Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 432/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
Comentarii |
|
Decizia nr. 432/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 14-09-2012 în dosarul nr. 432/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 432/2012
Ședința publică de la 14 Septembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N. – președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Procuror A. M.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul C. I., împotriva sentinței civile nr. 417/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, acte de stare civilă depuse de către recurentul reclamant C. I., respectiv: copie după certificat de naștere al reclamantului recurent și după certificat de deces al antecesoarei acestuia.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 13 septembrie 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea înregistrată la data de 07.05.2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr._ /07.05.2010, astfel cum a fost precizată, reclamanții C. I. și C. M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., să se constate caracterul politic al măsurii deportării în URSS a defunctului C. I., în perioada 16 ianuarie 1945 – 2 noiembrie 1949, precum și caracterul politic al măsurii deportării în URSS al reclamantei C. M., născută Piesz, în perioada 16 ianuarie 1945 – 20 noiembrie 1949 și să fie obligat pârâtul la despăgubiri în cuantum de câte 290.000 Euro, pentru fiecare dinte ei.
P. sentința civilă nr. 417/2011 prima instanță a respins acțiunea reclamanților, reținând următoarele:
Reclamanta C. M., născută Piesz, a fost deportată ca etnic german, în perioada 16.01.1945 – 20.11.1949, în URSS, la munca de reconstrucție.
Antecesorul reclamantului, C. I., a fost deportat ca etnic german, tot în perioada 1945 –1949, la munca de reconstrucție, în aceleași împrejurări și condiții ca și reclamanta. Instanța de fond a reținut că deportarea în URSS a etnicilor germani s-a făcut pentru reconstrucția acestei țări, și nu pentru că vreuna din aceste persoane s-a manifestat ostil față de regimul comunist ori și-a exprimat dezacordul față de politica statului. Ca urmare, reclamantul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
S-a mai reținut de asemenea că prin Decizia nr. 1358/2010, C. Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel că acest text legal și-a încetat efectele.
În privința incidenței art. 5, 6 și 13 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocate de reclamant ca temei a acțiunii sale, tribunalul a constatat că de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Lege nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte. Tocmai în vederea executării acestei obligații, prin art. 20 din Constituția României s-a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne. Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare. Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994, prevederile acesteia și jurisprudența CEDO nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
În ce privește temeiul art. 504-506 Cod procedură penală, invocat de reclamantă prin precizarea acțiunii, s-a constatat că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal. Pentru ambele ipoteze, răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa. Or, în cauză, este evident că reclamanta nu se află în situația de victimă a unei erorii judiciare.
În ce privesc garanțiile Constituționale în ce privesc prevederile art. 20-23, 52-53 din Constituția României, în vigoare, s-a reținut că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
În ce privesc dispozițiile art. 998-999 Cod civil, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere împrejurarea că antecesoarea reclamantului a suferit deportarea și obligarea la munca de reconstrucție a URSS, în condițiile pct. 12 a Convenției de Armistiții, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova, în împrejurările istorice fără precedent, determinate de refacerea alianțelor de război, clauzele acestei convenții fiind impuse României ca stat perdant, astfel că între condițiile cumulative impuse de această instituție, cel puțin calitatea pârâtului ca autor al faptei prejudiciante și condiția culpei acestuia, nu sunt îndeplinite. Pe de altă parte, acest temei de drept obligă instanța să examineze prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului și să impună timbrajul corespunzător valorii obiectului cererii, în condițiile Decretului nr. 167/1958 și, respectiv a Legii nr. 146/1997.
Sub aspectul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, s-a apreciat că reclamantul nu poate invoca, în cauză, speranța legitimă de a obține o creanță față de stat, egală cu valoarea despăgubirilor pretinse, ca urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, unicul temei de drept care le justifica, la momentul înregistrării acțiunii, în condițiile în care această procedură utilizată de C. Constituțională, constituie un reviriment juridic, prin care instanța constituțională procedează la adaptarea legislației interne, cu normele constituționale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C. I. în nume propriu și în calitate de moștenitor al reclamantei C. M. care a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.
În expunerea motivelor, acesta susține că primul capăt trebuia admis având în vedere Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 precum și punctul de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici. În privința daunelor morale, recurenta a arătat că acestea i se cuvin în temeiul art. 998-999 C. civ, ca o reparație integrală a prejudiciului produs prin încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, C. reține următoarele:
Reclamantul a investit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al măsurilor luate față de antecesorii săi cu ocazia deportării în URSS în perioada 16.01.1945 – 20.11.1949 și de acordare de daune morale pentru prejudiciul cauzat de aceste măsuri.
Dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt fără echivoc în sensul că beneficiari ai acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, ori măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instituit la 6 martie 1945.
În speță, măsura administrativă a deportării a fost luată față de antecesorii reclamantului începând cu data de 16.01.1945, respectiv înainte de perioada de
(continuarea deciziei civile nr. 432/14.09.2012 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
referință a Legii nr. 221/2009, iar această măsură a avut la bază rațiuni de ordin etnic și a fost dispusă înainte de instaurarea regimului totalitar, aspecte de altfel necontestate de reclamant.
Persoanele persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, beneficiază de drepturile acordate printr-un act normativ special, respectiv prin O.G. nr. 105/1999, care reglementează atât categoriile de persoane care intră sub incidența acestui act normativ cât și drepturile de care beneficiază acestea, inclusiv dreptul la o indemnizație lunară pentru perioada deportării. Ca urmare, solicitarea recurentei de acordare a despăgubirilor în temeiul art. 998-999 C. civ. nu poate fi primită câtă vreme repararea prejudiciului produs prin deportarea în URSS a etnicilor germani se poate realiza în temeiul unui act normativ special.
Pe cale de consecință, măsurile de deportare în URSS luate față de etnicii germani nu se încadrează în categoria măsurilor administrative avute în vedere de legiuitor prin Legea nr. 221/2009, astfel că aceste critici nu sunt fondate.
Față de cele reținute, C. constată că recursul de față nu este fondat, nefiind incidente prevederile art. 304 – 3041 C. pr. civ., astfel că în temeiul art. 312 C. pr. civ. îl va respinge.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C. I., în nume propriu și în calitate de moștenitor al reclamantei C. M., împotriva sentinței civile 417/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.09.2012.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, N. P. |
Redc. M.F.C.
Tehn. M.F.C./18.09.2012
2 ex/N.P./24.09.2012
Jud. fond – M. I.
← Legea 10/2001. Sentința nr. 23/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 416/2012. Curtea de... → |
---|