Servitute. Decizia nr. 408/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 408/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 13-09-2012 în dosarul nr. 408/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 408/2012
Ședința publică de la 13 Septembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N. – președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâtul S. R. prin M. F. P. prin D.G.F.P. HUNEDOARA, împotriva deciziei civile nr. 25/A/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect servitute.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Zeiler C. cu delegație la dosar pentru reclamanta intimată N. V. M., lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, împrejurarea că recursul de față este motivat și prin declararea lui s-a solicitat de către recurent judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ și s-a făcut de către recurent, dovada comunicării directe a recursului cu intimatul C. L. D..
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de intimata reclamantă N. V. M..
Intimații pârâți M. D. prin P. și C. L. al mun. D. au înregistrat la dosar întâmpinare, trimisă pe fax, într-un singur exemplar, prin care au solicitat aplicarea în cauză a prevederilor art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatarul ales al reclamantei intimate, avocat Zeiler C. solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de instanța de apel, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Cu privire la imobilul în litigiu, S. R. figurează ca proprietar al acestuia și a fost chemat în judecată de către reclamantă, pentru a-i fi opozabilă hotărârea ce se va pronunța în cauză. Acțiunea promovată de reclamantă este pentru opozabilitate și nu în contradictoriu cu S. R.. Menționează că prevederile art. 12 alin. 4 și 5 din DL 115/1938 nu sunt aplicabile în speța de față întrucât nu se referă la dreptul de proprietate sau administrare, fiind vorba de servitute. Cu cheltuieli de judecată, justificate cu înscrisuri la dosar.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
P. sentința civilă nr. 2709/5.05.2011, pronunțată de Judecătoria D. în dosarul nr._, s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. 5 din Legea 10/2001, invocată de pârâtul M. D. prin P., prin întâmpinare. S-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 71 din OUG 195/2005, invocată de pârâtul M. D., prin P., prin întâmpinare. S-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul M. D., prin P., prin întâmpinare.
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta N. V. M. în contradictoriu cu pârâții M. D., prin P. și C. L. al Municipiului D. și pentru opozabilitate cu S. R., prin M. Finanțelor P., prin D.G.F.P. Hunedoara și în consecință:
S-a constituit în favoarea fondului dominant – proprietatea reclamantei, înscris în CF 3736N D., nr. ord. A+1, nr. cadastral 6876 în suprafață de 287 mp, nr. top. (1293/2, 1294)/2/1 o servitute de trecere cu piciorul și cu orice alt mijloc de transport pe fondul aservit – imobil proprietatea pârâților, înscris în CF 4512-D., la poziția A+27, cu nr. top. 747/x, în suprafață tabulară de 8457 mp, pe traseul marcat cu culoare verde și delimitat de punctele topografice 55/2-55/3-56/2-56/1-55/2 în lungime de 11,0 m și lățime de 4,0 m., astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert F. C. și care face parte integrantă din hotărâre.
S-a dispus și înscrierea dreptului de servitute de trecere în cartea funciară.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 139/16 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul civil nr._/2004, definitivă prin decizia nr. 399/A/2006 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr._ și irevocabilă prin decizia nr. 6599/12 octombrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (filele 74-86 din dosar) s-a admis contestația formulată de reclamantă în temeiul Legii 10/2001 în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului D. și în consecință pârâtul a fost obligat să restituie reclamantei, în natură, imobilul teren în suprafață de 287 mp., înscris în CF 4284/A, nr. top. 751-752/1/1, care a fost expropriat prin Decretul nr. 396/1997.
Urmare a acestei hotărâri irevocabile și a dispoziției nr. 1364/2008, emisă de Primarul municipiului D., la data de 18 iulie 2008 s-a întocmit procesul-verbal nr. 3594 de punere în posesie, cu privire la imobilul situat în intravilanul municipiului D., în vecinătatea străzii C. V., între blocurile de locuințe B, C, B1 înscris în CF 4283/A D., nr. top. 751-752/1/1 în suprafață de 287 mp. având ca vecinătăți: la nord domeniul public, la sud – domeniul public, la est – . la vest – .>
Reclamanta și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului restituit, în temeiul Legii 10/2001, în cartea funciară nr. 3736N D., nr. ord. A+1, nr. cadastral 6876 în suprafață de 287 mp, nr. top. (1293/2, 1294)/2/1.
Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul – proprietatea reclamantei a fost înscris anterior exproprierii în CF 4283/a/1 D. nr. top. (751, 752/1)/1/1/I, iar în urma exproprierii cartea funciară a fost sistată.
Cu ocazia întabulării terenului, retrocedat reclamantei, acesta a primit un număr topografic nou (1293/2, 1294)/2/1 și a fost înscris în CF 3736N D., cu număr cadastral 6876, având categoria de folosință: teren de joacă pentru copii în suprafață tabulară de 287 mp., proprietatea reclamantei în cotă de 1/1 parte.
În prezent, pe terenul reclamantei, a mai reținut instanța de fond, nu mai există construcții ușoare, învecinându-se la nord – teren de joacă pentru copii cu două mese pentru tenis de masă, urmat de platformă pentru gunoi, . est – zonă verde cu un stâlp de iluminat, urmată de blocul C, la sud – teren de joacă pentru copii, zonă verde și blocul B1, iar la vest – zonă verde urmată de blocul D.
În urma constatărilor efectuate în teren, cu ocazia măsurătorilor, a rezultat că terenul proprietatea reclamantei se află în loc înfundat și nu are ieșire la calea publică, precum și faptul că doar în partea nordică a terenului în litigiu există o cale publică, respectiv ., situată la o distanță de 10,5 -12 m de teren, considerente pentru care s-a propus instituirea unei servituți de trecere, conform anexei grafice 1 întocmită, pe terenul conturat de punctele topografice 55/2-55/3-56/2-56/1-55/2 în lungime de 11,0 m și lățime de 4,0 m.
Din evidențele de carte funciară și din concluziile raportului de expertiză, a mai reținut instanța de fond, rezultă că servitutea de trecere propusă este situată pe .. 747/x, înscrisă în CF 4512 D., la poziția A+27 în suprafață tabulară de 8457 mp., aflată în proprietatea tabulară a Statului R..
În speță, având în vedere că dreptul de proprietate al reclamantei asupra fondului dominant este opozabil erga omnes, prin înscrierea în cartea funciară, instanța a constatat că există identitate între persoana reclamantei și cel care este titularul dreptului pretins, motiv pentru care a respins și această excepție ca fiind nefondată.
Pe fond, instanța a reținut că, potrivit Codului civil, art. 576 – servitutea este definită ca fiind „o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea unui imobil având un alt stăpân”.
Spre deosebire de celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, servitutea nu presupune desprinderea unor atribute ale proprietarului și exercitarea lor de către o altă persoană, ci constituie o simplă sarcină, o limitare a exercițiului atributelor proprietății, fără ca proprietarul să fie total lipsit de vreuna dintre acestea.
Dacă luăm în considerare definiția servituții, rezultă faptul că proprietarul fondului dominant are dreptul să se folosească de servitute, adică să exercite asupra fondului aservit actele de folosință, la care servitutea îi dă dreptul.
În cazul servituților legale, cum este cazul servituții de trecere, constituirea lor reprezintă și o obligație normală impusă de lege proprietarilor, ca reguli de bună vecinătate, corespunzând unor nevoi de ordin social.
În speță, față de poziționarea terenului în litigiu, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, proprietatea reclamantei întrunește toate condițiile ca aceasta să fie îndreptățită să solicite constituirea unei servituți de trecere.
Conform raportului de expertiză întocmit, instanța a constatat că servitutea de trecere, propusă a fi instituită, constituie calea cea mai scurtă și cea mai economică de ieșire la drumul public, iar fondul aservit, deși este întabulat pe S. R., reprezintă proprietatea publică a Municipiului D., conform art. 36 din Legea 18/1991, potrivit cu care „Terenurile aflate în proprietatea Statului, situate în intravilanul localităților și în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor”.
Deși, regimul juridic al fondului aservit este de proprietate publică, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil conform art. 11 din Legea 213/1998, prin art. 13 din același act normativ se permite constituirea servituților asupra bunurilor din domeniul public, numai în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
P. urmare, în speță, nu caracterul inalienabil al bunului public este determinant, ci compatibilitatea servituții de trecere solicitată asupra bunului din domeniul public cu uzul sau interesul public al bunului afectat.
Din probele administrate în cauză, rezultă că servitutea astfel propusă nu afectează terenul proprietatea unității administrativ-teritoriale.
Astfel, pentru soluționarea conflictului ivit între interesul privat al reclamantei și interesul public apărat de pârât și, implicit, în aprecierea compatibilității servituții cu uzul sau interesul public căruia îi este destinat imobilul afectat, instanța trebuie să aibă în vedere și prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care pretind ca orice restrângere a dreptului de proprietate să respecte condițiile de legitimitate și proporționalitate.
Din această perspectivă, instanța a constatat că, refuzându-i reclamantei constituirea unei servituți, de trecere pe domeniul public al statului, aceasta ar fi în situația de a nu-și putea exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului pe care îl deține.
Întrucât fondul aservit este domeniul public al unității administrativ teritoriale potrivit art. 36 din Legea 18/1991, dar calitatea de proprietar tabular o are S. R., instanța a apreciat că acesta poate avea calitate de parte în acest proces, însă hotărârea nu se va pronunța în contradictoriu cu S. R., ci doar pentru opozabilitate.
Împotriva sentinței civile, în termen legal și motivat, au declarat recurs pârâții M. D., prin P. și Direcția Generală a Finanțelor P. a județului Hunedoara, în numele și pentru S. R., prin M. Finanțelor P..
În recursul formulat pârâtul M. D., prin P., a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și în rejudecare, respingerea acțiunii civile formulate de reclamantă.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că terenul restituit reclamantei, prin hotărârea Tribunalului Hunedoara, irevocabilă prin decizia nr. 6599/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este învecinat, pe de o parte, cu fostul imobil 23, notificat de Matkovcsik M., iar, pe de altă parte, cu fostul imobil 27, notificat de către O. N..
P. decizia civilă nr. 25/A/2012, Tribunalul Hunedoara a respins ca nefondate apelurile civile declarate de pârâții M. D. prin P. și S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 2709/2011 a Judecătoriei D.. A fost admisă cererea de aderare la apel formulată de reclamanta N. V. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul M. D. prin P. să plătească reclamantei suma de 819,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la instanța de fond. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut și motivat în esență că potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/1998 „servituțile din domeniul public sunt valabile, în măsura în care aceste servituți sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate”.
În accepțiunea prevederilor legale redate nu caracterul inalienabil al bunului (caracter juridic specific tuturor bunurilor din domeniul public) este determinant, ci compatibilitatea servituții de trecere solicitată asupra bunului din domeniul public cu uzul sau interesul căruia îi sunt destinate bunul afectat.
Sub acest aspect, chiar dacă pârâtul susține că servitutea ce se solicită a fi instituită nu este compatibilă cu uzul sau interesul public, căruia îi este destinat imobilul afectat, cu motivarea că terenul este proprietatea privată a reclamantei, această poziție procesuală nu poate fundamenta respingerea acțiunii, întrucât dreptul de proprietate, cu toate prerogativele sale, este ocrotit, în egală măsură, indiferent de felurile sale, respectiv, titularii săi.
Astfel, în sensul cerut de lege, există compatibilitate între servitutea de trecere și uzul spre care este destinat bunul afectat, dacă nu este tulburată, în nici un mod, buna funcționare a terenului.
Or, în cauză, din probatoriul administrat rezultă că servitutea de trecere, propusă prin raportul de expertiză (anexa grafică nr. 1) și stabilită de instanță, constituie calea cea mai scurtă și cea mai economică de ieșire la calea publică și nu este de natură a aduce modificări semnificative privind uzul și destinația bunului imobil afectat.
S-a reținut și faptul că reclamanta, în calitatea sa de proprietar, trebuie să aibă posibilitatea unui exercițiu deplin a dreptului său de proprietate asupra terenului, respectiv, exploatarea lui, în orice scop și în condițiile în care exercitarea prerogativelor dreptului său nu contravine interesului public, astfel cum acesta este reglementat prin dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/1998, a respinge acțiunea reclamantei, doar pe considerentul că terenul, fond aservit, face parte din domeniul public, ar echivala cu o restrângere nepermisă a dreptului său, care, nu respectă condițiile de legitimitate și proporționalitate, impuse de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește apelul formulat de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., s-a reținut că acesta a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul faptului că, în mod greșit, a fost admisă acțiunea și față de acest pârât, deși nu are calitate procesuală pasivă.
Aceste critici sunt însă neîntemeiate întrucât, așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, respectiv înscrisuri și raportul de expertiză, pârâtul este proprietarul tabular al terenului, ce constituie fond aservit, aspect recunoscut de altfel și de acesta, în dezvoltarea motivelor de apel.
Chiar dacă, în accepțiunea dispozițiilor art. 36 din Legea nr.18/1991, fondul aservit constituie domeniul public al unității administrativ teritoriale, respectiv, municipiul D., S. R. este proprietar tabular asupra fondului aservit, considerent pentru care acesta a și fost introdus în cauză, însă hotărârea nu a fost pronunțată în contradictoriu cu S. R., ci doar pentru a-i fi opozabilă, tocmai pentru că este evidențiat ca proprietar tabular, în evidențele de carte funciară.
Cu privire la susținerile apelantului privind dispozițiile art. 12 alin.4 și alin. 5 din Legea nr. 213/1998, conform cărora, în ipoteza unor litigii ce vizează bunuri, aflate în proprietatea statului, printr-o unitate administrativ teritorială, statul este reprezentat de M. Finanțelor P., iar unitățile administrativ teritoriale de către consiliile județene, respectiv, consiliile locale, care dau mandat scris, după caz, președintelui consiliului județean sau primarului, se reține că acestea nu sunt incidente întrucât litigiul dedus judecății nu vizează dreptul de proprietate sau de administrare asupra unor bunuri, menționate expres în prevederile legale redate, ci constituirea unei servituți de trecere, care presupune doar o limitare a exercițiului atributelor proprietății, fără ca proprietarul să fie total lipsit de vreuna dintre acestea.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a jud. Hunedoara, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C. proc. civ.
În expunerea criticilor se arată în esență că, nelegal a fost respins apelul pârâtului întrucât acțiunea trebuia respinsă față de S. R. motivat de prevederile art. 3 al. 4 și art. 12 al. 5 din Legea nr. 213/1998, că nu are calitate procesual pasivă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată recursul nefundat pentru următoarele:
Este real că dispozițiile art. 12 alin. 5 coroborat cu art. 3 al. 4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia arată cine reprezintă statul român în litigiile privitoare la dreptul de administrare al bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului, județelor și comunelor, orașelor și municipiilor.
De asemenea este adevărat că potrivit acestor texte legale statul este reprezentat de M. Finanțelor P. pentru bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului prev. de art. 3 al. 2 din Legea nr. 213/1998, iar instituțiile administrativ teritoriale, de consiliile locale, județene pentru bunurile ce alcătuiesc domeniul public al acestor unități, însă toate acestea doar în litigiile ce vizează dreptul de administrare.
(continuarea deciziei civile nr. 408/13.09.2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Or, în speță, corect a reținut instanța de apel că litigiul nu vizează dreptul de administrare a unui bun proprietate publică a unității teritorial administrative.
Mai mult, recurentul omite a observa că proprietar tabular asupra imobilului ce constituie fond aservit și asupra căruia s-a solicitat drept de servitute de trecere este S. R. și nu unitatea administrativ teritorială.
P. urmare, obligația de a răspunde față de pretențiile formulate prin actul de investire al instanței, respectiv calitate procesual pasivă, revine proprietarului tabular al imobilelor înscrise ca atare în cartea funciară, deci S. R..
Reprezentantul Statului R., cum corect au reținut instanțele de fond este relevant doar din perspectiva calității de parte sau opozabilitate.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefundat prezentul recurs.
Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate și justificate cu înscrisuri la dosar de către intimați.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. împotriva deciziei civile nr. 25/A/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Obligă recurentul să plătească intimatei N. V. M. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13.09.2012.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, N. P. |
Redc.C.G.N./17.09.2012
Tehn. N.P./2 ex/09.10.2012
Jud. fond - A.L.S.
Jud. apel – M. I./M.S.B.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 416/2012. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 424/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
