iar această încheiere are caracter interlocutoriu, astfel că instanța nu mai putea reveni asupra ei.
Recurenta arată de asemenea că, deși a argumentat și a demonstrat în fața instanței motivul pentru care nu a formulat obiecțiuni la prima expertiză și necesitatea unei noi expertize, instanța de apel nu face nicio referire la înscrisurile depuse de reclamantă, dar invocă în schimb documentația solicitate din oficiu de la O. Prahova. Se susțin că hotărârea cuprinde considerente contradictorii de natură să creeze confuzie, respectiv trimiterea la expertiza întocmită de expert M. I. și Braitor S., cu toate că din schițe rezultă că situația diferă de cele reținute de instanță. Recurenta arată că înscrierea intimatului în CF nu s-a făcut în temeiul celor două lucrări de expertiză, ci s-a făcut în 2009 în baza altei expertize, neomologate la înscriere.
Recursul este legal timbrat (fila 9).
În drept se invocă art. 304 pct. 5, 7, 9 C. pr. civ.
Intimatul N. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (24-26).
Analizând legalitate deciziei atacate, prin prisma criticilor formulate, curtea reține următoarele:
Prin încheierea din 24.04.2012, apelanta reclamantă a solicitat proba cu expertiza topografică și proba testimonială. Instanța a dispus încuviințarea probei cu martori și, apreciind necesară depunerea documentației care a stat la baza întăbulării, a dispus emiterea unei adrese în acest sens.
Rezultă așadar că, chiar dacă instanța a apreciat utile cererile în probațiune și le-a admis, în dispozitivul încheierii a arătat în mod clar ceea ce a încuviințat.
Este adevărat că din încheierea din 24.04.2012 nu rezultă că instanța a pus în discuție administrarea probei cu înscrisuri, dar reclamanta a avut posibilitatea să discute această probă, astfel că nu se poate reține vreo vătămare prin depunerea documentație fără a pune în discuție această chestiune. Ca atare, nefiind îndeplinite cerințele art. 105 C. pr. civ., aceste critici sunt nefondate.
Încheierea din 24.04.2012 nu este o încheiere interlocutorie în sensul art. 268 alin. 3 C. por. Civ., așa cum greșit susține recurenta, pentru că instanța de judecată nu a dezlegat nicio chestiune prealabilă asupra căreia să nu mai poată reveni.
În ce privește administrarea probei cu expertiza, aceasta a fost pusă în discuția părților la termenul din 19.06.2012, când reclamanta, prin mandatar, a solicitat efectuarea unei noi expertize și a indicat obiectivul pentru expertiză. Tribunalul a apreciat că nu se impune administrarea acestei probe, motiv pentru care a respins cererea apelantei reclamantă. Ca urmare, nu se poate reține că instanța ar fi revenit asupra acestei probe, ci, dimpotrivă, s-a pronunțat asupra ei cu respectarea obligațiilor statuate prin art. 129 C. pr. civ. și cu respectarea garanțiilor procesuale ale părților referitoare la principiul contradictorialității și la dreptul la apărare.
Ca urmare, nici aceste critici nu sunt fondate.
În ce privește critica referitoare la motivarea deciziei și la existența unor considerente contradictorii și confuze, Curtea constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel a argumentat de ce nu se mai impune efectuarea unei noi expertize și a avut în vedere inclusiv expertiza întocmită în 1993, de care s-a prevalat reclamanta în susținerea cererii de efectuare a unei noi expertize.
Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, ca urmare a abrogării art. 304 pct. 10, 11 C. pr. civ., aceste critici vizând netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii instanței de apel.
Pentru cele ce preced, Curtea constată că criticile formulate de recurentă nu se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5,
(continuarea deciziei civile nr. 139/28.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
7, 9 C. pr. civ., astfel că în baza art. 312 C. pr. civ., va respinge ca nefondat recursul de față.
În temeiul art. 274 C. pr. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în recurs în sumă de 900 lei, reprezentând onorariul avocatului ales și cheltuieli de transport filele 29, 32).
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R. S. împotriva deciziei civile nr. 150/A/2012 pronunțată de Tribunalul A. – Secția I Civilă.
Obligă recurenta să plătească intimatului N. C. suma de 900 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.02.2013.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, N. P. |
Redc./Tehn. M.F.C./04.03.2013
N.P./2 ex/20.03.2013
Jud. fond – E. S.
Jud. apel – L. D./L. P. P.
| ← Strămutare. Sentința nr. 57/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 364/2013. Curtea de... → |
|---|
