Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 242/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 242/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 26-04-2012 în dosarul nr. 242/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 242/2012
Ședința publică de la 26 Aprilie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Grefier M. R.
M. Public - P. de pe lângă C. de A. A. I. prin
Procuror A. M.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 357/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare și nu s-a depus întâmpinare. Recurentul pârât solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind chestiuni prealabile de discutat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului ca întemeiat în ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Instanța de fond s-a pronunțat asupra despăgubirilor solicitate numai din perspectiva Legii 221/2009 nu și a dispozițiilor pe drept comun; în opinia sa acțiunea întemeiată pe dispozițiile Codului civil trebuia constatată ca fiind prescrisă având în vedere că dreptul la acțiune al reclamantei a început să curgă din 22.12.1989, și nu de la data publicării Legii 221/2009 în Monitorul Oficial.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față;
P. acțiunea înregistrată la data de 26.08.2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub dosar nr._, astfel cum a fost precizată, reclamanții C. C. V., B. A. C. ȘI B. R. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., să se constate caracterul politic al condamnării de 4 ani închisoare corecțională a autorului lor, numitul B. C., dispusă prin sentința penală nr.373/1951 a Tribunalului M. Sibiu și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 euro reprezentând daune morale.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, și art. 998-999 C. civ., art. 504-506 C. pr. pen. și art. 5, art. 6 din C.E.D.O.
P. întâmpinare și note de ședință, pârâtul S. R. a solicitat în principal respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă și inadmisibilă și în subsidiar, ca nefondată.
P. sentința civilă nr. 357/2011, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul politic al condamnării numitului B. C. la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională, dispusă prin sentința penală nr.373/1951 a Tribunalului M. Sibiu, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009. A respins în rest acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 900 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților că raportat la art. 1, 3 și art. 7 și 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la acțiune al persoanei prejudiciate printr-un fapt ilicit. Chiar dacă pretinsa sa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii s-a petrecut pe perioada anilor 1945-1949, dreptul la acțiune al reclamantei, s-a născut doar la data apariției Legii nr. 221/2009, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani. Raportat la aceste considerații și având în vedere că acțiunea reclamantelor a fost introdusă la data de 26.08.2010, s-a apreciat neîntemeiată excepția analizată.
Pe fondul cauzei s-a reținut că prin sentința penală nr. 373/1951 a Tribunalului M. Sibiu, rămasă definitivă prin decizia penală nr.3294/1951 a Curții Militare de Casare și Justiție, soțul și respectiv tatăl reclamanților, numitul B. C. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de delict de uneltire contra ordinei sociale prev și ped. de art. 209 pct. 2 Cod penal. După o perioadă de detenție în Penitenciarul Sibiu a fost transferat la Formațiunea nr.0893 C. pentru muncă la Canalul D.-Marea N., de unde s-a și liberat.
Pentru toate suferințele fizice și psihice pe care B. C. și familia sa le-au suportat ca urmare a condamnării, acesta a beneficiat de o indemnizație lunară, în baza Decretului-lege nr.118/1990 pe perioada 1991-2007 când a decedat.
Față de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, prima instanță a constatat caracterul politic al condamnării numitului B. C. la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională, cu consecința menționării acestuia pe marginea hotărârii de condamnare, conform art. 6 din același act normativ.
În ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, s-a reținut că față de dispozițiile art. 330 indice 7 al. 4 C. pr. civ., urmează a se avea în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 al.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010. Din considerentele acestei decizii se reține printre altele, că dispozițiile Convenției EDO nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă a unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
În baza art. 274 C. pr. civ., pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 900 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii în întregime a acțiunii.
În expunerea motivelor, recurentul susține că în mod greșit a fost respinsă excepția dreptului material la acțiune și că nu se impunea constatarea caracterului de drept al condamnării, pentru că art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 stabilește de drept acest caracter. Pârâtul critică și dispoziția instanței de obligare la plata cheltuielilor de judecată, susținând că nu i se poate impute vreo culpă procesuală.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, C. reține următoarele:
Potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din Legea 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unei astfel de condamnări.
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, este independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că hotărârea prin care a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
Ca urmare, plecând de la norma abstractă, obiectivă cuprinsă în art. 1 din lege, se impunea ca instanța de fond să constate că situația concretă a autorului reclamanților se încadrează în această prevedere și ca urmare, condamnarea suferită de acesta are caracter politic.
Împrejurarea că acesta a beneficiat sau nu de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 nu are relevanță asupra constatării caracterului politic al condamnării, întrucât temeiul juridic al cererii este Legea nr. 221/2009 și instanța de judecată a fost investită să analizeze cererea reclamantului raportat la acest act normativ.
Pe cale de consecință, această critică nu este fondată.
În ce privește soluționarea excepției dreptului material la acțiune, C. constată că, raportat la prevederile art. 8 și 9 din Decr.-lg. nr. 167/1958, termenul de prescripție al dreptului la despăgubiri, întemeiată pe prevederile art. 998-999 din vechiul C. civ., a început să curgă de data căderii regimului comunist, respectiv din 1990. D. dreptul la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 a început să curgă la data intrării în vigoare a acestei legi, dar în privința daunelor morale, acest act normativ și-a încetata efectele, așa cum a reținut prima instanță. Ca urmare, această critică este fondată, dar față de soluția de respingere a petitului privind daunele morale, recurentul pârât nu justifică interesul de a ataca hotărârea primei instanțe sub acest aspect, astfel că și această critică va fi privită ca nefondată.
(continuarea deciziei civile nr. 242/26.04.2012 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
În ce privește cheltuielile de judecată, C. constată că, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții este obligată să plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată. Instanța de fond a admis în parte cererea reclamanților, motiv pentru care a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 900 lei.
La data promovării acțiunii, Legea nr. 221/2009, astfel cum era în vigoare, prevedea dreptul la daune morale pentru condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic din perioada regimului comunist. În cursul procesului, C. Constituțională a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 ca urmare a invocării acestei excepții de către S. R., prin Min. Finanțelor P..
Într-o societate de drept, S. trebuie să garanteze securitatea raporturilor juridice și să respecte el însuși acest principiu. Întrucât S. este cel care a invocat excepția de neconstituționalitate a unei dispoziții legale, pe care tot S., prin organele abilitate, o adoptase anterior și care a provocat acțiunea de față, C. consideră că nu poate fi înlăturată culpa pârâtului în efectuarea cheltuielilor de judecată.
Pe cale de consecință, pârâtul nu poate fi absolvit de la plata cheltuielilor pe care reclamanta le-a făcut, promovând acțiunea de față, Față de aceste împrejurări, în mod corect s-a apreciat că pârâtul este parte căzută în pretenții și l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarate de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., împotriva sentinței civile nr. 357/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.04.2012.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, M. R. - (c.m.) semn. conf. art. 261(2) C. pr. civ, prim - grefier E. G. |
Redc/Tehn.M.F.C.
2 ex/07.05.2012
jud. fond- I. I. E.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 243/2012. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 28/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
