Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 203/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 203/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 203/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 203/2013
Ședința publică de la 21 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier M. R.
M. Public a fost reprezentat de doamna procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta S. M. împotriva sentinței civile nr. 2086/2012 pronunțată de T. A. în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză, la prima strigare, se prezintă mandatarul recurentei reclamante, domnul S. N., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea intimatului pârât S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin DGFP A..
Cauza a fost solicitată peste rând, la amânări fără discuții, în lipsa procurorului de ședință.
Mandatarul recurentei reclamante solicită acordarea unui termen pentru comunicarea și studiul întâmpinării depusă de parte. Primește un exemplar din întâmpinare.
Instanța lasă cauza la rând având în vedere lipsa procurorului de la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei se prezintă în instanță mandatarul recurentei reclamante, lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura completă, faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea intimatului pârât S. R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. A..
Întrebat fiind de instanță dacă are studii juridice, mandatarul recurentei reclamante cu procură judiciară arată că are studii juridice, dovada fiind la dosar.
Mandatarul recurentei reclamante și reprezentanta Ministerului Public arată că nu au cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatarul cu procură al recurentei reclamante solicită admiterea recursului declarat, modificarea în parte a sentinței pe motiv că instanța de fond nu s-a pronunțat pe solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul politic al bunicului său, și pe daune morale. Deși au fost declarate neconstituționale prevederile din lege ce permiteau acordarea de daune morale, instanța nu poate respinge cererea întrucât s-ar crea o vădită inechitate față de hotărârile pronunțate anterior deciziilor Curții Constituționale. Pe fond, învederează motivele de recurs dezvoltate în scris.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, menținerea hotărârii de fond. Solicitarea de acordare a daunelor morale a fost respinsă având în vedere solicitarea lor în baza art. 5 lit. a din Legea 221/2009, text de lege declarat neconstituțional care nu mai poate fi aplicat. În ce privește cheltuielile de judecată la care a fost obligat tatăl reclamantei, arată că obligarea la plată s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești de condamnare, ce nu a fost desființată.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față;
P. acțiunea civilă înregistrată în dosar civil nr._ al Tribunalului A., reclamanta S. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., ca prin hotărâre:
- să se constate caracterul politic al condamnării def. R. I., la pedeapsa închisorii corecționale de 7 ani, dispusă prin sentința penală nr. 94/1951, pronunțată de tribunalul M. Sibiu, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinei sociale prev. de art. 209 pct. III Cod penal în perioada 29.06.1950 – 26.06.1957.
- Obligarea pârâtului la plata sumei de 161.000 lei Euro cu titlu de daune morale;
- Obligarea pârâtului la plata sumei de 500 lei despăgubiri civile constând în cheltuieli de judecată actualizate pe care defunctul le-a suportat cu ocazia judecării.
În motivare se susține că antecesorul reclamantei a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru uneltire în perioada 29.06.1950 – 26.06.1957. Consecințele acestei condamnări s-au răsfrânt și asupra familiei, reclamantei împreună cu mama sa fiind anchetate de către securitate, bătute, înfometate și încarcerate în scopul determinării de a da informații despre tatăl acesteia care era fugit în munți.
Toate acestea le-au produs atât traume fizice cât și publice.
P. sentința civilă nr. 2086/2012 pronunțată de T. A.-secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta S. M. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor și în consecință a fost constatat caracterul politic al condamnării def. R. I., la pedeapsa închisorii corecționale de 7 ani, dispusă prin sentința penală nr. 94/1951, pronunțată de T. M. Sibiu, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinei sociale prev. de art. 209 pct. III Cod penal în perioada 29.06.1950 – 26.06.1957. A fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că defunctul R. I., tatăl reclamantei a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire, prin sentința penală nr. 94/1951 de către T. M. Sibiu. Pedeapsa a fost executată în perioada 29.06.1950 – 26.06.1957.
Aceste aspecte au fost demonstrate de sentința penală nr. 94/1951 – fila 99 și actele depuse de C.N.S.A.S – filele 28 –68.
Raportat la aceste aspecte rezultate din probatoriul administrat s-a apreciat că infracțiunea pentru care def. R. I. a executat pedeapsa închisorii are un caracter politic în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea 221/2009 astfel că a fost constatat acest fapt.
Cât privește cererea de acordare a daunelor morale, aceasta a fost respinsă față de Decizia 1358/2010 prin care C. Constituțională a declarat neconstituționale disp. art. 5 al. 1 teza I din Legea 221/2009. În acest context, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept încetându-și efectele pentru viitor, astfel cum stipulează disp. art. 145 al. 1 din Constituție.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea în parte a sentinței în sensul obligării pârâtului la plata în favoarea sa, ca descendent de gradul I a tatălui său R. I. a despăgubirilor în sumă de_ euro pentru prejudiciul suferit prin condamnarea politică și executarea pedepsei detenției politice de 7 ani prin sentința penală nr. 94/1951 pronunțată de T. M. Sibiu pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. III cod penal, precum și restituirea cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 lei actualizată cu rata inflației din anul 1950 până în prezent.
În motivarea recursului, reclamanta susține că hotărârea este lipsită de temei legal în ce privește capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă. Consideră că în mod nelegal a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor materiale solicitate pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă prin detenția politică a tatălui său pe considerentul că nu mai există temei legal pentru acordarea acestora.
Recurenta susține că, în consens cu prevederile art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii 221/2009 răspunderea statului pentru condamnările dovedit abuzive, cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 trebuie să se facă respectând principiul proporționalității și fără nici o discriminare, cu posibilitatea compensării prejudiciului moral cu o sumă de bani stabilită cu titlu daune morale. Chiar dacă prevederile art. 5 alin. 1 lit a teza I au fost declarate neconstituționale și și-au pierdut aplicabilitatea consideră că instanța de fond avea suficiente temeiuri - cele antemenționate - pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit. Judecătorul nu poate refuza soluționarea unei cauze pe motiv că legea este incompletă sau nu dispune, iar instanța de fond avea suficiente temeiuri pentru acordarea acestor despăgubiri. Se reiterează art. 5, 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ori, prin art. 5 așa cum a fost amendat prin decizia 1358/2010 a Curții Constituționale se interzice acest drept.
Se mai invocă încălcarea principiului securități raporturilor juridice, prin instituirea unui regim discriminator între beneficiarii Legii 221/2009 înăuntrul termenului de valabilitatea a acesteia, în funcție de momentul soluționării definitive a cauzelor din litigiile născute prin efectul acestei legi.
Al doilea motiv de recurs invocat se referă la nepronunțarea instanței asupra capătului de cerere referitor la restituirea cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 lei, actualizată cu rata inflației din anul 1950 la zi, la care a fost obligat tatăl reclamantei în cadrul procesului penal de condamnare politică.
În drept se invocă art. 304¹ Cod procedură civilă, art. 5 și 1391 Cod civil, art. 6.1, 5 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
P. întâmpinarea depusă, intimatul S. R. prin M. finanțelor P., prin SDGFP A., a solicitat respingerea recursului. În esență, s-a arătat că Decizia 1358/2010 nu este contrară art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și că în această decizie a fost analizat și acest aspect. La fel cum a statuat și CEDO, tot în domeniul măsurilor reparatorii însă în ceea ce privește restituirea de bunuri este necesar a se face în așa fel încât pentru atenuarea vechilor violări să nu se creeze noi nedreptăți. Nu se poate susține că prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 persoanele în cauză ar putea avea o speranță legitimă la acordarea despăgubirilor morale, întrucât atunci când există o dispută internă asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale nu se poate vorbi de o „speranță legitimă” (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei).
Se mai arată că recunoașterea posibilității obținerii unei sume de bani pentru prejudiciul moral suferit nu înseamnă posibilitatea obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciu moral.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor invocate, C. constată următoarele:
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României și de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Art. 147 alin. 1 din Constituție și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
P. urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice.
În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării fondului cauzei nu se mai putea ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională, așa cum corect a procedat instanța de fond. Această interpretare a fost confirmată prin decizia dată de ICCJ în soluționarea recursului în interesul legii nr. 12/2011. Art. 147 alin. 1 din Constituție și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.Art. 147 alin. 1 din Constituție și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
P. urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice.
În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională ci, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanților sunt avute în vedere criteriile doctrinare și jurisprudențiale în materie.
Art. 147 alin. 1 din Constituție și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
P. urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice.
În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională ci, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanților sunt avute în vedere criteriile doctrinare și jurisprudențiale în materie.
Art. 147 alin. 1 din Constituție și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
P. urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice.
În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională ci, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanților sunt avute în vedere criteriile doctrinare și jurisprudențiale în materie.
Art. 147 alin. 1 din Constituție și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
P. urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice.
În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională ci, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanților sunt avute în vedere criteriile doctrinare și jurisprudențiale în materie.
Reclamanta a introdus acțiunea după pronunțarea Deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale, deci nu avea o speranță legitimă în obținerea sumei solicitate, întrucât nu avea o sentință definitivă în acest sens, deci nici un bun ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Suferințele tatălui reclamantei sunt incontestabile, însă față de argumentele juridice expuse anterior, nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în baza temeiului de drept invocat.
C. Europeană, în cauza C./României a stabilit că o creanță sub condiție, deci stabilirea unor drepturi patrimoniale în cadrul procedurii judiciare, nu poate fi considerată ca suficient stabilită la momentul sesizării instanței, pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol. Deci, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o constatare definitivă a instanței privind dreptul de creanță nu se poate reține că reclamantul beneficia de bun protejat de art. 1 din protocolul 1. Acest lucru s-a statuat și în decizia Fernandez-Molina Gonzales ș.a. /Spania, hotărârea din 18 octombrie 2002.
Recurenta invocă o discriminare în aplicarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 între persoanele aflate în situații similare, însă ale căror cauze au fost soluționate anterior sau ulterior pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Într-un stat democratic, fiecare organ statal are rolul său, atribuțiile și funcțiile bine definite, iar rolul Curții Constituționale este de a efectua un control al conformității legilor cu legea fundamentală a unui stat. P. respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care în aplicarea unei norme incoerente era generatoare de situații discriminatorii. În acest context, situația de dezavantaj sau discriminare în care se găsesc unele persoane are o justificare obiectivă, care rezultă din controlul de constituționalitate și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
Nu poate fi în discuție încălcarea principiului nediscriminării din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în legislația internă a statului drepturile pretinse nu mai sunt recunoscute, iar lipsirea lor de temei legal nu se datorează unei intervenții intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Așa cum rezultă din art. 1 al.3 din Constituție, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravină dispozițiilor constituționale și obligațiilor care decurg din tratatele și documentele internaționale pe care statul român și le-a asumat și a căror respectare este obligatorie, conform art. 11 și art.20 din Constituție. În acest sens este și jurisprudența CEDO (cauzele R. contra României - 2006, Pincova și Pinc contra Republicii Cehe – 2003 – în Dec. nr. 923/2009 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 520/2009).
Referitor la previzibilitatea legii, invocată, de asemenea de reclamantă, mai arătăm că așa cum rezultă din dec. nr. 670/2011 a Curții Constituționale – M. Of. nr. 421/2011, o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane să își corecteze conduita (cauza R. contra României), însă previzibilitatea normelor nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorit ar fi aceasta, ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării (cauza Rekvenyi contra Ungariei, dec. nr. 1127/2010, M. Of. 772/2010). Este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută (Dec. nr. 220/2011 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 522/2011).
În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, se constată că nu există temei pentru restituirea sumelor plătite de tatăl reclamantei cu titlu cheltuieli judiciare. În baza legislației din anii 1950-1951, def. R. I. fost cercetat și condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni și obligat la plata cheltuielilor judiciare. Nu s-a invocat și nu s-a dovedit că ar fi fost victima unei erori judiciare, care să fi justificat restituire sumelor achitate fără motiv. Ori, în aceste condiții, cererea reclamantei este inadmisibilă.
(continuarea deciziei civile nr. 203/2013 pronunțată în dosar nr._ )
Față de toate aceste argumente de drept, C. constată că este nefondat recursul reclamantei și în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, urmează a fi respins, menținând sentința atacată, ca legală și temeinică.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamanta S. M. împotriva sentinței civile nr. 2086/2012 pronunțată de T. A. în dosar civil nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21.03.2013.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, M. R. |
Red. AN
Tehn. AN/24.05.2013
2 ex/MR
jud. fond- I. S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 148/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 24/2013. Curtea de Apel ALBA... → |
|---|
