Revendicare imobiliară. Decizia nr. 85/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 85/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 23-02-2012 în dosarul nr. 85/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 85/2012
Ședința publică de la 23 Februarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N. – președinte secție
Grefier N. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanții T. E., N. E., KAKȘI J., M. B., M. E., KAKȘI E. – decedată, KAKAȘI K. JOLANDA, T. A., KAKȘI A., H. M. I., toți reprezentați prin mandatar cu procură T. E., împotriva deciziei civile nr. 100/A/2011 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat C. R. cu delegație la dosar în substituirea avocatului titular R. D., cu delegație la dosar pentru recurenții reclamanți, lipsă fiind aceștia și reprezentantul intimatului pârât M. T. M. reprezentat prin P..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată.
Apărătorul în substituire al reclamanților recurenți depune la dosar împuternicire avocațială și extras de pe portalul Tribunalului B. și menționează că între aceleași părți se află un dosar pe rolul acelei instanțe, având ca obiect recurs împotriva Hotărârii emisă Consiliul Județean M., prin care s-a respins cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului în litigiu, care a avut termen de judecată la data de 12.01.2012 și este amânată soluționarea cauzei pentru acest termen, când va rămâne cauza în pronunțare. Față de aceste aspecte, solicită suspendarea prezentei cauze, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului aflat pe rolul Tribunalului B., pentru a fi în măsură a depune la prezentul dosar, hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauza menționată. Arată că nu dorește tergiversarea soluționării cauzei, însă consideră că se impune suspendarea acesteia, întrucât cauzele sunt în strânsă legătură, privesc aceleași părți și au același obiect, respectiv restituirea în natură a imobilului în litigiu. În subsidiar, în eventualitatea respingerii cererii de suspendare, solicită a se acorda un termen de pronunțare, pentru a fi în măsură să depună la dosar concluzii scrise.
Instanța, în deliberare, respinge cererea de suspendare a prezentei cauze formulată de mandatarul recurenților reclamanți întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ și respinge cererea de amânare formulată de acesta, cauza fiind amânată de mai multe ori pentru motivul lipsei de apărare invocat de către recurenții reclamanți.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul recurenților reclamanți, avocat R. C. în substituirea avocatului titular R. D., solicită în baza art. 312 C. proc. civ, admiterea recursului declarat de reclamanți așa cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate și admiterea cererii conexe de chemare în judecată. Arată că recursul a fost promovat de către reclamanți împotriva deciziei pronunțată de Tribunalul A., urmare a respingerii apelului declarat de aceștia, cu motivarea că nu se putea promova acțiunea în baza dreptului comun prev. de art. 480 C. civ. ci a legii speciale, Legea 10/2001. Arată că reclamanții sunt proprietarii imobilului, însă aceștia nu au atributul posesiei imobilului, dreptul lor prin recunoscut prin decizia emisă de administrația locală, doar că nu au fost împroprietăriți. Consideră că sunt îndreptățiți la promovarea prezentei acțiuni, imobilul fiind liber de sarcini și nu este declarată cu privire la acesta vreo decizie de utilitate publică, astfel că se poate restitui în natură proprietarilor, drept care le-a fost refuzat. Se mai arată că reclamanții renunță a mai susține pct. 5 și 7 ale art. 304 C. proc. civ, invocate în motivele de recurs, întemeind în drept recursul promovat, pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Nu solicită cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea înregistrată sub dosar nr._ al Judecătoriei T. – M., reclamanții T. E. și T. J. în contradictoriu cu M. T. – M., prin primar au solicitat ca prin hotărâre judecătorească:
-să se constate ocuparea abuzivă din dispoziția intimatului a terenului situat în T. – M., ., în suprafață de 255,85 mp;
-să se dispună obligarea intimatului la recunoașterea dreptului reclamanților de proprietate cu privire la suprafața de 255,85 mp teren intravilan situat în T. – M., ., intabulat în CF nr. 2896 T. – M., nr. top. 596/2 și 596/1/1 și la predarea în deplină posesiune a acestuia;
-să se dispună obligarea intimatului la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 lei/zi de la data pronunțării hotărârii judecătorești până la predarea efectivă;
-să se dispună obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul M. T. – M. a formulat cerere reconvențională (f. 37 din dosarul nr._ ) în contradictoriu cu reclamanții pârâți reconvenționali T. E. și T. J. și cu pârâții reconvenționali N. E., prin mandatar P. V., K. J., M. Barbala, M. E., K. E., K. K. I., prin mandatar K. A., T. A., prin mandatar B. I. C., K. A., H. M.-I., prin mandatar M. B., au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 193/7.02. 2007 a Biroului Notarului public N. G., în baza căruia reclamanții T. E. și T. Iudith au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafață de 255,85 mp, pentru lipsa obiectului contractului și, implicit, a cauzei obligației cumpărătorului.
P. acțiunea civilă înregistrată sub dosar_ al Judecătoriei Alba Iulia (disjunsă inițial din dosarul_ ), reclamanții M. Barbala, K. I., M. E., K. A., K. J., H. M. I., Naghy E., K. E. și Torpai A., prin mandatar T. E. în contradictoriu cu pârâtul M. T. – M. au solicitat obligarea acestuia din urmă să lase în deplină proprietate reclamanților și posesie imobilul în suprafață totală de 935,15 mp situat administrativ în municipiul T. – M., ., jud. M., înscris în CF 2896 cu nr. top. 596/2 și 596/1/1.
P. sentința civilă nr. 719/2010 pronunțată de Judecătoria A. I. a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții T. E. și T. J. în contradictoriu cu pârâtul M. T. – M. reprezentat prin primar și, în consecință:
A fost obligat pârâtul să recunoască reclamanților dreptul de proprietate cu privire la suprafața de 255 mp, teren intravilan situat în T. – M., ., jud. M. ce face parte din CF 2896 T. – M. cu nr. top. 596/2 și nr. top. 596/1/1 și să predea acest imobil în deplină posesiune reclamanților.
A fost obligat pârâtul la plata unor daune cominatorii de 100 lei pe zi, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la predarea efectivă a imobilului către reclamanți.
A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional M. T. – M., în contradictoriu cu pârâții K. I., M. Barbala, M. E., K. E., K. A., Naghy E., K. K. I., T. A., și H. M. I..
A fost respinsă acțiunea civilă conexă (dosar nr._ al Judecătoriei Alba Iulia), formulată de reclamanții M. Barbala, K. I., M. E., K. A., K. Jolanda, H. M. I., K. E., T. A., prin mandatar T. E., în contradictoriu cu pârâtul M. T. – M., prin primar.
În baza art. 274 Cod pr. civ. a fost obligat pârâtul M. T. – M. să plătească reclamanților suma de 1530,80 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat recurs (calificat apel la termenul din data de 05.11.2010) reclamanții N. E., K. J., M. B., M. E., K. E., K. K. Jolanda, T. A., K. A., H. M. I. solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reconvenționale conexe prin care au solicitat obligarea pârâtului M. T. M. să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 935,15 mp, situat în M. Tg. M., ., jud. M., înscris în CF 2896 Tg. M., nr. cadastral 596/2, 596/1/1.
Reclamanții-apelanți au apreciat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, în susținerea acestei afirmații invocând următoarele argumente:
Instanțele judecătorești, în cadrul acțiunii în revendicare pot stabili dacă prevederile legii speciale sunt conforme sau nu exigențelor Convenției și acordând prioritate normelor europene să cerceteze pe fond cererea proprietarului de la care a fost preluat imobilul; raportat la aceste considerente este nelegală sentința prin care acțiunea recurenților a fost respinsă, ca inadmisibilă.
Sentința pronunțată de instanța de fond reprezintă o ingerință în dreptul reclamanților la o instanță judecătorească; este adevărat că aceștia au inițiat procedura prevăzută de Legea 18/1991, însă modul în care instanțele le-au respins acțiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea 18/1991 pune sub semnul îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească.
Deși Legea 18/1991 oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și accesul la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind, în prezent, în măsură să conducă la restituirea terenului într-un termen rezonabil.
Dreptul de acces la o instanță le-a fost încălcat și prin faptul că instanța de fond le-a opus acestora procedura prevăzută de Legea 18/1991 în condițiile în care după mai mult de 5 ani de la inițierea procedurii administrative, reclamanților nu le-a fost restituit imobilul și nici nu li s-au acordat despăgubiri.
Așadar, în condițiile în care se constată că procedura specială este una ineficientă sau dificilă pentru solicitant, acesta are dreptul de a uza de calea prevăzută de dreptul comun pentru a-și realiza drepturile sale.
Pe fondul cauzei, recurenții apreciază că imobilul în litigiu se găsește în patrimoniul statului fără ca acesta să dețină un titlu valabil, astfel încât aceștia sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Modul în care statul utilizează bunul reprezintă o privare de bun și constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților.
Această privare de proprietate nu respectă principiul proporționalității fiind de notorietate faptul că pretinsele despăgubiri pe care statul le acorda în schimbul proprietăților pe care le prelua erau infime și nu reprezentau o justă despăgubire.
În drept, s-au invocat dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs (calificat apel la termenul din data de 05.11.2010) și pârâtul-reclamant reconvențional M. T. M., reprezentat prin P. solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii în revendicare.
Pârâtul-reclamant reconvențional a apreciat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, în susținerea acestei afirmații invocând următoarele argumente:
P. contractul de vânzare-cumpărare nr. 193 reclamanții au vândut reclamanților din acțiunea conexă suprafața de 193 mp din terenul înscris în CF 2986 Tg. M. în condițiile în care aceștia nu erau proprietarii acestui bun; or, una dintre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut este aceea de a fi proprietatea vânzătorului altfel neputându-se transmite dreptul care face obiectul contractului.
În acest context apare ca fiind nelegală hotărârea primei instanțe care a obligat M. Tg. M., terț față de contract, să predea imobilul în deplină proprietate reclamanților.
Întreg imobilul este proprietatea Municipiului Tg. M. și face parte din domeniul public al acestuia, fapt ce rezultă din HG 964/2002 privind atestarea domeniului public al județului M..
De altfel, pentru terenul în litigiu s-a formulat cerere de restituire în temeiul Legii 18/1991, beneficiarii figurând în Anexa nr. 23 privind acordarea de despăgubiri.
În acest context, se impunea respingerea acțiunii ca, inadmisibilă.
De asemenea, este greșit și modul de soluționare al capătului de cerere privind acordarea daunelor cominatorii.
În drept s-au invocat prevederile art. 304, pct. 8, 9 C. pr. civ., art. 968, 1315 C. civ., art. 11 din Legea 213/1998, art. 64 alin. 1 din Lg. 18/1991, art. 35 din Constituția României.
În apel, nu au fost administrate probe noi.
P. decizia civilă nr. 100/A/2011 Tribunalul A. a respins apelurile declarate de reclamanții N. E., K. J., M. B., M. E., K. E., K. K. J., T. A., K. A., H. M. I. și de pârâtul - reclamant reconvențional M. T. M. reprezentat prin P. împotriva sentinței civile nr. 719/08 februarie 2010 pronunțate de Judecătoria A. I. în dosar nr._, ca nefondat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut și motivat următoarele:
În cauză reclamanții apelanți au promovat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care au solicitat obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul în suprafață de 935,15 mp, înscris în CF 2896, nr. top 596/1, 596/1/1, situat administrativ în Tg. M., ..
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de apelanți vizează dispozițiile art. 480 C. civil și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate).
Apelanții-reclamanți au recurs la această procedură după ce anterior au inițiat procedura prevăzută de Legea 18/1991, Comisia Județeană validând propunerea Comisiei Locale privind acordarea de despăgubiri pentru terenul revendicat (această hotărâre a fost contestată de reclamanți, litigiul aflându-se la data soluționării prezentei acțiuni pe rolul instanțelor, soluționarea acestuia fiind suspendată).
Fără a nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 18/1991, apelanții au pretins că, acțiunea lor trebuia soluționată prin raportare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Referindu-se la prioritatea Convenției, apelanții au invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.
Tribunalul a apreciat că susținerile apelanților nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, Legea nr. 18/1991, care instituie o procedură administrativă, prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea unui titlu de proprietate sau printr-o hotărâre a comisiei locale sau a comisiei județene, care poate fi atacată în instanță.
Legea nr. 18/1991 a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al terenurilor, astfel că după anul 1991, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 18/1991.
În acest sens, instanța a reținut că raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat de către instanța supremă prin mai multe decizii în interesul legii (pe deplin aplicabile în speță) în sensul că, în principiu, nu există posibilitatea de a opta între legea specială și dreptul comun în materia revendicării căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Așadar, existența Legii nr. 18/1991, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Cu toate acestea, nu se poate aprecia că existența legii speciale exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza S. Taub împotriva României, cauza A. Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza I. și M. împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc.).
Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun".
Astfel, în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010) se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 18/1991 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care s-a și produs direct în procedura Legii nr. 18/1991, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent.
Așa cum a arătat Î.C.C.J în mai multe decizii de speță (decizia nr. 5933 din 10 noiembrie 2010, decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010) urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura legii speciale. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de legile speciale.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, in analiza cerinței existenței unui „bun", la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluționată de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul R. este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât s-a constatat în speță, că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesie.
Față de aceste considerente s-a constatat că reclamații nu au un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 18/1991, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).
În plus, s-a constatat, astfel cum s-a menționat anterior, că aceștia au ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea lor de succesori ai foștilor proprietari ai imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 18/1991.
Astfel, urmare cererilor formulate în procedura administrativă, acestora le-au fost acordate despăgubiri.
În aceste condiții, avându-se în vedere și principiul electa una via, este evident că aceștia nu mai pot solicita încă o dată valorificarea dreptului lor, împlinit deja pe calea legii speciale de reparație, prin care au obținut reparații echivalente valorii imobilului.
În ceea ce privește apelul pârâtului-reclamant reconvențional M. T. M., reprezentat prin P. (acesta a înțeles să conteste doar modul de soluționare a acțiunii principale):
Imobilul înscris în CF 2896 Tg. M., nr. top 596/2, 596/1/1 a fost proprietatea numiților K. Acatiu, K. A., K. M., K. G., K. P., K. Elemer și Naghy E., în cotă de 1/7 parte fiecare. Conform extrasului de carte funciară suprafața totală a imobilului era de 1191 mp.
P. decretul de expropriere nr. 235/1988 s-a dispus trecerea în proprietatea statului, a suprafeței de 935,15 mp din imobilul identificat anterior, Statul Român intabulându-și dreptul de proprietate în cartea funciară asupra acestei suprafețe.
Așadar, rezultă că, așa cum corect a reținut și instanța de fond, suprafața de 255,85 mp nu a trecut în proprietatea statului, dreptul de proprietatea asupra acesteia continuând să aparțină proprietarilor de carte funciară.
Raportat la această situație de fapt, instanța a reținut că la momentul înstrăinării acesteia prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 193 de către BNP N. G. vânzătorii erau proprietarii suprafeței de 255,85 mp din imobilul înscris CF 2896 Tg. M., nr. top 596/2, 596/1/1, pe care o puteau înstrăina, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil.
Împrejurarea că un anumit bun este posedat și folosit de către o unitate administrativ-teritorială sau că se află pe teritoriul acesteia, creându-se aparența că bunul face parte din domeniul public sau privat al acesteia, nu este suficientă pentru a stabili apartenența reală a bunului respectiv la domeniul public sau privat, întrucât această aparență nu are valoarea unui titlu de proprietate.
Rezultă că unitatea administrativ-teritorială trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul său, prin înfățișarea unui titlu de proprietate valabil.
Această idee se desprinde din prevederile art. 4 și art. 6 alin. 1 din Lg. 213/1998.
În speță, reclamantul M. Tg. M. nu a făcut dovada că a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 255,85 mp din imobilul în litigiu prin vreunul dintre modurile prevăzute de lege.
În ceea ce privește restul suprafeței de teren, s-a reținut că vânzătorii au încheiat doar un antecontract de vânzare-cumpărare (vânzătorii să îl înstrăineze cumpărătorilor în momentul în care vor deveni proprietarii acesteia), convenție considerată valabilă, dat fiind faptul că până la perfectarea vânzării aceștia pot deveni proprietarii bunului, iar apoi să fie în măsură să perfecteze vânzarea, astfel încât criticile apelantului conform cărora ar fi înstrăinat un bun care nu este proprietatea lor nu sunt întemeiate.
Nici criticile privind acordarea daunelor cominatorii nu sunt întemeiate, debitorul unei obligații de face putând fi obligat la plata acestora până în momentul îndeplinirii acesteia.
Raportat la considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că sunt nefondate criticile apelanților, astfel încât în temeiul art. 296 C. pr. civ. ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanții, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În expunerea criticilor, se arată în esență următoarele:
1.Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prev. de art. 105 alin. 2 C. proc. civ, întrucât deși s-a invocat lipsa de obiect a apelului declarat de către Mun. T. M., instanța a omis să se pronunțe, ceea ce impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Deși pronunțarea s-a făcut la 08.04.2011, odată cu comunicarea deciziei nu s-au comunicat și încheierile de amânare a pronunțării. Potrivit dispozițiilor art. 260 C. proc. civ. atunci când lipsește încheierea de ședință prin care se amână pronunțarea hotărârii, sancțiunea este nulitatea hotărârii.
2.Hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea greșită a legii.
În cauză nu au fost respectate prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică. Dispozițiile legilor speciale pe care este motivată soluția încalcă CEDO.
-după . Legii 18/1991 este admisibilă o acțiune în revendicare introdusă de proprietarul imobilului preluat fără titlu de către stat împotriva persoanei de drept public care folosește abuziv bunul, fără ca acesta să facă parte din domeniul public.
Legea 18/1991 este o lege specială, care prevede o anumită procedură pentru a obține restituirea bunurilor iar imobil revendicat de către reclamant se încadrează în sfera de aplicare a acesteia.
Insă urmează a se face distincție între diferitele categorii de imobile iar dacă se constată că procedura specială este ineficientă sau dificilă, solicitanții au dreptul de a uza de calea prevăzută de dreptul comun pentru a-și realiza drepturile. Nici un text de lege nu interzice introducerea unei acțiuni în revendicare de drept comun, după . Legii nr. 18/1991.
În cauză, instanța este investită cu compararea celor două titluri de proprietate de care se pot prevala părțile litigante.
3.Decizia atacată este și contradictorie prin argumentele reținute. Instanța de fond a respins cererea de suspendare a acțiunii conexe în temeiul dispozițiilor art. 244 al. 1 C. proc. civ, până la soluționarea dosarului nr._ iar apoi a respins ca inadmisibilă cererea conexă.
4.Recurenții susțin că sunt moștenitorii proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu ce a fost expropriat de Statul Român în baza Decretului nr. 235/1988, în suprafață de 935,15 mp.
Acțiunea conexă în revendicare trebuie admisă întrucât au titlu preferabil față de cel invocat de posesorul actual.
Respingerea ca inadmisibilă a cererii în revendicare încalcă directivele trasate de CEDO în această materie prin pronunțarea Hotărârilor Finkbert contra României și D. contra României, prin care s-a atestat că Fondul Proprietatea nu funcționează. De asemenea se încalcă dreptul la acces la o instanță prevăzut de art. 6 din Convenție. Faptul că părțile interesate au la dispoziție căi alternative prevăzute de legea specială nu satisface exigențele art. 6 al. 1.
Sentința pronunțată reprezintă o ingerință în dreptul de acces la o instanță judecătorească.
Reclamanților nu li se contestă calitatea de moștenitori ai persoanelor expropriate, fiind astfel titularii unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO. Modul în care Statul utilizează bunul reprezintă o privare de bun și constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților.
P. întâmpinare intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate Curtea constată recursul nefondat, pentru următoarele:
Critica ce se vrea a fundamenta motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ, este vădit nefondată.
Împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat explicit asupra excepției lipsei de obiect a apelului declarat de către intimatul pârât M. T. M., contrar susținerilor recurenților, nu atrage incidența dispozițiilor art. 105 alin. 2 C. proc. civ., întrucât acestora nu li s-a pricinuit vreo vătămare și aceasta cu atât mai mult cu cât, apelul pârâtului a fost respins.
Mai mult, din cuprinsul hotărârii rezultă fără echivoc că instanța de apel a considerat că excepția este neîntemeiată, întrucât a analizat criticile formulate de către apelant, respectiv modul de soluționare a acțiunii principale.
De asemenea, susținerile referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 260 C. proc. civ, sunt de neprimit.
Este real că, față de acest text legal, lipsa încheierii de amânare a pronunțării atrage nulitatea hotărârii pronunțată. Însă, în speță s-au întocmit încheierile de amânare a pronunțării, fiind atașate la dosar, filele 70, 71 și 72 iar împrejurarea că aceste încheieri nu s-au comunicat recurenților nu este de natură a atrage sancțiunea nulității deciziei instanței de apel.
Nici susținerile ce se vor a fundamenta motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 7 nu pot fi primite.
Acest text legal este incident în situația în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ceea ce în speță e exclus.
Decizia atacată cuprinde motivele pe care se sprijină îndeplinind cerințele statuate ale dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. Critica invocată de recurenți pentru a fundamenta acest motiv de recurs referitoare la respingerea cererii de suspendare a acțiunii conexe nu se încadrează în textul legal. Contradicțiile vizate de acest text legal se referă la existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, etc., ceea ce în cauză, de altfel nici nu s-a invocat.
Nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 nu pot fi primite.
Verificând motivele de apel se constată că toate aceste critici au constituit și motive de apel care au fost pe larg analizate de către instanța de apel, considerente care sunt însușite fără rezerve de către instanța de recurs.
Corect și just argumentat în drept s-a respins cererea conexă formulată de către reclamanți, de revendicare a imobilului în litigiu, în suprafață de 935,15 mp, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care reclamanții nu contestă aplicabilitatea Legii nr. 18/1991 - și au inițiat procedura prevăzută de această lege specială și au contestat în instanță propunerile Comisiei Locale de acordare de despăgubiri.
Susținerile recurenților privitoare la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, a încălcării prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încălcarea dispozițiilor art. 6 din CEDO au constituit și motive de apel și au fost analizate pe larg de către instanța de apel.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat în mod constant că nu intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție „simplele speranțe de restituire” ori „creanțele condiționale” a căror concretizare ar fi depins de întrunirea condițiilor prevăzute de lege ori care au devenit caduce prin faptul nerealizării condiției, Curtea considerând în unele dintre aceste situații, plângerile reclamanților ca fiind incompatibile, ratione materiae, cu prevederile Convenției.
Întrucât de garanțiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu pot beneficia decât persoanele care au un „bun”, urmează a se constata că în mod corect instanțele de fond au reținut că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, deci nu au un drept la restituirea în natură ci un drept de creanță.
Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Conform jurisprudenței CEDO, natura de bun actual a cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.
În cauza S. și alții împotriva României, S. Taub împotriva României, A. Marshall împotriva României, G. împotriva României, A. împotriva României, CEDO a constatat că reclamantul (reclamanții) aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilului.
CEDO a statuat că nu pot fi considerate „bun” în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției, spre exemplul Cauza Penția și Penția împotriva României.
De asemenea, în cauza I. și M. împotriva României, CEDO a constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanță condițională, deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Astfel CEDO a considerat că în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o „valoare patrimonială” care să necesite protecția art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
În cauza D. și alții împotriva României, CEDO a constatat că instanțele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra unor terenuri și apoi au obligat Comisia de aplicare a legilor fondului funciar să îi pună pe reclamanți în posesie asupra terenurilor respective, așa cum prevede Legea Fondului Funciar nr. 18/1991.
Intrucât legislația națională reglementează procedura prin care Comisia de Aplicare a Legilor fondului funciar îi pune pe cei interesați în posesie asupra terenurilor respective și emite titlurile de proprietate aferente, CEDO a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătorești au creat reclamanților speranța legitimă de a fi puși în posesie și astfel „creanța” nu este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială, care atrage aplicarea garanțiilor prev. de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În cauza Flambat împotriva României CEDO a arătat că nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a îndeplini proceduri administrative prealabile, accesibile, concrete și efective la o instanță, …dar „executarea deciziei administrative sau juridice definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea”.
Odată cu hotărârea – pilot pronunțată în cauza M. A. și dată împotriva României, CEDO a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricăror dubii dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Astfel, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO pentru protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate.
La momentul sesizării instanței de judecată, cu prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, reclamanții nu au un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Recurenții au inițiat procedura administrativă în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 prin care au cerut să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul expropriat de către stat înainte ca România să ratifice Convenția, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc.
Privarea reclamanților de bun a avut loc în anul 1988, fiind expropriat de Statul Român în baza Decretului nr. 235/1988, deci înainte de a ratifica Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către România prin Legea nr. 30/1994 și . Convenției din data de 20 iunie 1994, astfel că pentru că pentru o atare solicitare de constatare a încălcării, Curtea Europeană nu este compatibilă rationae temporis să se pronunțe cu privire la circumstanțele preluării sau efectele produse de acestea până în prezent (Cauza Malhons contra Republicii Cehia). Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de privare de drept. În aceste condiții, nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenției imputabilă autorităților române și susceptibilă de a–și exercita efectele și limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe.
În speță, reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri definitive și executorii prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, deci nu se pot prevala de existența în patrimoniul lor a unui „bun actual” sau interes patrimonial în legătură cu imobilul revendicat și prin urmare, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe CEDO este de neprimit.
Nici constatarea nefuncționalității Fondului „Proprietatea” în cadrul hotărârilor pronunțate de CEDO în cauze împotriva României (Cauza Flaumbat contra României) nu poate conduce la o altă soluție și aceasta cu atât mai mult cu cât în hotărârea – pilot M. A. și alții împotriva României, CEDO a reținut obligația statului de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional.
Susținerile recurenților privitoare la art. 6 alin. 1 din CEDO sunt cu evidență de neprimit.
Corect a reținut instanța de apel că aplicarea principiului specialis generalibus derogant nu încalcă art. 6 din Convenție.
În recenta cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115) s-a subliniat de instanța europeană că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO, ale dreptului de acces la o instanță.
Or, Legea nr. 18/1991 reglementează toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al terenurilor și privitoare la procedura administrativă de urmat și care de altfel, reclamanții au înțeles să uzeze.
P. urmare, reclamanții nu pot solicita instanței, aplicarea normelor dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. astfel s-ar încălca principiul specilia generalibus derogant.
Este adevărat că raportul dintre legea specială și dreptul comun nu a fost tranșat de către instanța supremă în legătură cu aplicabilitatea legii speciale 18/1991. Însă, considerentele care au stat la baza prezentei decizii 33/2008 a Secțiilor Unite a ICCJ pentru identitate de rațiune sunt aplicabile nu numai imobilelor ce fac obiectul Legii 10/2001 ci și celor ce fac obiectul Legii nr. 18/1991.
Astfel, mecanismul instituit prin Legea nr. 18/1991, respectiv art. II alin. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora „despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificări și completări ulterioare, a Legii nr. 1/2000 vor urma procedura și se va supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege, nu relevă o încălcare a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, deoarece accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 18/1991, deci în condițiile și prin căile prevăzute de legea specială.
P. urmare, Curtea de Apel constată că instanța de apel a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente și a stabilit în mod legal, în acord cu principiul specialis generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 18/1991 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 18/1991 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiată pe Codul civil.
Susținerile recurenților referitoare la comparația titlurilor nu poate fi primită, pe de o parte pentru cele ce preced, iar pe de altă parte, pentru următoarele:
Reclamanții din prezenta acțiune, invocând în drept prevederile art. 480 C. civ, trebuie să dovedească calitatea de proprietar a lor și a antecesorilor lor, la data introducerii acțiunii, or aceștia nu au putut face această dovadă întrucât antecesorii săi au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin decretul de expropriere din 1988.
Deși chiar dacă reclamanții au dovedit calitatea de succesibili ai foștilor proprietari de carte funciară ei nu pot moșteni decât ceea ce era în patrimoniul defuncților la data decesului, iar imobilul în litigiu nu putea fi transmis prin moștenire atâta timp cât au fost trecute în proprietatea Statului Român în anul 1987 și nu se mai află în patrimoniul foștilor proprietari de carte funciară, la data decesului.
Mai mult, Curtea reține că nu este legală o comparație a titlurilor invocate de către recurenți.
Astfel, proprietarul actual, întabulat în cartea funciară al imobilului ăn litigiu este pârâtul. Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. În sistemul de publicitate prin cărți funciare, proprietar este cel întabulat în cartea funciară iar dreptul de proprietate se dovedește cu înscrierea în cartea funciară. Potrivit dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile acestei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul care este în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună credință, cât timp nu se dovedește contrariul. Și dispozițiile art. 32 și 33 din DL 115/1938 instituie principiul forței probatorii a înscrierii în cartea funciară. În speță, nu s-a făcut dovada că decretul de expropriere ar fi fost nelegal, nicio instanță de judecată nu
(continuarea dispozitivului deciziei civile nr. 85/23.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
a anulat acest titlu al statului, constatând ca fiind legal întabulat în cartea funciară.
Recurenții au invocat ca și motiv de nelegalitate și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ, însă aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză. Acest motiv de recurs este aplicabil în situația în care instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea de altfel nu s-a dovedit și nici invocat, iar față de obiectul acțiunii conexe în revendicare, e exclus.
Pentru motivele expuse, Curtea constată că acțiunea conexă a reclamanților nu putea fi admisă, așa cum au stabilit și instanțele de fond, care au interpretat și aplicat corect legea iar motivele de recurs invocate prev. de art. 304 pct. 5,7,8 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în speță.
În consecință, față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat prezentul recurs.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții N. E., K. J., M. B., M. E., Kakași E., Kakași K. Jolanda, T. A., Kakași A., H. Martha I. împotriva deciziei civile nr. 100/A/2011 pronunțată de Tribunalul A. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.02.2012.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, N. P. |
Redc. C.G.N./28.02.2012
Tehn. N.P. 2 ex/19.03.2012
Jud. fond – N. D.
Jud. apel – H. L./M. Ș.
| ← Plângere impotriva refuzului executorului judecatoresc. Decizia... | Pretenţii. Decizia nr. 97/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
