Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 390/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 390/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 390/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 390/2013
Ședința publică de la 23 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. A. M.- vicepreședinte
Judecător A. N.
Judecător C. M. C.
Grefier E. M. H.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia reprezentat prin:
Procuror V. L.
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamanții P. R. G. și G. B. E. împotriva sentinței civile nr. 471/2012 pronunțată de T. H. în dosar cu număr sus indicat, având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare.
Se constată că s-a depus prin serviciul registratură la data de 10.05.2013, întâmpinare formulată de intimatul pârât S. R. prin M. Finanțelor P. prin DGFP H..
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și solicitarea recurentei de judecare a cauzei în lipsă, instanța constată că este încheiată faza probatorie, pricina în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Procuror V. L. solicită instanței respingerea recursului declarat de reclamant, hotărârea fiind legală și temeinică, în cauză fiind vorba despre o deportare în URSS din motive etnice, fapt ce nu face obiectul reglementărilor Legii nr. 221/2009.
Față de lucrările dosarului și cele expuse, cauza rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea civilă formulată și precizată, înregistrată la T. H. la nr._, reclamanții P. R. G. și G. B. E. au chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, S. R. – prin M. Finanțelor P. -, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 lei, daune morale pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarea lor ( bunica) P. B. – decedată la data de 01.03.2000 – pe perioada deportării în URSS.
S-au solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în sinteză, că sunt nepoți de fiu ai defunctei P. B., care în perioada ianuarie 1945 – decembrie 1949, alături de tatăl ei, P. I., au fost ridicați din București și transportați câte 50-60 persoane, în vagoane destinate animalelor, în URSS, unde au fost incluși unui detașament de muncă și siliți să lucreze muncă grea în minele de cărbuni. În perioada deportării au trăit într-un regim concentraționist, fiind păziți, încolonați și conduși cu escortă rusească înarmată, la locurile de muncă, iar condițiile de dormit, hrana, igiena și asistența medicală, erau cu totul precare, fiind cazați în barăci separate, cele ale femeilor de cele ale bărbaților. Cei mai mulți dintre cei deportați, nu au reușit să supraviețuiască condițiilor de muncă și mizeriei din lagăr, inclusiv tatăl ei, P. I., care a decedat la cca. doi ani după deportare, bolnav de febră tifoidă.
În drept s-au invocat prevederile Legii nr. 221/2009, art. 48 din Constituția României și art. 998 Cod civil.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., a depus întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, raportat la Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acesteia ca nefondată.
A susținut că situația antecesoarei reclamanților nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009, - ci face parte din categoria de evenimente al căror regim este reglementat de art. 1 alin. 2 din Decretul-Lege nr. 118/1990, în sensul că măsura administrativă a deportării nu are caracter politic, în condițiile art. 3 alin. 1 din respectivul act normativ.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor pretinse, pârâtul a invocat scopul instituției daunelor morale și doza de aproximare pe care o presupune aprecierea acestora, raportat la valorile personal patrimoniale ce definesc personalitatea umană.
P. sentința civilă nr. 471/2012 pronunțată de T. H.-secția I civilă, a fost respinsă acțiunea promovată de reclamanții P. R. G. și G. B. E. pentru despăgubiri în temeiul Legii 221/2009.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții au calitatea de descendenți gradul II al defunctei P. B., născută P.. (f. 5; 7; 10). Aceasta a fost deportată ca etnic german, în URSS, în perioada ianuarie 1945 – decembrie 1949. (f. 39; 45; 50)
P. efectul Decretului – Lege nr. 118/1990, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul român a asimilat situația acestor persoane, categoriei de persoane persecutate din motive politice, de dictatura comunistă instaurată în România, cu începere de la 6 martie 1945, acordându-le o . măsuri reparatorii.
Caracterul politic al măsurii deportării etnicilor germani, în URSS, după instituirea regimului comunist în România, este stabilit, de regulă, de către autoritatea administrativă abilitată în acest sens, - Comisia de aplicare a Decretului – Lege nr. 118/1990.
Deportarea etnicilor germani – între care și antecesoarea reclamanților – în URSS, în perioada 1945-1949, s-a făcut pentru reconstrucția acestei țări, cu toată împotrivirea Guvernului R., pe temeiul pct. 2 din Convenția de Armistițiu, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova - și a cărei clauze și condiții au fost impuse României în circumstanțele istorice determinate de refacerea alianțelor de război și la presiunea Comisiei Aliate de Control, instituită în România pentru respectarea acestei convenții - și nu pentru că vreuna din aceste persoane s-a manifestat ostil față de regimul comunist ori și-a exprimat dezacordul față de politica statului.
Or, obiectul acțiunii reclamanților vizează obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin aceasta.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, iar în caz de deces, dreptul soțului supraviețuitor sau al descendenților până la gradul II, de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmând ca instanța să țină seama de măsurile reparatorii acordate deja, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Reclamanții nu se încadrează în prevederile articolului de lege respectiv.
De altfel, prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
În ce privesc dispozițiile art. 998 Cod civil, invocate în completarea temeiurilor de drept, în susținerea cererii respective, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere împrejurarea că antecesoarea reclamanților a suferit deportarea și obligarea la munca de reconstrucție a URSS, în condițiile pct. 12 a Convenției de Armistițiu, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova, în împrejurările istorice fără precedent, determinate de refacerea alianțelor de război, clauzele acestei convenții fiind impuse României ca stat perdant, astfel că între condițiile cumulative impuse de această instituție, cel puțin calitatea pârâtului ca autor al faptei prejudiciante și condiția culpei acestuia, nu sunt îndeplinite.
Pe de altă parte, acest temei de drept obligă instanța să examineze prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților și să impună timbrajul corespunzător valorii obiectului cererii, în condițiile Decretului nr. 167/1958 și, respectiv a Legii nr. 146/1997.
În ce privesc garanțiile constituționale prevăzute de art. 48 din Constituția României, în vigoare, s-a constatat că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
În consecință, față de cele ce preced și în considerarea practicii judiciare în materie a Curții de Apel A. I. și a Deciziei nr. 12/2011 a instanței supreme, a fost respinsă acțiunea reclamanților, astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamanții susțin că soluția instanței de fond este nelegală pentru că dislocarea persoanelor și deportarea lor în URSS a avut un caracter etnic, aceștia fiind de etnie germană, iar Germania a fost principalul inamic al URSS în al doilea război mondial. Dislocarea acestor persoane a avut la baza o cauză imorală, ura. B. reclamanților a fost o femeie izolată în societate și care nu a avut curajul să povestească cele întâmplate în perioada petrecută în URSS, faptul că i-au fost cenzurate toate drepturile și nu a putut lua legătura cu familia.
Legea 221/2009 a dat speranțe celor prejudiciați moral, că S. R. dorește să îndrepte erorile majore pe care le-a făcut și că intră în rândul statelor care au acordat despăgubiri rudelor a căror antecesori au suferit condamnări politice sau măsuri asimilate acestora.
În drept se invocă art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
P. întâmpinarea depusă, intimatul S. R. prin M. Finanțelor P. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, ca legală și temeinică. Se susține că instanța de fond a aplicat corect prevederile legale, în sensul că situația bunicii reclamanților nu se încadrează în sfera măsurilor administrative cu caracter politic, întrucât nu a fost determinată de opoziția sau rezistența față de regimul comunist. Pe de altă parte, în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor Deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a din legea 221/2009.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată următoarele:
Potrivit art. 4 alin 2 din Legea 221/2009 persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin 3 aplicându-se corespunzător. Astfel, instanțele au competența de a constata caracterul politic al unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute de art. 3 și întemeiate pe actele normative menționate la literele a-f sub condiția ca ele să fi fost luate în perioada 6.03._89 pentru săvârșirea unor fapte care au urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin 1 din OUG 214/1999.
Măsura deportării la muncă în URSS nu a fost luată de organele fostei miliții sau securități a Statului R. și nici pentru săvârșirea unor fapte prin care să se fi urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin 1 din OUG 214/1999, toate circumscrise unor manifestări de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la 6.03.1945. Mai mult decât atât, deportarea a fost dispusă de forțele sovietice anterior datei de 6.03.1945 astfel că nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist înscriindu-se în categorie deportărilor permise de URSS ca despăgubiri de război după Convenția de Armistițiu din 1944. Chiar reclamanta susține că măsura deportării a fost luată de URSS ca măsură discriminatorie pe motive de naționalitate și origine etnică.
Fără a contesta caracterul discriminatoriu al unor asemenea măsuri și cu atât mai puțin efectele negative pe care le-au produs asupra titularilor și familiilor acestora, în raport cu textele normative invocate, Curtea constată că măsura deportării nu poate fi considerată măsură administrativă cu caracter politic supusă reglementării din Legea 221/2009 și de natură a conferi drepturi la reparație în condițiile acestui act normativ.
P. Decizia nr. 15/2012 dată de ICCJ în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, s-a stabilit că deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
În ce privește daunele morale solicitate, în mod corect au fost respinse având în vedere că faptele cu care a fost sesizată instanța nu au caracterul unor măsuri administrative cu caracter politic prin prisma Legii 221/2009, deci nu este admisibil nici capătul de cerere subsidiar referitor la acordarea de daune morale. Pe de altă parte, în mod corect a motivat tribunalul că nu se puteau acorda aceste despăgubiri după apariția Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
(continuare decizia civilă nr. 390/23.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar civil nr._ )
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod pr. Civ. se va respinge ca nefondat recursul reclamanților, menținând ca legală și temeinică sentința atacată.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții P. R. G. și G. B. E. împotriva sentinței civile nr. 471/2012 pronunțată de T. H. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 mai 2013.
Președinte, M. A. M. | Judecător, A. N. | Judecător, C. M. C.(CO) semn. cf. art. 261(2) C. Vicepreședinte - M. A. M. |
Grefier, E. M. H. |
Redc. AN/12.08.2013
Tehnoredc. EH/2 ex/12.08.2013
Jud. fond: M. I.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 360/2013. Curtea de Apel ALBA... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 387/2013. Curtea de... → |
|---|
