Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1633/2013. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1633/2013 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 24-09-2013 în dosarul nr. 6367/62/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE,DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1633/R
Ședința publică din 24 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. Ș.
Judecător L. F.
Judecător M. L.
Grefier șef secție I. I.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – domnul A. C. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții P. D. – P., P. E., P. G. – H. și P. (M.) D. și de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B. ÎMPOTRIVA SENTINȚEI CIVILE NR. 116/s din 17.06.2013 pronunțată de Tribunalul brașov.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în cadrul ședinței de judecată din 17 septembrie 2013, când reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, a amânat pronunțarea în vederea deliberării și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise la data de 24 septembrie 2013.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin Sentința civilă nr. 116/S/2013, a Tribunalului B. a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții P. D. - P., P. E., P. G. – H. și P. D. căs. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B. și, în consecință: a constatat că reclamanții și antecesorii acestora, P. E. și P. R., au fost supuși măsurii administrative abuzive de stabilire a domiciliului obligatoriu, în perioada 20.04.1952 – 1954 . Au fost respinse restul pretențiilor reclamanților. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată .
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, invocată de către pârât, a constituit o apărare de fond în raport de faptul că reclamanta a invocat generic prevederile Legii nr. 221/2009 și pe cele privind răspunderea delictuală din Codul civil, iar pentru determinarea incidenței acestora este necesară analizarea fondului cauzei.
De asemenea, cererea de despăgubiri este formulată în temeiul Legii 221/2009, dispoziții speciale în raport de drepul comun în materie de răspundere delictuală, astefl că cererea nu apare ca fiind prescrisă în raport de termenul de trei ani prevăzut de art. 5 al. 1 din această lege, în care puteau fi solicitate despăgubiri .
În fapt, conform Adresa răspuns nr. 3210 din 03.09.2010 a Ministerului Apărăii Naționale - Direcția Instanțelor Militare, familia reclamanților a fost supusă măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, măsură ridicată în anul 1954 prin Decizia MAI nr. 5135/1954.
Art. 3 al Legii 221/2009 stabilește actele normative pe care s-au întemeiat măsurile luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu în perioada de referință și care constituie măsuri administrative cu caracter politic, în speță măsurile solicitate a fi constatate ca având acest nu au fost dispuse în baza vreunei decizii sau al altui act acolo menționat, astfel că devin aplicabile prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 .
Prin acestea se stabilește că, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător.
Astfel, în afara măsurilor administrative pentru care legea prevede de drept caracterul politic, conform art. 3 din lege, beneficiarii acestui act normativ au posibilitatea să dovedească faptul că și alte măsuri cu caracter administrativ au avut caracter politic, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege.
Din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat cu certitudine că familia reclamanților a fost supusă măsurii administrative abuzive prevăzute de art. 3 lit. c, stabilindu-se domiciliu obligatoriu din C. în Dumbrăveni – Sighișoara, măsura luată având caracter politic în raport de aceste norme, astfel că acest capăt de cerere va fi admis .
Cu toate acestea, cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit urmare măsurii administrative cu caracter politic luate față de reclamantă și familia sa s-a dovedit neîntemeiată și a fost respinsă.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând a se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.
Această dispoziție legală, care constituie temeiul acțiunilor având ca obiect obligarea Statului R. la plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite ca urmare a unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, pentru considerentele care nu se vor relua în cuprinsul prezentei hotărâri, și a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15.11.2010.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. 1 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Decizia Curții Constituționale produce efectele prevăzute de art. 147 alin. 4 din Constituție, fiind general obligatorie.
În momentul pronunțării prezentei hotărâri, acțiunea de față nu-și mai găsește suport legal în Legea nr. 221/2009, prevederile constatate ca fiind neconstituționale încetând să mai producă efecte juridice, având în vedere că, în intervalul de 45 zile prevăzut de legea fundamentală, legiuitorul nu a înțeles să procedeze în modalitatea arătată mai sus.
În condițiile în care cererea introductivă a reclamantului s-a întemeiat pe acest act normative în ce privește acordarea despăgubirilor, iar singurul text de lege care îi conferea acesteia dreptul la acțiune în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata daunelor morale nu mai produce nici un efect juridic, cererea rămâne fără temei legal, iar instanța nu poate analiza această cerere, deoarece nu mai există dispoziția legală în raport cu care să fie examinată admisibilitatea cererii și temeinicia pretențiilor.
Încetarea efectelor juridice ale normei care constituie temei de drept al pretențiilor reclamantei semnifică lipsa normei legale interne, astfel că instanța este în imposibilitatea analizării concordanței acesteia cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, pentru a acorda prioritate acestora, conform art. 20 raportat la art. 148 din Constituția României .
În măsura în care legiuitorul va proceda în modalitatea arătată la art. 147 alin. 1 din Constituția României prin modificarea normelor juridice a căror neconstituționalitate a fost constatată, reclamanta își poate valorifica dreptul său odată cu noua legiferare în materie de daune pentru condamnarea suferită de autorul său, chiar și în căile de atac prevăzute de lege.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 12 din 19.09.2011, dată în dosarul nr. 14/2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, „ urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial „ .
Cât privește cererea de acordare despăgubiri în echivalent pentru bunurile confiscate urmare măsurii luate asupra reclamantei, instanța a reținut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare .
Reclamanții au indicat imobilele care ar fi fost preluate de stat urmare stabilrii măsurii administrative menționate, imobile situate în C. . și Laterală nr. 35 cu privire la care nu au fost depuse cereri de restituire.
Reclamnații nu a fost în măsură să depună documentație din care să rezulte că aceste imobile au fost preluate de stat urmare stabilirii măsurii administrative, renunțând pentru acest motiv la solicitarea de acordare a despăgubirilor reprezentând echivalentul acestora .
Pentru aceste considerente, în raport cu dispozițiile legale analizate mai sus, statuările din Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a României, art. 147 alin. 4 din Constituție și Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul a admis în parte cererea reclamantilor. Reclamanții au solictat cheltuieli de judecată, dar nu au făcut dovada acestora .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții arătând în esență că s-au încălcat normele de drept internațional care permit acordarea de despăgubiri, prevederile Legii nr. 221/2009.
Hotărârea a fost atacată și de pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B., care a arătat în esență că nu se impunea stabilirea caracterului politic al măsurii administrative, că în lipsa posibilității de a se acorda despăgubiri morale acțiunea este lipsită de interes.
Recursurile nu sunt fondate.
1. Cu privire la recursul reclamanților:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Textul declarat ca neconstituțional permitea instanței judecătorești să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral adus persoanei condamnate politic sau care a suferit vreuna din măsurile administrative de aceeași natură (art.1-3 din Legea nr. 221/2009).
Conform art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. D. urmare decizia instanței constituționale, susmenționată, este obligatorie pentru instanța judecătorească și își produce efectele indiferent de stadiul procesului, chiar dacă se află în căile de atac.
De asemenea, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, text reiterat și în art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Este de observat că termenul de 45 zile, calculat de la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 (Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010), a expirat, fără ca să intervină acordul normei cu dispozițiile Constituției, astfel că prevederea în discuție și-a încetat efectele.
Până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei Curții Constituționale, practica judiciară era constantă în acordarea despăgubirilor, considerate juste și în prezent de instanța de recurs, însă numai din punct de vedere moral, din moment ce a dispărut suportul juridic ca urmare a caracterului obligatoriu dat de lege deciziilor instanței constituționale pentru instanța judecătorească, care astfel se află în imposibilitate de a mai hotărî în sensul reparării prejudiciului în temeiul acesteia.
Este de subliniat că recent, prin Decizia nr. 12/19.09.2011, instanța supremă s-a pronunțat în același sens în recursul în interesul legii, statuând că, urmare deciziilor Curții Constituționale susmenționate, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Cum prezenta cauză se încadrează în ipoteza conținută de decizia dată în recursul în interesul legii și care este obligatorie pentru instanțele judecătorești, conform art. 3307 alin. 4 C. pr. civ., instanța de recurs este ținută să se conformeze acesteia. Este real că normele de drept internațional, cum este Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și Rezoluția nr. 1096 recomandă acordarea de despăgubiri, însă nu trebuie omis că este voința legiuitorului de a le limita în cadrul deja existent, cum este Decretul-lege nr. 118/1990, iar obligativitatea deciziilor instanței constituționale și a instanței judecătorești supreme se impune pentru instanțe.
2. Cu privire la recursul pârâtului:
Conform art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea C. de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea C. de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea C. de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea C. de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea C. de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea C. de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea C. de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea C. de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea C. de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
Familia reclamanților a fost supusă măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu prin actul prevăzut de art. 3 lit. e, respectiv Decizia MAI nr. 239/195, fiind de reținut că însăși legea atribuie caracterului politic măsurii administrative și deci cererea reclamanților nu este lipsită de interes, indiferent dacă vor beneficia sau nu de despăgubirile solicitate.
Față de considerentele expuse, în baza art.312 alin.1 C. pr. civ., ambele recursuri vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții P. D.-P., P. E., P. G.-H. și P. D. căs. M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B. împotriva Sentinței civile nr. 116/S/2013, a Tribunalului B., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de azi, 24.09.2013.
Președinte, G. Ș. | Judecător, L. F. | Judecător, M. L. |
Grefier șef sectie, I. I. | ||
Red. M.L./25.09.2013
Dact. I.I./26.09.2013
Jud. fond: V.M.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 2015/2013. Curtea de... → |
|---|
