Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 416/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 416/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 13-09-2012 în dosarul nr. 416/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 416/2012
Ședința publică de la 13 Septembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Procuror A. M.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de reclamanta F. E. și de pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P. BUCUREȘTI reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. A JUD. A., împotriva sentinței civile nr. 551/2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, împrejurarea că recursurile de față sunt motivate, scutite de la plata taxei judiciare de timbru și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de Direcția Generală a Finanțelor P. a jud. A. la recursul declarat de reclamantă, prin care se solicită aplicarea în cauză a prevederilor art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea hotărârii atacată ca fiind legală și temeinică. În ce privește recursul reclamantei, solicită respingerea acestuia ca nefondat, față de împrejurarea că au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, care constituit temei de drept pentru solicitarea daunelor morale și materiale, iar în ce privește recursul pârâtului, solicită respingerea acestuia, întrucât constatarea caracterului politic al măsurii luată împotriva antecesorului reclamantei nu contravine prevederilor legii speciale.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursurilor civile de față,
P. acțiunea civilă formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului A. sub dosar nr._, reclamanta F. E. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
Să se constate că numitul D. S. născut la data de 15 Octombrie 1916 în Newavrohia – USA, tatăl reclamantei, a fost condamnat politic în perioada 29 iunie 1953 – 27 iunie 1958 de către statul comunist prin sentința penală nr. 423/1953 a Tribunalului M., cu executarea perioadei de detenție până în data de 20.12.1954;
Să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin persecuția și condamnarea politică, în cuantum de 400.000 euro.
Obligarea la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care pârâta se opune admiterii prezentei acțiuni.
În expunerea de motive se arată că antecesorul reclamantei a fost reținut de organele de cercetare penală a Statului comunist în luna iunie a anului 1953 pentru uneltire contra ordinii sociale, fiind condamnat prin sentința penală 423/1953 a Tribunalului M. la 5 ani închisoare.
Susține reclamanta că în Penitenciarul Caransebeș unde antecesorul acesteia a fost încarcerat era bătut zilnic, ținut la temperaturi foarte scăzute și acordându-i-se o singură masă pe zi, singurul scop al regimului comunist fiind acela de a extermina orice voce care s-a ridicat împotriva acestuia, formele pe care le-a adoptat fiind dintre cele mai dure.
Dată fiind suferința fizică și psihică provocată antecesorului reclamantei ca urmare a condamnării acestuia și care i-au afectat sănătatea, situația familială și socială, a solicitat acordarea despăgubirilor în cuantumul precizat în petitul cererii.
În drept au invocat prevederile Legii nr. 221/2009, art. 998-999 Cod civil.
Tribunalul A. – Secția I Civilă, prin sentința civilă nr. 551/2012 a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta F. E. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. și în consecință:
A constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei, defunctul D. S., la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională aplicată acestuia prin sentința penală nr. 423/1953 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial al orașului Stalin în dosar 494/1953. A fost respinsă în rest acțiunea. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut și motivat următoarele:
Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că reclamanta este fiica defunctului D. S. decedat la data de 20.12.1954 în Penitenciar.
P. Sentința Penală nr. 423/1953 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial al Orașului Stalin în dosar nr. 494/1953, antecesorul reclamantei a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.
Această hotărâre judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 82/1954 pronunțată de Tribunalul M. pentru Unitățile M.A.I. în dosar 1566/1953.
Fiind vorba de o condamnare pe care legea o instituie ca având de drept caracter politic, în temeiul art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, primul capăt de cerere a fost admis.
În ceea ce privește cererea reclamantei vizând acordarea daunelor morale, aceasta urmează a fost respinsă pentru următoarele considerente:
P. Decizia nr. 1358/2010 C. Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență, C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății, fiind încălcat art. 1, alin. 3 din Constituție.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin Decretul-lege nr. 118/1990, și OUG nr. 214/1999, pe de o parte, și prin Legea nr. 221/2009, pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
Decizia prin care C. Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă, prin admitere, excepția de neconstituționalitate este obligatorie și produce efecte „erga omnes” și nu numai între părțile litigante, deși este pronunțată în cadrul unui litigiu care există în fața justiției între anumite părți determinate.
Prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează.
Așadar, ca o consecință a caracterului obligatoriu „erga omnes” al deciziilor Curții Constituționale, „prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele, pentru viitor, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție”.
În speță, articolul care constituia temeiul legal al acordării daunelor morale fiind declarat neconstituțional și-a încetat efectele și nu mai poate fi aplicat de instanță care este obligată să respecte deciziile Curții Constituționale.
Pe de altă parte, invocarea de către reclamantă a prevederilor art. 998-999 cod civil pentru capătul de cerere vizând acordarea daunelor morale, nu poate conduce la adoptarea unei alte soluții decât tot de respingere câtă vreme, termenul general de prescripție în cazul cererilor având ca obiect răspunderea civilă delictuală, este, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 de 3 ani, începând să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și persoana care răspunde de aceasta.
Evident că acest termen nu a început să curgă până la data de 22.12.1989, dat fiind contextul social istoric și regimul politic existent în acea perioadă care a dispus aceste măsuri, însă după această dată, nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să formuleze o astfel de cerere în termenul general de prescripție de 3 ani.
Pentru considerentele expuse acțiunea de față se privește a fi în parte întemeiată și a fost admisă în parte, în sensul celor arătate, fără obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, acestea nefiind dovedite.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În expunerea criticilor reclamanta arată în esență că se impune acordarea despăgubirilor morale, față de prevederile art. 20 din Constituția României și art. 5 par. 5 din CEDO.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. susține în esență că acțiunea trebuia respinsă ca nefondată, faptele invocate de reclamant fiind încadrate în cele enumerate în mod expres și limitativ la art. 1 alin. 2 și nu se mai impune constatarea caracterului politic al condamnării.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, C. constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, astfel încât de la data publicării în Monitorul Oficial, decizia CCR 1358/2010 a devenit obligatorie. În aceste condiții nu pot fi reținute aserțiunile pe care reclamantul le face în cadrul cererii de recurs, în sensul că această decizie nu ar trebui aplicată întrucât acțiunea a fost introdusă înainte de pronunțarea deciziei.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, art. 5 din legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară".
Litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza C. Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului" stabilește următoarele:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile și în speța de față. Decizia de admisibilitate pronunțată de C. Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. C. Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, C. Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
Mai mult, C. reține în prezenta cauză și dispozițiile Deciziei nr. 14/2011 a ÎCCJ prin care s-a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României, prin care s-a hotărât cu putere obligatorie față de instanțe conform art. 3307 C. proc. civ., că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele soluționate definitiv la data publicării deciziilor instanțelor de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
Soluția dată capătului de cerere privind constatarea caracterului politic este temeinică și legală, criticile formulate în acest sens de către S. R. nu pot fi primite.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Potrivit alin. 2 lit. a al art. 1 din același act normativ, constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a)… art. 207-209, 284 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, fiind independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare dispusă pentru faptele prev. în art. 267 Cod penal are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că măsura politică a condamnării luată față de el se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr.
(continuarea deciziei civile nr. 416/13.09.2012 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
În mod corect prima instanță a constatat că situația concretă a antecesorului reclamantei se încadrează în această prevedere și ca urmare, condamnarea luată față de acesta are caracter politic și se impune a fi constatat de instanță. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că, criticile aduse de pârât nu poate fi primită.
Susținerile pârâtului referitoare la cheltuielile de judecată nu pot fi primite, instanța de fond aplicând corect prevederile art.. 274 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, C. va respinge ambele recursuri, în baza art. 312 C. proc. civ.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de către reclamanta F. E. și de către pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. A. împotriva sentinței civile nr. 551/2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13.09.2012.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, N. P. |
Redc. C.G.N/17.09.2012
Tehn. N.P./2 ex/12.10.2012
Jud. fond – L. V.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 432/2012. Curtea de... | Servitute. Decizia nr. 408/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
