Legea 10/2001. Decizia nr. 629/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 629/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 26-10-2015 în dosarul nr. 629/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 629/RDosar nr._
Ședința publică din data de 26 octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE N. G.
Judecător C. E. C.
Judecător C. Ș.
Grefier E. P.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. pentru Statul Român prin M. Finanțelor Publice și pentru M. Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 737/. 20 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 12.10.2015, când partea prezentă a pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi. Instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 19.10.2015.
CURTEA :
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 737/2014 pronunțată de Judecătoria B. a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta M. E. în contradictoriu cu pârâtii STATUL ROMÂN prin M. FINANȚEOR prin DGFP B. și M. ECONOMIEI și FINANȚEOR și în consecință:
Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de_,51 lei reprezentând contravaloare imobil situat în B., ., .> A fost respinsă acțiunea față de pârâta .>
Au fost obligați pârâții 1 și 2 să plătească reclamantei suma de 2.861 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Pârâtul Statul Român prin M. Finanțelor prin DGFP B. a invocat faptul că, la încheierea contractului antecesoarea acesteia a fost de rea credință. Așa cum s-a precizat și în decizia civilă nr. 163/ 2009 a Curții de Apel A. I., conform art.1899 al. 2 C. civ., buna-credință se prezumă întotdeauna, reaua-credință urmând să fie dovedită de cel ce o invocă.
Instanța a constatat că pârâta nu a produs această dovadă motiv pentru care, în baza art.50 indice 1, al.1 și 2 din L. nr.1/2009, având în vedere valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în dosar, va obliga pârâtele să plătească reclamantei suma de 49.345,51 lei reprezentând contravaloare imobil.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de Statul Român prin MFP prin DGRFP B., criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
P. decizia civilă nr. 737/2014 pronunțată de Tribunalul B. a fost respins apelul declarat de DGRFP B. pentru apelanții pârâți STATUL ROMÂN prin M. Finanțelor Publice și M. Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr._/22.11.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._ pe care o păstrează.
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța astfel instanța a reținut următoarele:
P. încheierea de ședință din data de 16.05.2012 judecătoria a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de M. Finanțelor Publice și excepția lipsei calității procesuale pasive a M. Finanțelor Publice având în vedere că Statul Român a avut calitatea de parte în contractul de vânzare-cumpărare, respectiv de vânzător în acest act, ce constituie cauza pretențiilor în cauză, chiar dacă actul a fost încheiat prin mandatarul său legal . B., precum și în raport de dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Apelanții pârâți nu au formulat calea de atac și împotriva acestei încheieri, pe care trebuiau să o indice în mod expres pentru a se putea aprecia că înțeleg să atace și dispozițiile acestei încheieri. Astfel, alineatul 3 al art. 282 C.pr.civ., potrivit căruia ,,apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare”, a fost abrogat, ceea ce însemnă că legiuitorul a apreciat că se impune declararea apelului în mod expres împotriva încheierilor premergătoare.
Trecând peste această chestiune procedurală, instanța a apreciat că și pe fond motivele invocate de apelanții pârâți cu privire la modul de soluționare a excepțiilor sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat prin cererea introductivă de instanță în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de M. Finanțelor Publice, și M. Finanțelor Publice obligarea acestora, în principal, restituirea valorii actuale de circulație a imobilului cumpărat în condițiile Legii nr.112/1995 în baza contractului de vânzare – cumpărare nr._/1996 în temeiul Legii nr. 112/1995, contract desființat prin decizia civilă nr. 3138/2010 a ÎCCJ și, în subsidiar, s-a solicitat restituirea valorii actualizate cu rata de inflație a prețului imobilului.
Temeiul de drept al cererii a fost art. 50 din Legea nr. 10/2001.
În raport de temeiul juridic considerat aplicabil în speță se poate stabili și legitimarea procesuală pasivă, astfel încât această chestiune are prioritate față de celelalte critici formulate în cauză. Astfel, prima instanță a reținut în mod corect că față de dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr.10/2001, obligația de restituire nu se poate institui decât în sarcina Statului Român și a Ministerului Finanțelor Publice, instituție desemnată de legea specială pentru a plăti prețul actualizat al imobilelor obiect al contractelor încheiate în baza Legii nr.112/1995 și desființate ulterior prin hotărâri judecătorești.
În numele Statului Român, instituția specializată în vânzarea imobilelor în temeiul Legii nr.112/1995 a încheiat contractul de vânzare – cumpărare nr._/1996. Legea prevede un mandat legal dat de stat, proprietarul imobilelor obiect al Legii nr.112/1995, unităților specializate în vânzarea imobilelor, iar M. Finanțelor Publice este indicat în mod expres de dispozițiile Legii nr.10/2001 ca fiind instituția abilitată să plătească prețul actualizat al imobilelor respective. Faptul că Statul Român sau M. Finanțelor Publice nu au fost părți contractante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995 nu are relevanță, întrucât legea este cea care stabilește instituția care are obligația restituirii prețului de piață al locuințelor vândute în baza legii de reparație menționate.
Obligația de restituire a prețului nu poate fi instituită în sarcina mandatarului . B. care nu a încasat decât comisionul prevăzut de dispozițiile Legii nr.112/1995, prețul imobilului fiind încasat de vânzătorul imobilului.
Ca urmare, soluția pronunțată de prima instanță cu privire la excepțiile menționate este legală, criticile formulate de apelanții pârâți fiind nefondate.
Tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. 1 din HG nr.20/1991 raportat la art.33 alin.1 din Normele metodologice privind aplicarea Legii 112/1995 republicată, vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr.112/1995 se face prin unitățile specializate în vânzarea locuințelor sau care administrează locuințele existente la data intrării în vigoare a legii.
Din cuprinsul acestor texte de lege sus evocate rezultă că Statul Român a mandatat unitatea specializată care avea în administrare imobilul, în speță . B., să încheie contractul de vânzare-cumpărare, fiind vorba despre un mandat legal, calitatea de vânzător nu o putea avea mandatarul, ci titularul dreptului de proprietate care este Statul Român.
Că pârâta .. B. a lucrat ca mandatar al Statului Român cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută s-a constatat rezultă și din faptul că aceasta s-a conformat dispozițiilor art.35 și 37 din HG nr.20/1996, respectiv art.39 și 41 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 rep. care statuează că: în baza prevederilor art.13 din Legea nr.112/1995 se constituie la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice Fondul Extrabugetar care se alimentează din sumele obținute din vânzarea apartamentelor, unitățile specializate care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr.112/1995 au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1 % potrivit art.13 lit. a din legea susmenționată iar suma rămasă să o vireze în termen de 3 zile lucrătoare în contul 5021 deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul sau în contul 64.74 deschis la unitățile B.C.R. – S.A., după caz.
Antecesoarea intimatei reclamante a achitat prețul stabilit pentru apartamentul în litigiu, preț constituit din prețul propriu-zis al locuinței, conform evaluării realizate de unitatea specializată și comisionul de 1 % destinat acestei unități.
Intimata pârâtă .. B., ca mandatar al vânzătorului, a virat sumele încasate drept preț pentru apartamentele vândute – inclusiv suma încasată de la antecesoarea intimatei reclamante în contul Ministerului Finanțelor Publice.
Astfel din analiza textelor de lege evocate anterior și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că intimata pârâtă .. B. nu poate fi obligată la restituirea valorii actualizate a sumei ce a reprezentat comisionul de 1% reținut din prețul achitat de către antecesoarea intimatei reclamante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr._/1996 deoarece aceasta nu a avut calitatea de vânzător, ci calitatea de mandatar legal al vânzătorului care a fost Statul Român. Întrucât mandatarul contractează în numele și pe seama mandantului, nu se creează raporturi juridice între el și terții cu care contractează, față de mandatar, actul încheiat în limitele împuternicirii neproducând efecte. Între mandant și terți se creează raporturi juridice directe: în fapt, terțul tratează cu mandatarul, în drept, contractează cu mandantul. Mandantul, deși absent, a fost reprezentat de mandatar și, prin urmare, toate efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terțul se răsfrâng asupra mandantului; el devine personal creditorul, respectiv debitorul terțului, patrimoniul său suferind modificări rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terțului ori prin stingerea unui raport obligațional.
În consecință, între antecesoarea intimatei reclamante și intimata pârâtă . B. nu există raporturi juridice directe în temeiul cărora să se poată pretinde obligarea acestei părți la restituirea vreunei părți din prețul achitat pentru apartamentul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare arătat, a cărui nulitate absolută s-a constatat.
Așa fiind, prima instanță a reținut în mod corect că față de dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr.10/2001, obligația de restituire nu se poate institui decât în sarcina Statului Român prin M. Finanțelor Publice, instituție desemnată de legea specială pentru a plăti prețul actualizat al imobilelor.
M. Finanțelor Publice este indicat în mod expres de dispozițiile Legii nr.10/2001 ca fiind instituția abilitată să plătească prețul actualizat/de piață al imobilelor respective. Faptul că M. Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, ca și faptul că nu a fost parte în procesul în care s-a constatat nulitatea acestui contract nu au relevanță, întrucât legea este cea care stabilește instituția care are obligația restituirii prețului de piață/actualizat, al locuințelor vândute în baza legii de reparație menționate. Dispozițiile cuprinse în art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 au un caracter special, derogatoriu de la dispozițiile dreptului comun, instituind un caz special din care rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român reprezentat de M. Finanțelor Publice, această instituție urmând a achita suma de bani stabilită în sarcina intimaților pârâți din Fondul Extrabugetar constituit la dispoziția sa.
Obligația de restituire a prețului nu poate fi instituită în sarcina mandatarului ., care nu a încasat decât comisionul prevăzut de dispozițiile Legii nr.112/1995, prețul imobilului fiind încasat de vânzătorul imobilului.
În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a reținut că imobilul ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr._/1996 a cărui nulitate absolută s-a constatat în mod irevocabil, chiar dacă este situat pe teritoriul unității administrativ – teritoriale Municipiul B., în evidențele de carte funciară figura, la data încheierii contractului, ca titular al dreptului de proprietate Statul Român, drept dobândit în baza Decretului nr.92/1950. În aceste condiții apelanții pârâți nu pot susține în mod temeinic că unitatea administrativ teritorială Municipiul B. ar fi fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat prin contractul de vânzare – cumpărare arătat.
Tribunalul a mai reținut că în cauză nu se impunea atașarea dosarului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare pentru apartamentul din litigiu astfel cum susțin apelanții pârâți, prima instanță soluționând cauza având în vedere decizia civilă nr. 3138/2010 a ÎCCJ prin care contractul de vânzare - cumpărare încheiat de antecesoarea reclamantei cu Statul Român, pentru imobilul situat în B., ., . desființat în mod irevocabil. Din cuprinsul acestei decizii rezultă că antecesoarea reclamantei a fost de rea – credință la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare desființat astfel că, în prezenta cauză, nu se impunea ca instanța de fond să facă verificări pentru a constata dacă respectivul contract de vânzare – cumpărare s-a încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, acest aspect rezultând din decizia ÎCCJ anterior nominalizată. Acesta a fost și motivul pentru care prima instanță nu a admis cererea formulată de reclamantă pe cale principală, prin care solicita obligarea pârâților la restituirea valorii de circulație a apartamentului obiect al contractului de vânzare cumpărare nr._/1996, ci a admis petitul subsidiar, obligând pârâții la plata prețului de vânzare a apartamentului actualizat cu rata inflației.
Nici critica formulată de apelanții pârâți referitoare la obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiată. Admițându-se cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, pârâții obligați în cauză au, în condițiile prevăzute de art.274 C.proc.civ., și obligația de a suporta cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă pentru soluționarea cererii sale.
Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de recurentul Statul Român prin M. Finanțelor Publice prin Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs sentința este criticată pentru faptul că în mod eronat prima instanță a reținut că soluționat excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin MFP prin DGRFP B. invocând dispozițiile art. 13 alin. 6 din legea 112/1995. De asemeni nu s-a avut în vedere faptul că antecesoarea reclamantei a fost de rea – credință la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare iar acest aspect a fost reținut de ÎCCJ prin decizia civilă nr. 3138/2010. P. urmare prima instanță nu a verificat dacă încheierea contractului de vânzare cumpărare a fost făcută cu eludarea prevederilor legii 112/1995, atrăgând aplicabilitatea art. 50 alin. 3 din legea 10/2001.
În continuarea motivelor de recurs se mai arată că instanța de fond nu a ținut cont de practica judiciară în materie, care în mod constat a respins cereri cu un astfel de obiect și de asemenea recurenta mai consideră că nu s-a făcut dovada faptului că îi sunt aplicabile prevederile art. 50 ind. 1 din legea 10/2001.
Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate în recurs, instanța apreciază că acesta nu este întemeiat și în consecință va fi respins iar decizia din apel va fi păstrată ca legală și temeinică în baza dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
În legătură cu modul de soluționare al excepției lipsei calității procesual pasive a recurentului, în cuprinsul criticilor formulate nu se arară care sunt acele argumente care pot combate considerentele deciziei atacate.
Instanța de apel a motivat suficient de amplu și bine argumentat, atât în drept cât și în fapt, că recurenta are calitate procesual pasivă, stabilită prin lege, că vânzarea imobilului în discuție s-a realizat de către mandatar . însă în numele proprietarului vânzător, care era Statul Român, motiv pentru care este pe deplin justificată participarea sa în procesul de restituire a prețului imobilului, promovat în urma anulării contractului de vânzare cumpărare.
În ceea ce privește fondul dreptului dedus judecății, se poate constata că instanța de fond a soluționat cererea de chemare în judecată prin obligarea pârâtei la plata prețului reactualizat, iar nu la prețul de circulație. În acest caz s-a ținut cont de reaua – credință a cumpărătoarei, așa cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 3138/2010 pronunțată de ÎCCJ. În această situație instanța de judecată a încadrat în mod corect pretențiile reclamantei în cuprinsul dispozițiilor art. 50 ind. 1 alin. 3 din legea 10/2001 acordând prețul actualizat al imobilului al cărui contract de vânzare cumpărare a fost anulat.
Față de toate aceste considerente instanța apreciază că recursul nu este întemeiat și în consecință va fi respins în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportat la dispozițiile art. 312 din codul de procedură civilă iar decizia instanței de apel va fi menținută ca legală și temeinică.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE :
Respinge recursul declarat de recurentul Statul Român prin MFP prin DGRFP B. împotriva deciziei civile nr. 737/2014 pronunțată de Tribunalul B., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 26.10.2015.
Președinte, N. G. | Judecător, C. E. C. | Judecător, C. Ș. |
Grefier, E. P. |
Red.N.G./26.10.2015
Tehnored.E.P./27.10.2015 – 2 ex.
Jud. apel M. I. B., C. F.
Jud. fond L. M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 465/2015. Curtea de Apel... | Succesiune. Decizia nr. 675/2015. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
