Pretenţii. Decizia nr. 1985/2013. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1985/2013 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 05-11-2013 în dosarul nr. 13064/62/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE,DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1985/R
Ședința publică din 5 Noiembrie 2013
Completul constituit din:
Președinte: G. Ș. - judecător
M. L. - judecător
L. F. - judecător
G. P. - grefier
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public - domnul procuror C. A. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamantul C. P. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. B. împotriva deciziei civile nr. 88/S din data de 07.05.2013 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul civil nr._, având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, al pronunțare, se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că s-au depus la dosarul cauzei, prin serviciul registraturii, concluzii scrise din partea recurentului pârât.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în cadrul ședinței de judecată din 29 octombrie 2013, când reprezentantul Ministerului Public și recurentul reclamant au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, a amânat pronunțarea în vederea deliberării și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise la data de 5 noiembrie 2013.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin Sentința civilă nr. 88/S/2013, a Tribunalului B. a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul C. P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B. și, în consecință: a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive a retrogradării din funcție la care a fost supus reclamantul în perioada 01.01._88. Au fost respinse restul pretențiilor reclamantului .
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Inadmisibilitatea acțiunii reclamantului, invocată de către pârât, constituie o apărare de fond în raport de faptul că determinarea incidenței în cauză a prevederilor Legii nr. 221/2009, în condițiile în care reclamantul beneficiază de hotărâri judecătorești date de instanțele de contencios administrativ și litigii de muncă cu privire la pretențiile derivate din măsurile luate asupra acestuia în perioada regimului comunist .reclamă necesitatea analizării fondului cauzei.
Pe fond, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 1147/15.03.2005 emisă de Direcția Muncii, Solidarității Sociale și Familiei a județului B. – necontestată de reclamant, după cum rezultă din semnătura de primire aplicată pe aceasta s-a constatat că reclamantul a fost internat abuziv în spitale de psihiatrie conform art. 1 alin. 1 lit. c din Decretul-lege nr. 118/1990, stabilindu-i-se o indemnizație lunară în cuantum de 150.000 lei vechi.
Potrivit Sentinței civile nr. 305/CA/16.04.2008 a Tribunalului B., rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul C. P. în contradictoriu cu pârâta Direcția Muncii, Solidarității Sociale și Familiei B. și în consecință s-a dispus anularea deciziei nr. 1263/20.11.2006 și a deciziei nr. 1274/19.01.2007 emise de pârâtă și obligarea pârâtei să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioada 1976-1988, în temeiul art. 1 lit. d din acest act normativ, și să-i recunoască vechimea în muncă pentru calificarea de maistru, pentru perioada 1.01.1979 – 1.01.1988, fiind respinse restul pretențiilor
În motivarea acestei sentințe s-a reținut în esență că reclamantul a fost victima persecuțiilor politice determinate de atitudinea sa față de regimul comunist, fiind transferat de la întreprinderea unde lucra la ICIM B. și chiar internat într-un spital de psihiatrie, având domiciliu obligatoriu în sensul art. 1 lit. d din Decretul-lege nr. 118/1990.
Prin Sentința civilă nr. 1971/M/6.12.2010 a Tribunalului B. a fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Casa Județeană de Pensii B. și S.C. ICIM S.A. B. și în consecință a fost obligată cea de-a doua pârâtă să elibereze reclamantului o adeverință din care să rezulte salariile pe care le-ar fi avut în funcția de maistru în perioada 1.01.1979 – 1.05.1994, conform raportului de expertiză nr._ realizat în dosarul nr._ de expertul P. M., astfel cum a fost completat în urma obiecțiunilor.
Din raportul de expertiză contabilă întocmit în prezenta cauză de către expertul M. M. rezultă că diferențele salariale ce fac obiectul cererii de față sunt în cuantum actualizat de 19.368,66 lei.
Cu privire la capătul de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al măsurilor luate asupra reclamantului, instanța a reținut următoarele:
Art. 3 al Legii 221/2009 stabilește actele normative pe care s-au întemeiat măsurile luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu în perioada de referință și care constituie măsuri administrative cu caracter politic, în speță măsurile solicitate a fi constatate ca având acest nu au fost dispuse în baza vreunei decizii sau al altui act acolo menționat, astfel că devin aplicabile prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 .
Prin acestea se stabilește că, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător.
Astfel, în afara măsurilor administrative pentru care legea prevede de drept caracterul politic, conform art. 3 din lege, beneficiarii acestui act normativ au posibilitatea să dovedească faptul că și alte măsuri cu caracter administrativ au avut caracter politic, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege.
Potrivit normei la care se face trimiterea de către legiuitor, respectiv art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus:
a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări;
b) internarea în spitale de psihiatrie;
c) stabilirea de domiciliu obligatoriu;
d) strămutarea într-o altă localitate;
e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice;
f) exmatricularea din școli, licee și facultăți;
g) încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești, de la acea dată.
Din analiza probelor administrate în cauză, rezultă cu certitudine că reclamantul a fost supus măsurii administrative abuzive a retrogradării din funcție și al transferului reclamantului la o altă unitate, prevăzută de lit. g a art. Mai sus redat, aspect ce reiese cu prisosință și din considerentele sentinței civile nr. 305/CA/16.04.2008 a Tribunalului B., motiv pentru care s-a apreciat că acesta este beneficiar al dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Astfel, cererea reclamantului de constatare a caracterului politic al măsurii administrative abuzive a retrogradării din funcție la care a fost supus acesta în perioada 01.01._88 se dovedește întemeiată și va fi admisă .
Cât privește cererea de acordare despăgubiri în echivalent pentru bunurile confiscate urmare condamnării politice a tatălui reclamantelor, instanța reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda victimelor condamnărilor sau ale măsurilor administrative cu caracter politic reparații de ordin material în considerarea bunurilor care au făcut obiectul confiscării prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Legiuitorul a folosit în cuprinsul textului de lege noțiunea de „confiscare”, care este trecerea gratuită în proprietatea Statului, ca măsură de siguranță sau cu caracter de sancțiune, a bunurilor aparținând unei persoane; așadar, această noțiune este una strictă, nesusceptibilă de interpretare extensivă, deoarece în caz contrar s-ar fi folosit un termen general, care să includă și alte modalități de preluare în afara confiscării.
Instanța nu poate recurge la interpretarea extensivă a acestei noțiuni, așa cum susține reclamantul prin precizarea de acțiune, având în vedere caracterul particular al acesteia și diferența specifică față de alte modalități de preluare, cu consecința aplicării regulii de interpretare constând în interzicerea analogiei.
Mai mult, instanța a reținut că reclamantul este, astfel cum rezultă din înscrisurile arătate mai sus, beneficiar al dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, care a instituit o . compensații de ordin material pentru persoanele care au suferit persecuții cu caracter politic (vechime în muncă de 1 an și 6 luni pentru fiecare an de persecuție, indemnizații lunare, scutirea de unele taxe și impozite, gratuități la asistența medicală, transport, diferite priorități etc.)
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 ind. 1 din Legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. 1 (deci și în privința celor de la lit. b, cum este cazul în speță), instanța judecătorească a luat în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
În consecință, la stabilirea reparațiilor decurgând atât din prejudiciile morale cât și din cele materiale legiuitorul a impus a se ține seama de compensațiile materiale deja acordate ca efect al aplicării actelor normative menționate mai sus, în scopul evitării dublei reparații.
În raport de considerente, având în vedere pe de o parte caracterul strict al noțiunii de confiscare și pe de altă parte regula instituită de art. 5 alin. 1 ind. 1 din Legea nr. 221/2009, precum și cele avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 care, deși a avut în vedere art. 5 alin. 1 lit. a din această lege, s-a raportat la principiul de drept referitor la interdicția dublei reglementări a uneia și aceleiași situații juridice, cererea dedusă judecății este neîntemeiată, sumele de bani solicitate de reclamant nu fac obiectul noțiunii de „bunuri confiscate”.
De altfel, prin Decizia 6 din 15.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit cu putere obligatorie că „ În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație „.
A reținut instanța supremă, în considerentele deciziei sale că intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
De asemenea, interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Nefiind îndeplinită această condiție legală, respectiv ca cererea reclamantului cu privire la despăgubiri să facă obiectul Legii 221/2009, este de prisos a mai fi analizată intervenirea prescripției acestor drepturi, cum susține pârâtul .
Față de toate aceste considerente, cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor a fost respinsă .
În raport de soluția de admitere în parte a acțiunii, reclamantului, nu se impune obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de apărător, în temeiul art. 274 coroborat cu art. 276 din codul de procedură civilă .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul și pârâtul considerând-o nelegală.
Reclamantul critică sentința pe motiv că prima instanță nu era competentă să soluționeze excepția de nelegalitate, ci trebuia doar să suspende judecata și să o trimită spre judecare instanței de contencios administrativ, fiind cazul unui act administrativ nelegal, fiind incidente prevederile legii nr. 1/1967. De asemenea, prin întâmpinare a ridicat excepția lipsei de calitate procesuală activă a D.G.F.P.
Pârâtul critică în esență sentința sub aspectul greșitei constatări a caracterului politic al măsurii retrogradării, că acțiunea este lipsită de interes, nefiind posibilă acordarea de daune morale cum a statuat Curtea Constituțională și instanța supremă în recurs în interesul legii.
Excepția invocată de reclamant nu se susține în cauză, unde calitatea procesuală o are statul, D.G.F.P., fiind doar reprezentanta în teritoriu a Ministerului Finanțelor, or excepția lipsei calității de reprezentant nu a fost invocată.
Recursurile sunt nefondate.
Cu privire la recursul reclamantului, curtea reține că prima instanță nu a respins excepția de nelegalitate, ci cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ, motivat de faptul că actul de transfer este unul de dreptul muncii și nu are caracter administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004.
Conform normei arătate, prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. În puterea textului, actul administrativ, pentru a fi supus controlului de legalitate trebuie să fi fost emis de o autoritate publică învestită cu puterea publică pentru executarea legii, or în cauză actul de transfer este unul de drept al muncii, fiind reglementat ca atare și de fostul și de actualul cod al muncii și în consecință nu este supus controlului în contencios administrativ ci al instanțelor de drept comun, astfel că legal cu respectarea dispoziției menționate și art. 4 din Legea nr. 554/2006 s-a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ, încât recursul va fi respins.
Este nefondat și recursul pârâtului.
Conform art. 3 din OUG nr. 214/1999, prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus:
a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări;
b) internarea în spitale de psihiatrie;
c) stabilirea de domiciliu obligatoriu;
d) strămutarea într-o altă localitate;
e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice;
f) exmatricularea din școli, licee și facultăți;
g) încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești, de la acea dată.
Norma din art. 2 alin.1 din OUG nr. 214/1999, la care se face trimitere statuează că reprezintă infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Prin hotărâre judecătorească, respectiv Decizia civilă nr. 305/CA/2008, a Tribunalului B. s-a stabilit că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de prevederile Decretului nr. 118/1990, instanța reținând că din cauza represiunii politice a fost retrogradat din funcția de maistru în cea de lăcătuș, iar în prezent curtea reține, ca și tribunalul, că transferul a avut loc tot pe fondul persecuției cu caracter politic la care a fost supus, fiind îndeplinite cerințele de la lit. g din norma expusă.
D. urmare susținerile din recurs referitoare la greșita reținere a caracterului politic al măsurii sunt înlăturate, ca și celelalte motive, care se circumscriu cererii de acordare a despăgubirilor morale, care au fost respinse însă de prima instanță și deci exced cadrului procesual, întrucât nici reclamantul nu a adus critici sub acest aspect, fiind de reținut că legea (art.4 alin.2 din Legea nr. 221/2009) permite stabilirea caracterului politic al măsurii administrative și deci cererea reclamantei nu este lipsită de interes.
Față de considerentele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, ambele recursuri vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C. P. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B. împotriva Sentinței civile nr. 88/S/2013, a Tribunalului B., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de azi, 05.11.2013.
Președinte Judecător Judecător
G. Ș. M. L. L. F.
Grefier
G. P.
Red. M.L./19.11.2013
Dact. I.I./20.11.2013
Jud. fond: D.U.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 1646/2013. Curtea de Apel BRAŞOV | Succesiune. Decizia nr. 1506/2013. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
