Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 208/2014. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 208/2014 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 13-05-2014 în dosarul nr. 208/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 208/2014
Ședința publică de la 13 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. M.
Judecător M. F. C.
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Procuror V. L.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de reclamanții D. D., D. S. și D. D. și de pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. DGRFP TIMIȘOARA P. ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR P. H., împotriva sentinței civile nr. 339/2013 pronunțată de T. H. în dosar civil nr._, având ca obiect despăgubiri la Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursurile de față fiind motivate, scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. pr. civ.
Se constată că s-au înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinări formulate de reclamanți la recursul declarat de pârât și formulată de pârât la recursul reclamanților, prin care se solicită judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. pr. civ.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ambelor recursuri declarate în cauză, atât de reclamanți cât și de pârât. Consideră hotărârea pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică în conformitate cu jurisprudența Curții de Apel.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față,
P. acțiunea civilă înregistrată la acest tribunal, la nr._ /29.05.2012, reclamanții D. D., D. S. și D. D. au chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând ca, în condițiile Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării antecesorului lor, D. N., pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra orânduirii sociale în dosarul nr. 1974/1949 al Tribunalului M. C. și să fie obligat pârâtul la plata suma de 100.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin arestarea sa, la 21.10.1949 și condamnarea penală.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că antecesorul lor, în baza sentința penale pronunțate de T. M. C., în dosarul nr. 1974/1949, a fost lipsit de liberate cca. un an de zile, ceea ce a afectat întreaga viață familială și profesională a acestuia, iar tratamentele brutale aplicate în perioada de penitență, caracterizate prin tortură, batjocorire, izolare fizică și morală, i-au afectat grav, pe termen lung, starea de sănătate datorită bătăilor zilnice pe picioare și pe întregul corp, care i-au cauzat plăgi ulceroase, tromboze și tromboflebite și întreaga circulație periferică, a lipsei de apă și mâncare, precum și faptului de a fi fost deținut secret și mutat dintr-un penitenciar în altul, ceea ce a condus la labilitatea lui psihică și fizică.
Reclamanții au mai arătat că răpirea și arestarea în secret a antecesorului lor au afectat și familia acestuia, care nu a primit nici o informație și nu a putut lua legătura cu el pe întreaga perioadă a arestării, situația repercutându-se și asupra situației lui profesionale, întrucât era student, iar la terminarea studiilor nu a putut avansa în carieră, întrucât avea cazier și era monitorizat de securitate.
În fine, reclamanții au susținut că antecedentele penale al antecesorului lor, s-au repercutat și asupra fiului său, D. S., care, nu a putut să susțină examenul de admitere la facultate, deși era un elev eminent, întrucât a fost chemat afară din sala de examinare, de către membrii securității, pe acest considerent, astfel că a trebuit să se angajeze necalificat, fără să mai poată absolvi o unitate de învățământ superior, astfel că suma pretinsă cu titlu de daune morale, urmează să compenseze prejudiciile provocate prin arestarea și condamnarea antecesorului lor, D. N..
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a depus întâmpinare, invocând Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a României, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii sub aspectul acordării de daune morale, ca nefondat.
Sub aspectul caracterului politic al condamnării antecesorului reclamanților în dosarul nr. 1974/1949 al Tribunalului M. C., pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra orânduirii sociale, pârâtul a solicitat respingerea cererii reclamanților ca nefondată și nedovedită.
P. sentința civilă nr. 339/2011, T. H. a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții și a constatat caracterul politic al condamnării penale a defunctului D. N. - decedat la 14.07.1998, în dosarul nr. 1974/1949, prin sentința penală nr. 1566/1949 a Tribunalului M. C., pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prev. și ped. de art. 209 pct. II lit. b Cod penal. S-a respins în rest acțiunea civilă.
În considerentele sentinței s-au reținut următoarele:
Reclamanta D. D., are calitatea de soție supraviețuitoare a defunctului D. N. - decedat la data de 14.07.1998, iar reclamanții D. S. și D. D., sunt descendenți gradul I și II ai defunctului, în calitate de fiu și nepoată de fiu.
Acesta a fost judecat într-un lot de inculpați și condamnat la 3 luni închisoare corecțională și 500 lei cheltuieli de judecată, în dosarul nr. 1974/1949 prin sentința penală nr. 1566/1949 de T. M. C., pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prev. și ped. de art. 209 pct. II lit. b Cod penal.
P. art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, condamnările prev. de art. 209 Cod penal, sunt incluse, de drept, în categoria condamnărilor cu caracter politic.
P. art. 5 alin. 1 lit. a, a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul foștilor condamnați politic, care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, iar în caz de deces, dreptul soțului supraviețuitor sau al descendenților până la gradul II, inclusiv, de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca instanța să țină seama de măsurile reparatorii acordate deja, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
P. actul normativ respectiv, legiuitorul nu a reglementat însă și criteriile de evaluare a despăgubirilor, lăsând la aprecierea instanței atât stabilirea întinderii prejudiciului cât și a cuantumului despăgubirilor.
Jurisprudența tradițională în materie și doctrina modernă, au admis că daunele morale, ca formă de compensare a unui prejudiciu moral, ar trebui să ofere celui îndreptățit, o satisfacție totală, adecvată, astfel încât cuantumul lor să asigure o reparație echitabilă pentru suferințele sau dezavantajele produse victimei și nicidecum să se transforme într-un instrument în realizarea unor scopuri străine de natura acestei instituții, precum îmbogățirea fără justă cauză.
Pornind de la aceste jaloane orientative, s-au avut în vedere circumstanțele speciale ale cazului care conduc la concluzia că defunctul D. N., a fost judecat într-un lot de inculpați și condamnat, pentrusăvârșirea unei infracțiuni politice, într-o perioadă agresivă, în care regimul politic totalitar tindea la eradicarea fermă și exemplară a tot ce mai putea reprezenta rezistență sau opoziție, sub durata căruia a fost torturat, umilit, înfometat, supus la frig, teroare și fiind considerat „element dușmănos”, ca de altfel toți deținuții politici nu i-au fost recunoscute nici cele mai elementare drepturi omenești și nici îngăduită vreo relație cu familia, prin modalități ca: corespondență, vizite sau pachet.
Cum metodele de reeducare în regimul de penitență „ ex terminis”, la care erau supuși deținuții politici, considerați dușmani ai poporului, în cea mai agresivă perioadă a instaurării comunismului, sunt de notorietate, s-a apreciat că tratamentele degradante asimilabile torturii, precum bătăi, înfometări, supunerea la munci grele, șantajul, frica, frigul, lipsa asistenței medicale, interzicerea oricărei legături cu familia ori cu exteriorul au lezat grav drepturile primordiale ale antecesorului reclamanților, ca libertatea, sănătatea, integritatea fizică și psihică ca și cele personal nepatrimoniale ce definesc personalitatea umană, precum demnitatea, onoarea, reputația justifică repararea prejudiciului suferit de antecesorul reclamanților, D. N., prin condamnarea penală, cu caracter politic suferită prin sentința penală nr. 1566/1949 a Tribunalului M. C., într-un cuantum rezonabil, pe criteriul echității.
S-a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis, însă, excepția de neconstituționalitate, invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Așadar, sub aspectul despăgubirilor morale pretinse, acțiunea reclamanților este inadmisibilă pe temeiul de drept invocat - 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 fiind respinsă ca atare.
De altfel, prin Deciziei nr. 12/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a României, la soluționare recursului în interesul legii, a statuat, că acțiunile în despăgubiri morale întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, declarat neconstituțional, nu mai pot fi admise.
În concluzie, raportat la cele ce preced și în considerarea practicii în materie a Curții de Apel A. I., și având în vedere că, în România, judecătorii se supun doar legii, posibilitatea soluționării unor cauze, pe baza principiului ex aequo . doar privilegiul unor instanțe internaționale, în cazuri excepționale și cu îndeplinirea unor condiții, instanța a adoptat o soluție de admitere, doar în parte, a acțiunii reclamanților.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâtul.
P. recursul declarat, reclamanții au solicitat casarea sentinței, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii în totalitate.
În expunerea motivelor de recurs se arată că familiei defunctului, prin urmărirea și supravegherea permanentă, i-au fost restrânse drepturile și libertățile fundamentale inclusiv cele prevăzute de art. 6 paragraful 1 CEDO, fiind îndreptățiți la daune morale potrivit Codului civil. Despăgubirile morale au fost solicitate pentru a compensa suferințele lor, ca persoane persecutate de vechiul regim, iar instanța a fost investită și cu acest capăt de cerere.
Mai susțin că instanța trebuia să aplice dispozițiile art. 16 alin. 3 din Constituția României, referitoare la răspunderea patrimonială a statului precum și a dispozițiilor dreptului comun ( art. 504 C. pr. pen) privitoare la repararea integrală a prejudiciilor produse prin privarea de libertate și condamnarea pe nedrept, coroborată cu dispozițiile Codului civil privind acordarea daunelor morale.
Mai precizează că CEDO, atunci când analizează incidența acordării despăgubirilor pentru daune morale, în temeiul art. 41 din CEDO, ia în considerare prejudiciul moral, adică repararea stării de temere, a neplăcerilor și incertitudinilor care au rezultat prin încălcarea dispozițiilor acestei Convenții precum și a altor daune materiale.
Invocă în acest sens Hotărârea din 19.01.2010, pronunțată în cauza A. Murareț și alții împotriva României și Hotărârea din 10.11.2004 pronunțată în cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei.
Invocă și Rezoluția nr. 1096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalizare comuniste, în care se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate, inclusiv de instanțe, în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste, trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât acelea acordate celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime.
Deasemenea, și sub aspectul cuantumului despăgubirilor invocă jurisprundența CEDO care, prin Hotărârea din 28.05.2002, în cazul Beyer contra Italia, a acordat cea mai mare sumă ca despăgubiri.
S. R., prin recursul formulat, susține, în esență, că nu se mai impunea constatarea caracterului politic al condamnării față de prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, astfel că nu mai era nevoie de intervenția instanței.
P. întâmpinarea formulată în cauză, reclamanții au solicitat respingerea recursului declarat de pârât, pentru motivele invocate și în cererea de recurs.
S. R., prin recursul declarat, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți ca nefundat, față de decizia Curții Constituționale nr. 1260/2010 și decizia ICCJ 12/2011 și față de faptul că reclamanții nu pot solicita modificarea obiectului cauzei în recurs.
Verificând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport cu normele legale incidente, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește recursul pârâtului, Curtea reține:
Potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din Legea 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unei astfel de condamnări.
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, este independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că hotărârea prin care a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
Ca urmare, plecând de la norma abstractă, obiectivă cuprinsă în art. 1 din lege, se impunea ca instanța de fond să constate că situația concretă a antecesorului reclamanților se încadrează în această prevedere și ca urmare, condamnarea suferită de acesta are caracter politic.
Față de aceste considerente, Curtea constată nefondat recursul pârâtului, urmând ca în temeiul art. 312 C. pr civ. să respingă recursul acestuia.
Referitor la recursul reclamanților:
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită prima instanță rezultă că obiect al acțiunii îl formează solicitarea de acordare de daune morale pentru prejudiciul suferit de antecesorul reclamanților prin condamnarea pronunțată în dosar nr. 1974/1949 al Tribunalului M. C. și prin măsurile luate împotriva acestuia ulterior condamnării. Temeiul de drept invocat de reclamanți este Legea nr. 221/2009, aspect subliniat în precizarea depusă la f. 67 – 78 a dosarului de fond. În precizarea menționată se invocă și prevederile CEDO cât și jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Reclamanții nu au investit instanța de fond cu solicitarea de analizare a restrângerii drepturilor și libertăților lor fundamentale prin urmărirea și supravegherea permanentă ce a avut loc după eliberarea din penitenciar a antecesorului lor și nici nu s-au prevalat în drept de dispozițiile Codului civil, de dispozițiile art. 6 paragraf 1 CEDO, de art. 16 alin. 3 din Constituția României, de dispozițiile art. 504 C. pr. pen. și de art. 41 din CEDO și nici de Rezoluția nr. 1096. Toate aceste chestiuni sub aspectul obiectului și a temeiului juridic, au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefiind supuse analizei instanței de fond.
Ori, în conformitate cu dispozițiile art. 132 C. pr. civ.. modificarea cererii de chemare în judecată se poate face doar în fața primei instanțe (nu și a celei care soluționează calea de atac), în termenele și condițiile acestui text de lege, care însă, nu sunt îndeplinite în speță. În acest context, Curtea, față de prevederile art. 304 și 304 ind. 1 C. pr. civ., care arată ce anume poate forma obiect al analizei instanței de recurs (art. 304 – motive de nelegalite iar în situația art. 304 ind. 1 – toate aspectele cu care a fost investită prima instanță) apreciază ca inadmisibile în recursul de față solicitările reclamanților menționate anterior și fundamentate pe temeiuri de drept cu care instanța de fond nu a fost investită. În consecință, nu se va mai proceda la analiza motivelor de recurs care vizează aceste chestiuni.
În ceea ce privește solicitarea cu care a fost investită prima instanță prin cererea inițială și prin precizarea de acțiune raportată la dispozițiile Legii nr. 221/2009 și la prevederile dreptului comunitar și ale CEDO cât și la jurisprundența CEDO, Curtea reține următoarele:
P. Decizia nr. 1358/2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. 4 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3/ 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12/2011 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, care a statuat drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 11.12.2013, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a reținut că invalidarea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist (cauza Unédic contra Franței, cauza Nastaca D. și alții împotriva României).
CEDO a considerat că, chiar dacă reclamanții percep ca pe o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă.
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți. Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
Pe cale de consecință, în mod corect a reținut prima instanță că reclamanții nu sunt îndreptățiți la daune morale, în baza Legii nr. 221/2009.
Se impune a se mai preciza că, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același sens CEDO a reținut că statului nu îi revine nicio obligație, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (cauzele Marckx contra. Belgiei, cauza Nastaca D. și alții împotriva României). Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției.
Invocarea practicii CEDO nu duce la o altă concluzie, instanța europeană amintind în nenumărate rânduri că adoptarea Convenției Europene nu impune statelor contractante o obligație generală de a repara abuzurile comise de regimurile politice anterioare. Atunci când însă se adoptă o legislație specială în acest sens, drepturile trebuie exercitate în conformitate cu această legislație specială, or Legea nr. 221/2009 nu mai prevede posibilitatea
(continuarea deciziei civile nr. 208/13.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
acordării daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic.
Față de cele reținute, Curtea constată că recursul reclamanților nu este fondat, nefiind incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304-3041 C. pr. civ., astfel că îl va respinge, în temeiul art. 312 C. pr. civ.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții D. D., D. S. și D. D. și de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr. 339/2013, pronunțată de T. H. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13 Mai 2014
Președinte, D. M. | Judecător, M. F. C. | Judecător, C. G. N. |
Grefier, N. P. |
Redc. D.M./16.06.2014
Tehn. N.P
2 ex/19.06.2014
Jud. fond – M. I.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 22/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 23/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
