Acţiune în constatare. Decizia nr. 610/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 610/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-04-2013 în dosarul nr. 21096/299/2008*
Dosar nr._
(590/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.610
Ședința publică de la 04.04.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. G.
JUDECĂTOR: M. H.
GREFIER: S. R.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – reclamant I. D., împotriva deciziei civile nr. 1193 A din data de 07.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți I. R. și I. E..
Obiectul cauzei – acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat M. T., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant I. D. (prezent personal), în baza împuternicirii avocațiale nr. 31, emise de Baroul Dâmbovița (fila 15 dosar apel) și avocat C. V., în calitate de reprezentant al intimaților – pârâți I. R. și I. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea procedează la legitimarea recurentului – reclamant, acesta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Recurentul – reclamant, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare, în cuantum de 3094 lei, potrivit chitanței nr._ (66) din data de 03.04.2013 și timbru judiciar de 2,5 lei, aferente recursului formulat, precum s-a stabilit prin rezoluția administrativă, însă apreciază că această taxă nu trebuie datorată în rejudecare, având în vedere că nici instanța de apel nu a dispus o astfel de măsură.
Curtea aduce la cunoștința apărătorului recurentului – reclamant că nemulțumirea sa referitoare la timbrajul cererii de recurs, în prezenta cale de atac, poate fi exprimată printr-o cerere distinctă de reexaminare, iar ulterior, un alt complet de judecată va soluționa petiția respectivă.
Apărătorii părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – reclamant I. D., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, existând motive de nelegalitate și de contradictorialitate în hotărârea atacată.
Consideră că hotărârea este lipsită de temei legal, întrucât s-a afirmat că prezenta cerere nu ar fi fost susținută, aspect total eronat, deoarece din înscrisurile depuse, rezultă că prețul apartamentului a fost achitat.
În acest sens solicită a se observa că intimații – pârâți nu au putut dovedi proveniența resurselor financiare în baza cărora s-au stabilit în Statele Unite ale Americii, iar din declarațiile martorilor rezultă că aceștia au efectuat împrumuturi în acest scop. Mai mult, fratele recurentului – reclamant și intimatul – pârât au declarat că au cunoștință de înstrăinarea apartamentului situat în București, .. 29, parter, ..
Arată și faptul că la momentul părăsirii României, intimații nu puteau vinde imobilul în cauză, motiv pentru care apartamentul a fost înstrăinat fratelui recurentului.
În ceea ce privește suma de 18.000 USD, susține că în opinia sa aceasta reprezintă prețul achitat pentru imobil, iar Tribunalul București nu a clarificat sub nici un aspect această sumă.
Solicită cheltuieli de judecată.
Intimații – pârâți I. R. și I. E., prin apărător, având cuvântul, solicită respingere recursului, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
La instanța de apel și la instanța de fond, nu s-a făcut dovada achitării vreunui preț.
Din probele cauzei rezultă că intimații nu au avut intenția de înstrăinare a imobilului. Pârâții au eliberat o procură de administrare recurentului, iar acesta, după un anumit timp, a hotărât să formuleze o acțiune în constatare – hotărâre care ține loc de act de vânzare – cumpărare - și astfel să obțină un titlu de proprietate asupra imobilului menționat.
În fața instanței de fond a fost pusă în discuție una dintre condițiile esențiale încheierii unui contractului de vânzare – cumpărare, respectiv plata prețului. O astfel de dovadă nu s-a făcut, din declarațiile martorilor rezultă că aceștia nu au asistat la nici o înțelegere între părți.
Mai există încă un aspect neclarificat ce vizează o sumă de bani împrumutați de recurentul – reclamant intimaților – pârâți. Recurentul – reclamant a afirmat că a împrumutat pârâții cu 3.000 USD, apoi a susținut o altă sumă, 13.000 USD, motiv pentru care solicită instanței a reține poziția oscilantă și contradictorie a părții reclamante în raport de această chestiune, dar fără a face dovezi în acest sens.
De altfel, din întregul material probator administrat în cauză, nu rezultă că intimații – pârâți ar fi făcut plata prețului pentru așa-zisă „vânzare – cumpărare”.
Solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București în dosarul nr._ , reclamantul I. D. a chemat în judecată pe pârâții I. R. și I. E., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 1 al imobilului construcție situat în București, .. 29, parter, sector 1.
În motivarea cererii, neîntemeiată în drept, reclamantul a arătat că în anul 1998, între părți a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 1 al imobilului situat în București, .. 29, parter, sector 1.
A precizat că pârâții ar fi câștigat loteria vizelor și doreau să plece în America, însă nu aveau bani și nu puteau înstrăina apartamentul fiind cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Reclamantul a vândut propriul apartament și le-a dat bani pentru a putea pleca, bani care au constituit prețul apartamentului pentru care a solicitat emiterea unui hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
A menționat că acest preț a fost în cuantum de 18.000 dolari și nu a fost întocmit nici un înscris cu fratele său, fiind în imposibilitatea morală de a preconstitui probe.
Alăturat cererii de chemare în judecată s-au depus la dosar, în copie: contract de vânzare-cumpărare nr. 34 bis/112/1997, proces-verbal de predare-primire, declarații notariale, declarație de renunțare la succesiune, contract de vânzare-cumpărare.
La data de 16 decembrie 2008 pârâții au depus întâmpinare și cerere reconvențională prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, întrucât nu există nici un înscris cu valoare de antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între părți și nu au avut niciodată intenția de a înstrăina apartamentul.
Au solicitat pe calea cererii reconvenționale, în temeiul art. 480 Cod de procedură civilă, art. 21 și 25 din Legea nr. 114/1996, evacuarea reclamantului și a familiei acestuia din apartamentul nr. 1 al imobilului construcție situat în București, .. 29, parter, sector 1, arătând că la data de 20 iunie 1998 au dat o procură generală reclamantului pentru folosirea, îngrijirea și administrarea imobilului, având în vedere că ei plecau din țară, pentru a se stabili în Statele Unite al Americii, iar reclamantul era divorțat și nu avea unde locui.
La termenul din data de 01 aprilie 2009 pârâții și-au precizat întâmpinarea și cererea reconvențională arătând că reclamantul nu are nici un drept locativ referitor la imobilul respectiv și că este tolerat în locuință. În plus, nu s-a ocupat de întreținerea imobilului acesta fiind degradat și deteriorat.
În ședința publică din data de 01 aprilie 2009, pârâții-reclamanți au precizat că solicită pe calea cererii reconvenționale, evacuarea doar a reclamantului-pârât I. D..
Prin sentința civilă nr. 9069 din 01 iulie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a fost respinsă acțiunea formulată de acesta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă și s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale.
Prin decizia civilă nr. 1241/A din 10 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă a fost admis apelul formulat de reclamantul I. D., s-a dispus desființarea sentinței civile apelate și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut din analiza tuturor probelor administrate atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, luând în considerare și susținerile părților, teza reclamantului, în sensul existenței unei înțelegeri cu fratele său, pârâtul I. R. și cu soția acestuia, privind transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea acestora din urmă, situat în București, .. 29, parter, ., ca dovedită.
A constatat ca fiind dovedită încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, reclamantul justificând calitatea procesuală de a cere pe calea justiției recunoașterea dreptului său de a obține executarea obligației asumate de pârâți de a-i vinde imobilul la prețul stabilit prin antecontract, în temeiul regulii executării în natură a obligațiilor, conform art. 1073 Cod civil.
A dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a analiza temeinicia pretențiilor reclamantului de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare prin verificarea îndeplinirii condițiilor generale și speciale cerute pentru aceasta, respectiv prescrierea dreptului la acțiune, existența dreptului de proprietate în patrimoniul promitentului vânzător, ținându-se cont însă de faptul că plata prețului ține de executarea convenției și nu de încheierea sa valabilă.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._ .
Prin sentința civilă nr._ din 09 noiembrie 2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea formulată de reclamantul I. D. în contradictoriu cu pârâții I. E. și I. R. și a constatat valabil intervenită, în cursul anului 1998, convenția de vânzare-cumpărare a imobilului situat în București, .. 29, parter, ., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză construcții întocmit de expert V. E., pentru prețul de 18.000 dolari, între pârâți, în calitate de vânzători, și reclamant, în calitate de cumpărător, stabilind că această hotărâre ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Totodată, instanța a obligat pârâții la plata sumei de 6.886,5 lei cheltuieli de judecată către reclamant și a respins cererea de obligare a acestora la plata onorariului de expert ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 34bis/112 din 29 octombrie 1997, pârâții I. R. și I. E., în calitate de cumpărători, au dobândit de la ., în calitate de vânzătoare, dreptul de proprietate asupra locuinței situate în București, .. 29, parter, . și asupra unei suprafețe de teren de 133,12 mp. situat sub construcție.
Având în vedere că respectivul contract s-a încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, locuința dobândită de pârâți nu putea fi înstrăinată timp de zece ani de la data cumpărării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, aspect menționat și în cuprinsul art. 7 alin. 7 din convenția părților.
Pe cale de consecință, înțelegerea dintre părți cu privire la vânzarea-cumpărarea imobilului aparținând pârâților, survenită în cursul anului 1998, nu poate avea altă valoare juridică decât a unui antecontract de vânzare-cumpărare, urmând ca la expirarea interdicției legale de zece ani părțile să încheie contractul de vânzare-cumpărare.
În analiza cererii instanța de fond a pornit de la caracterul patrimonial al drepturilor și obligațiilor ce se nasc dintr-o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, considerând că aceasta este singura calificare juridică ce poate fi dată convenției intervenite între părți în cursul anului 1998, la un moment la care legea interzicea vânzarea-cumpărarea imobilului achiziționat de pârâți timp de zece ani de la data încheierii contractului și impunea – condiție ad validitatem - perfectarea în formă autentică a actelor de înstrăinare a terenurilor.
Valabil încheiată, aceasta dă naștere unui raport juridic de natură contractuală între părți și în acest context, se pune problema conținutului obligațiilor reciproce, precum și problema duratei în timp a efectelor promisiunii. Principalele obligații ale promitentului-vânzător sunt aceea de a nu înstrăina sau greva bunul promis în folosul altei persoane până la perfectarea vânzării, obligația de a nu încheia cu terții acte juridice susceptibile de a micșora sau înlătura dreptul promitentului-cumpărător și obligația de a participa la autentificarea actului promis. Cu titlu de obligație accesorie, promitentul-vânzător poate să-și asume obligația de a preda promitentului-cumpărător lucrul promis. Promitentului-cumpărător îi revine obligația principală de a participa la autentificarea vânzării și obligația accesorie de a plăti prețul vânzării în tot sau în parte.
În speță, s-a reținut că imobilul compus din apartamentul nr.1 situat în București, .. 29, parter, sector 1 și terenul aferent acestuia în suprafață de 133,12 mp., au fost dobândite de pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 34bis/112 din 29 octombrie 1997.
A mai reținut instanța de fond că potrivit considerentelor deciziei civile nr. 1241/A din 10 decembrie 2010, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, promitenții vânzători I. R. și E. s-au obligat să transmită promitentului-cumpărător, I. D., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 29, parter, ., promitentul cumpărător intrând în stăpânirea acestuia de la momentul încheierii convenției, aspect confirmat prin declarația martorului S. A. (fila 35 din dosar, Tribunalul București).
Promisiunea fiind un contract distinct de acela de vânzare-cumpărare, ea nu dă naștere prin ea însăși obligației de plată a prețului, specifice vânzării. Nimic nu împiedică însă părțile să convină ca promitentul-cumpărător să plătească prețul vânzării în tot sau în parte înainte de perfectarea actului autentic.
Instanța de fond a analizat coroborat probatoriul administrat în cauză, reținând că: martorul S. I. a arătat că știe despre existența convenției dintre părți, prin care pârâtul I. R. s-a obligat să vândă apartamentul său reclamantului, în schimbul sumei de 18.000 dolari, pe care acesta a achitat-o în următoarea modalitate: 13.000 dolari i-au fost achitate unei rude, care l-a împrumutat pe pârâtul I. înainte de a pleca în Statele Unite ale Americii, iar 5.000 i-au fost trimiși prin numitul L. G., pârâtului; și martorul S. A. are cunoștință despre înțelegerea părților cu privire la vânzarea apartamentului pârâților către reclamant, pentru suma de 18.000 dolari, declarând că știe din spusele reclamantului că acesta le-a trimis pârâților această sumă, după vânzarea apartamentului său de patru camere din Zona Cotroceni; declarațiile martorilor audiați sunt concordante cu privire la faptul că pârâții, înainte de a pleca în Statele Unite ale Americii, aveau nevoie de bani și căutau să se împrumute, astfel încât devine plauzibilă declarația martorului S. I. care a arătat că o parte din acești bani au fost împrumutați de la el (pârâții recunoscând că au împrumutat suma de 3.000 dolari – răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriu), iar o altă parte, de la o altă rudă, urmând ca reclamantul, după vinderea apartamentului său, să achite reclamanților suma de 18.000 dolari, pentru a-și plăti eventualele datorii; chiar și martorul C. N. a precizat că are cunoștință, din spusele cercului de prieteni, despre faptul că reclamantul și-ar fi vândut un apartament în Cotroceni și cu banii obținuți ar fi cumpărat o casă de la pârâți.
Instanța de fond a mai reținut că la scurt timp după plecarea pârâților în străinătate în data de 18 iunie 1998, potrivit susținerilor acestora, necontestate de reclamant, acesta și-a vândut apartamentul ce îl deținea în București, ., ., ., în schimbul unui preț de_ lei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1546 din 08 iulie 1998 de Biroul Notarilor Publici „C. Popper”, ceea ce a confirmat declarațiile martorilor audiați. Pe cale de consecință, instanța a reținut că reclamantul a achitat prețul vânzării după înțelegerea verbală cu pârâții privind achiziționarea apartamentului acestora, un argument în plus în acest sens fiind și acela că reclamantul, de la încheierea acestei convenții și până în prezent, a locuit împreună cu familia sa în acest apartament.
Pârâții nu s-au prezentat la notar, astfel că nu s-a putut îndeplini obligația specifică, ce revine atât promitentului-vânzător cât și promitentului-cumpărător, aceea de a semna actul autentic – obligație de a face iar nu de a contracta (a consimți la vânzare), consimțământul de a vinde și de a cumpăra dându-se încă de la încheierea promisiunii.
Caracterul patrimonial al obligațiilor născute din promisiunile sinalagmatice de vânzare-cumpărare interesează, de asemenea, și prescripția extinctivă, situația juridică născută din acordul de voință al părților și care are ca scop perfectarea contractului de vânzare-cumpărare translativ de proprietate în formă autentică neputându-se eterniza astfel că fie se execută promisiunea și se realizează vânzarea, fie încetează efectele promisiunii (prin acordul părților ori prin prescripție).
A considerat instanța de fond că în interpretarea dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, a rezultat că în principiu, obligațiile asumate printr-un contract sunt exigibile imediat, afară de cazul în care părțile nu au prevăzut un termen suspensiv sau condiție suspensivă, situații în care obligațiile devin exigibile la împlinirea termenului sau condiției, după caz. Art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stipulează că „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
În speță, instanța a reținut că dreptul la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare s-a născut în momentul expirării interdicției legale de înstrăinare de zece ani, respectiv de la data de 29 octombrie 2007, împrejurare față de care, în condițiile în care reclamantul a introdus prezenta acțiune la data de 21 noiembrie 2008 (data poștei), aceasta s-a realizat cu respectarea termenului de prescripție de trei ani prevăzut de lege.
Pentru aceste considerente, având în vedere principiul executării în natură a obligațiilor contractuale, prevăzut de art. 1073 Cod civil, judecătoria a admis acțiunea formulată de reclamant și a constatat valabil intervenită, în cursul anului 1998, convenția de vânzare-cumpărare a imobilului pentru prețul de 18.000 dolari, între pârâți și reclamant.
Potrivit art. 274 Cod de procedură civilă, a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 6.886,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa de timbru și timbrul judiciar. Cât privește cererea de obligare a pârâților la plata onorariului de expert, instanța a respins această cerere ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada achitării acestuia, prin depunerea unui înscris din care să reiasă efectuarea plății.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Ca o primă critică, au arătat apelanții că în mod greșit instanța nu a avut în vedere faptul că reclamantul a vândut apartamentul după ce pârâții au plecat în Statele Unite și că, de asemenea, aceasta a reținut, în mod eronat, faptul că pârâții au fost notificați pentru încheierea în formă autentică a contractului, întrucât acest aspect nu a fost probat. Mai mult, s-a susținut că pârâții nu au fost citați la domiciliul lor din Statele Unite al Americii, ei aflând despre proces de la un cerc de prieteni comuni.
Au mai arătat apelanții că deși instanța de apel, în primul ciclu procesual, a reținut în mod greșit încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare între părți, instanța de fond, la rejudecare, a reținut în mod greșit faptul că s-a dovedit plata prețului. Afirmația reclamantului că i-ar fi dat unui anume L. G. suma de 5.000 de dolari pentru a fi predată pârâților nu a fost probată, această persoană nefiind citată ca martor. Mai mult, această persoană a dat o declarație scrisă, depusă la dosar, prin care a arătat că nu cunoaște nimic despre disputa dintre părțile procesului și că nu a facilitat nicio tranzacție între cele două familii.
Tot în acest sens, au susținut apelanții, reclamantul este confuz cu privire la suma datorată, astfel cum a reieșit din răspunsurile acestuia la interogatoriu: o dată afirmă că ar fi dat unei rude (care nu a fost, de altfel, chemată ca martor) suma de 13.000 dolari, alteori a afirmat că a dat suma de 18.000 euro. Au arătat pârâții că această rudă nu a fost identificată și nici audiată.
De asemenea, au arătat apelanții că ei au dat o declarație notarială prin care au arătat că niciodată nu au împuternicit vreo persoană în vederea primirii vreunei sume de bani, iar martorii S. I. și S. A. au cunoștință despre înțelegerea părților doar din spusele reclamantului.
O altă critică adusă de pârâți hotărârii instanței de fond a fost aceea că în mod eronat s-a reținut că martorul S. I. a împrumutat pe pârâți cu o sumă de bani, dar acest lucru s-a întâmplat cu mult înainte de plecarea pârâților din țară, împrumutul nefiind acordat pentru loteria vizelor. De asemenea, martorul recunoaște faptul că apartamentul reclamantului nu a fost vândut înainte de plecarea pârâților în Statele Unite al Americii, ci după, la câteva săptămâni, acesta afirmând că știe că pârâții s-ar fi înțeles cu reclamantul să plătească o sumă de bani numai din spusele acestuia din urmă. În plus, martorul S. A. are cunoștință de înțelegerea parților cu privire la vânzarea apartamentului tot din spusele reclamantului, astfel încât nici un martor nu a asistat nici la așa-zisa înțelegere și nici la plata prețului. În acest context, pârâtul I. R. a dat o declarație autentică din care a rezultat că acesta nu cunoaște pe S. A. și nici nu au avut vreo discuție în prezența acestuia cu privire la vânzarea imobilului, astfel cum s-a reținut prin decizia instanței de apel în primul ciclu procesual. De asemenea, astfel cum a reținut instanța de fond, și martorul C. N. are cunoștință de faptele relatate tot din spusele cercului de prieteni.
Au mai susținut apelanții că instanța de fond a reținut de asemenea în mod greșit, faptul că vânzarea apartamentului reclamantului după plecarea pârâților în Statele Unite al Americii confirmă faptul că s-a plătit prețul așa-zisei înțelegeri dintre părți. Mai mult, s-a reținut în mod greșit că dacă reclamantul împreună cu familia sa a fost tolerat să locuiască în imobil în baza procurii de administrare, aceasta ar justifica plata prețului. La scurt timp după ce reclamantul a promovat acțiunea, pârâții au revocat această procură și au solicitat acestuia eliberarea imobilului.
Apelanții au concluzionat astfel, că nu s-a dovedit plata prețului și au solicitat desființarea sentinței și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului.
În drept, apelanții au invocat prevederile 298 și următoarele Cod de procedură civilă.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr. 1193/A din 07 decembrie 2012, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a admis apelul formulat de apelanții-pârâții I. E. și I. R. în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. D., împotriva sentinței civile; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a analizat hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, conform art. 295 Cod de procedură civilă, constatând că apelul este fondat, pentru următoarele motive:
Prin decizia pronunțată în apelul exercitat în primul ciclu procesual, tribunalul a constatat că între părți a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul situat în București, .. 29, parter, .. Întrucât recursul declarat împotriva acestei decizii a fost respins, rezultând că problema existenței antecontractului a fost tranșată în mod irevocabil în primul ciclu procesual și nu mai poate fi repusă în discuție.
În schimb, prin aceeași decizie s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe cu precizarea că aceasta urma să verifice îndeplinirea condițiilor generale și speciale cerute pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, respectiv prescrierea dreptului la acțiune, existența dreptului de proprietate în patrimoniul promitentului-vânzător și plata prețului.
Potrivit regulii generale stabilite de art. 1169 Cod civil, revenea reclamantului sarcina de a dovedi îndeplinirea acestor condiții.
În ceea ce privește primele două, în mod corect s-a reținut de instanța de fond că sunt îndeplinite. Astfel, dreptul de proprietate al pârâților asupra imobilului rezultă din contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 34 bis/112 din 1997, nefiind contestat în cauză, iar în ceea ce privește o eventuală prescripție, aceasta nu este incidentă în cauză, întrucât antecontractul a dat naștere în patrimoniul părților unui drept de creanță, acela de a solicita încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, drept prescriptibil în termenul general de trei ani stabilit de Decretul nr. 167/1958. Așa cum s-a arătat în jurisprudență și doctrină, lăsarea promitentului-cumpărător în posesia imobilului valorează recunoaștere, de către promitentul-vânzător, a dreptului acestuia, recunoaștere care, conform art. 16 litera a din Decretul nr. 167/1958, întrerupe cursul prescripției extinctive. În speță, reclamantul s-a aflat în posesia imobilului la data introducerii acțiunii, astfel încât cursul prescripției a fost întrerupt.
Tribunalul a constatat însă că plata prețului nu a fost dovedită prin probele administrate în cauză.
Prin acțiunea inițială, reclamantul a susținut că a plătit întregul preț de 18.000 dolari pârâților, cu bani provenind din vânzarea propriului său apartament, pentru ca aceștia să poată pleca în Statele Unite. Ulterior, în apelul declarat în cadrul primului ciclu procesual, reclamantul și-a nuanțat afirmația, arătând că prețul a fost plătit astfel: 13.000 dolari prin restituirea împrumutului acordat pârâților de către nepotul pârâtei I. E., numitul Împărățel F., și 5.000 dolari care au fost trimiși pârâților în Statele Unite. Ulterior, reclamantul a arătat că diferența de 5.000 de dolari a fost trimisă prin intermediul numitului L. G..
Totuși, niciuna dintre aceste persoane nu a fost propusă ca martor de reclamant. Susținerea acestuia, în sensul că numitul Împărățel nu a fost propus din cauza legăturii de rudenie, nu este relevantă, întrucât dispozițiile privitoare la rudenie sunt de ordine privată și nu împiedică propunerea martorilor, ci încuviințarea acestora, exclusiv în situația în care partea adversă s-ar opune. În plus, despre L. G. nu s-a afirmat vreo legătură de rudenie care să fi împiedicat propunerea lui ca martor.
Mai mult, în primul dosar de apel a fost depus de către pârâți un înscris (fila 29) semnat „L. G.” și împotriva căruia reclamantul nu s-a înscris în fals, prin care această persoană arată că nu a facilitat nicio tranzacție financiară între cele două familii.
De asemenea, niciunul dintre martorii audiați nu a luat în mod direct cunoștință despre plata prețului, ambii declarând că nu au asistat la predarea vreunei sume de bani.
Astfel, în al doilea ciclu procesual a fost audiat martorul S. (fila 111), care a declarat că a aflat aspectele relatate „din spusele cunoscuților”, pe care nu îi nominalizează, (iar nu prin propriile simțuri și nici chiar de la părți). Cel de-al doilea martor audiat, S. A., nu a susținut afirmația reclamantului cu privire la modalitatea de plată a prețului prin restituirea unui împrumut și trimiterea restului către pârâți, ci arătând, dimpotrivă, că reclamantul ar fi „trimis o sumă de 18.000 de dolari”. Mai mult, declarația acestui martor, care în al doilea ciclu procesual afirmă cu certitudine că prețul stabilit de părți a fost de 18.000 de dolari, precum și că știe modalitatea în care prețul a fost plătit, o contrazice pe cea din primul ciclu procesual (filele 33 – 35 primul dosar de apel), în cuprinsul căreia arăta că nu mai reține exact suma convenită de părți ca preț și că nu știe dacă acești bani au fost efectiv plătiți, existând astfel serioase dubii cu privire la credibilitatea acestui martor.
De asemenea, nu s-a putut reține că pârâții au recunoscut parțial, prin răspunsul la interogatoriu, afirmațiile reclamantului, întrucât la întrebarea nr. 3 a interogatoriului (filele 52 și 56 dosar fond), aceștia arată doar că au împrumutat 3.000 dolari de la S. I. (iar nu de la Impărățel F.) cu mult înainte de plecarea lor în Statele Unite și că au restituit imediat acești bani. Este vorba, așadar, despre un împrumut diferit de cel afirmat de reclamant.
În ceea ce privește lăsarea reclamantului în posesia imobilului și predarea actelor originale de proprietate, dovedite prin prezentarea acestora, de către reclamant, instanței care a soluționat primul apel (fila 53 și următoarele din primul dosar de apel), această atitudine a pârâților poate fi interpretată ca o recunoaștere a existenței antecontractului, însă nu dovedește, prin ea însăși, plata prețului.
Nici vânzarea, de către reclamant, a propriului său apartament nu dovedește că prețul a fost plătit.
Referitor la plângerea adresată de către pârâți cultului religios din care aparțin părțile (fila 20 primul dosar de apel), aceasta nu cuprinde o recunoaștere a primirii sumei de 18.000 dolari, astfel cum a susținut reclamantul, ci doar afirmația că reclamantul a pretins pârâților restituirea acestei sume.
Prin urmare, probele administrate nu s-au coroborat, astfel cum s-a reținut prin hotărârea primei instanțe, în sensul dovedirii celor susținute de reclamant cu privire la plata prețului.
La data de 25 februarie 2013 a declarat recurs reclamantul I. D., împotriva deciziei civile, solicitând desființarea deciziei recurate ca fiind nelegală și pe fond, admiterea acțiunii.
În motivare arată că potrivit art. 1197 cod civil (din anul 1864), proba cu martori poate fi admisă în cazul în care există un început de dovadă scrisă, astfel încât pentru plata prețului au fost prezentate înscrisuri, considerate de instanță ca început de dovadă scrisă, motiv pentru care a fost admisă și proba cu martori. Astfel, din coroborarea probelor administrate în cauză, instanța de fond a reținut în mod corect că prețul a fost plătit.
Astfel, instanța de apel din primul ciclu procesual a reținut că a fost încheiat antecontractul, iar din declarația lui S. I., din cel de-al doilea ciclu procesual, a rezultat faptul că i-a împrumutat pe I. R. și I. E. pentru efectuarea formalităților de plecare în Statele Unite ale Americii deoarece aceștia nu aveau bani, deși aceștia deciseră inițial că nu îl cunosc pe S. I.. Aceste aspecte rezultă din declarația luată lui S. I. de către instanța de fond, în rejudecare, la data de 09 iunie 2010. Nesinceritatea acestora rezultă din compararea declarației autentificată de notar D. G. la data de 01 iunie 2011 în care arată că: „Vrem să vă spunem categoric că noi nu am avut nici o întâlnire, nici o vorbire verbală sau în scris cu aceste peroane și noi nu îi considerăm ca martori. De fapt, cunoaștem pe I. S. și Ș. M. numai din vedere (de la biserică), dar nu am avut nici un fel de relație cu ei, și nici nu ne-am vizitat ...”. Cu toate acestea, în răspunsul la interogatoriu, susținerea pârâților se modifică radical și I. E. arată că: „Soțul meu I. R. s-a împrumutat pe acontul lui personal și eu am fost cu el de față când ne-am împrumutat la S. I. pentru suma de 3.000 de dolari și i-am restituit-o imediat”. Așadar de la a cunoaște din vedere aceștia ajung să recunoască faptul că au împrumutat de la această persoană o sumă de bani, susținând chiar că au făcut acest lucru „în acontul personal”, ceea ce presupune că îl cunoșteau foarte bine pe S. I. și își puteau permite să împrumute bani deoarece acesta ar fi avut încredere în dumnealor și au fost împreună la acesta. Or, tocmai acest aspect îl arată și S. I. în declarațiile sale, completând cu faptul că știe că după vânzarea apartamentului său a restituit suma împrumutată de la o rudă, respectiv suma de 13.000 dolari iar diferența de 5.000 de dolari a fost trimisă pârâților în Statele Unite ale Americii.
Astfel, instanța de apel din rejudecare ar fi trebuit să țină cont de declarația martorului care a precizat că le-a împrumutat bani pentru efectuarea formalităților și nu cu mult înainte așa cum în mod greșit reține instanța de apel, preluând practic afirmațiile mincinoase apelanților pârâți.
Un al doilea aspect îl reprezintă punerea la îndoială a declarației lui S. A. arătând că în faza de apel din primul ciclu procesual acesta a arătat că nu mai reține exact suma cu care a fost cumpărat imobilul, însă răspunsul acestuia a fost sincer, nu își amintea exact suma, însă în anul 2000 același martor a declarat în fața notarului public că a fost vândută casa cu suma de 18.000 dolari. Dacă ulterior martorul nu și-a mai amintit exact, acest aspect nu exclude mărturia sa, revăzând declarația autentificată sub nr. 2450 din 29 septembrie 2000 autentificată la Biroul Notarilor Publici „V. S. P.”, martorul și-a reamintit suma. Arăt că în anul 2000, văzând că pârâții nu îi trimit dovada faptului că a încheiat în fapt vânzarea-cumpărarea și a achitat prețul, și-a luat minime măsuri de precauție.
Un al treilea aspect pe care instanța de fond din rejudecare îl omite este declarația persoanei care cunoștea cel mai bine situația, făcând parte din familie, respectiv declarația fratelui I. A.. Așadar, din declarația notarială a fratelui său I. A., autentificată de notar D. B. la data de 05 iulie 2010, rezultă fără putință de tăgadă că vânzarea a fost făcută în mod definitiv, aceste aspecte fiind cunoscute cel mai bine de membrii familiei lor. Solicită să se observe că nu este vorba numai de aspecte cunoscute de prietenii lor ci și confirmate chiar de fratele său și al apelantului pârât, I. A., care a declarat în fața notarului public la data de 05 iulie 2010, următoarele: „Declar că știu că fratele meu, I. R., care a venit în 1998 prin loterie în America, a vândut casa ilegal fratelui meu I. D., care locuiește la aceeași adresă. Menționez că cele afirmate în această declarație sunt cunoscute și de ceilalți membri ai familiei”. Această declarație se află la dosarul de fond din primul ciclu procesual, la fila 36, mențiunea de „ilegal” fiind de fapt o referire la faptul că la data vânzării nu trecuseră cei zece ani prevăzuți de Legea nr. 112/1995.
Un al patrulea aspect îl reprezintă susținerea instanței de apel că plata prețului nu a fost dovedită prin probele administrate în cauză. Instanța face referire în acest sens la faptul că nici Împărățel F. și nici L. G. nu au fost propuși ca martori, neglijând astfel tocmai rolul activ al instanței care ar fi trebuit exercitat în acest sens. Recurentul a arătat încă de la început că Împărățel F. este rudă cu pârâții, iar L. G. locuiește în Statele Unite ale Americii. Mai mult, în apelul din primul ciclu procesual a propus martor o persoană care cunoștea foarte bine situația însă făcea parte dintre rude și a fost refuzată audierea acesteia. Prin urmare, instanța de apel, în virtutea rolului activ, putea să îl audieze pe Împărățel F., arătând disponibilitatea de a audia o rudă de gradul al doilea a pârâtei.
Cu toate că instanța de apel din rejudecare arată că nu a fost dovedită plata prețului, aceeași instanță arată că în plângerea adresată de către pârâți cultului religios din care fac parte, nu rezultă o recunoaștere a primirii sumei de 18.000 de dolari ci numai afirmația pârâtei I. E. că recurentul ar fi solicitat restituirea acestei sume. Or, dacă pârâții nu ar fi primit această sumă, nu ar fi avut niciun motiv să arate că „Și D. I. care a pretins să-i dau 18 mii de dolari și vrea din partea de moștenire de la soacra mea are cumpărător la casa lui soacra mea și o să ne rezolvăm acolo”. Din moment ce pârâta recunoaște în anul 2008 că trebuie să rezolvăm problema acestei sume de 18.000 de dolari, consideră că în mod nelegal instanța de fond nu a admis această afirmație ca un început de dovadă, o recunoaștere a primirii acestei sume. În aceeași plângere pârâta arată că timp de zece ani de zile, recurentul refuză orice convorbire telefonică, pentru ca în următoarea frază să arate că i-a explicat de nenumărate ori că nu are casa de vânzare și dacă au vreo datorie la recurent să vândă casa mamei lor, respectiva soacrei sale. Prin urmare, nu neagă primirea sumei de 18.000 de dolari numai că o consideră ca pe o datorie, nemaidorind să încheie contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul din .. 29, cel mai probabil deoarece nu au reușit să își facă o situație în Statele Unite ale Americii. De altfel aceasta arată că „nu am nici o locuință în America stau cu chirie și mă întorc înapoi în România unde am toată familia”.
Este adevărat că pârâții nu vor să mai recunoască nicidecum că i-au vândut casa și au primit prețul, însă această recunoaștere, din plângerea către cult, că este necesară rezolvarea sumei de 18.000 de dolari consideră că este suficientă și din coroborarea probelor, precum și din atitudinea total nesinceră a pârâților, rezultă foarte clar că vânzarea a avut loc și prețul primit. Motivația pârâților de a nu mai fi de acord cu suma de 18.000 de dolari rezultă din fluctuația pieței imobiliare însă la data când a plătit prețul, pârâții nu ar fi putut obține nici măcar această sumă.
Un alt aspect extrem de important este faptul că apelanții pârâți I. R. și I. E. nu au putut dovedi nicidecum că ar fi avut resursele necesare stabilirii în Statele Unite ale Americii, martorul S. I. arătând că au avut nevoie de bani chiar și pentru formalitățile premergătoare acestei plecări. Nici una dintre afirmațiile acestora că ar fi avut bani nu sunt susținute de probele din dosar. Or, dacă pârâții nu au avut bani și nici nu au putut vinde imobilul pe care îl dețineau deoarece era dobândit conform Legii nr. 112/1995, instanța de apel din rejudecare nu poate reține afirmațiile pârâților ca reale, iar probele, chiar și indirecte, administrate de recurent necoroborându-Ie astfel încât sentința să fie una temeinică și legală.
De altfel, în mod corect instanța de apel din primul ciclu procesual a constatat că a fost dovedită încheierea antecontractului, din motivarea deciziei civile nr. 1241/A din 10 decembrie 2010 rezultând reaua-credință a pârâților, care au refuzat să recunoască până și existența înțelegerii de vânzare. Această atitudine au păstrat-o până la final, schimbându-și declarațiile în funcție de evoluția procesului. Prin decizia civilă nr. 1193/A din 07 decembrie 2012, instanța de apel din rejudecarea cauzei anihilează practic efectul deciziei civile nr. 1241/A din 10 decembrie 2010 prin care a fost recunoscut dreptul său de a solicita instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare. Pe tot parcursul judecării cauzei a fost sincer și a adus în fața instanței toate dovezile, arătând chiar că persoana care a primit banii a fost nepotul pârâtei, deși dacă ar fi fost nesincer putea să facă orice altă afirmație, încercând să obțină în mod nelegal admiterea cererii sale. Nu a căutat să prezinte dovezi false, ci a încercat ca, în mod legal, să obțină o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare deoarece a încheiat această înțelegere în fapt cu pârâții și a plătit prețul, chiar dacă aceștia nu mai recunosc acum acest adevăr.
Prin urmare, instanța de fond în mod corect a coroborat probele, astfel încât imposibilitatea pârâților de a face dovada că au avut bani la data plecării în Statele Unite ale Americii, imposibilitatea de a vinde altei persoane imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, solicitarea împrumutului în vederea efectuării formalităților de plecare și faptul că toate cunoștințele comune cunoșteau faptul că a cumpărat casa de la fratele său și soția acestuia, întărite de confirmarea fratelui lor I. A., reprezintă probe suficiente care să conducă la concluzia că această vânzare a avut loc și prețul plătit.
Din aceste motive, recurentul solicită admiterea recursului și pe fond, admiterea acțiunii.
În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 Cod de procedură civilă.
Intimații nu au formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, aveau această obligație.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, dar și sub toate aspectele de drept și de fapt ale cauzei, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea observă că prin decizia civilă nr. 307/R din 28.03.2011, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, prin care s-a respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1241/A din 10 decembrie 2010, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, s-a statuat în mod obligatoriu pentru instanța de trimitere, în temeiul art. 315 al.1 Cod Procedură Civilă, că „plata prețului ține de executarea convenției și nu de încheierea sa valabilă” (pagina 6 a deciziei).
Totodată, s-a impus ca în rejudecare, „instanța de trimitere urmează să analizeze temeinicia pretențiilor reclamantului de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare prin verificarea îndeplinirii condițiilor generale și speciale cerute pentru aceasta. Astfel, urmează a se verifica întrunirea condițiilor esențiale pentru validitatea unei convenții, și anume, capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, precum și o cauză licită. De asemenea, se vor verifica și celelalte aspecte indicate de instanța de apel, respectiv prescripția dreptului la acțiune, existența dreptului de proprietate în patrimoniul promitentului vânzător, ținându-se însă cont de faptul că plata prețului ține de executarea convenției și nu de încheierea sa valabilă”.
Aceste îndrumări aveau caracter obligatoriu pentru instanțele de rejudecare.
Or, Curtea observă că în privința condițiilor esențiale pentru validitatea unei convenții, indicate de către instanța respectivă de recurs și anume, capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, precum și o cauză licită, instanța a cărei decizie este recurată în prezenta cauză, nu a realizat nici o mențiune, deci nici o verificare, deși avea această obligație, potrivit celor evocate.
Dimpotrivă, tribunalul s-a circumscris exclusiv condițiilor speciale ilustrate de instanța de casare - prescripția dreptului la acțiune și existența dreptului de proprietate în patrimoniul promitentului vânzător și mai mult, a analizat în temeiul probelor administrate, cerința achitării prețului care fusese calificată deja în mod irevocabil și obligatoriu ca nereprezentând o condiție de valabilitate a convenției, ci de executare a sa. În acest sens, trecând peste soluția problemei de drept dezlegate cu caracter obligatoriu, de către instanța de recurs, încălcând astfel, prevederile art. 315 al.1 Cod Procedură Civilă, tribunalul a precizat chiar în cadrul considerentelor sale, că plata prețului reprezintă o condiție specială pentru pronunțarea hotărârii de perfectare, deci o condiție de valabilitate a convenției, realizând evaluarea temeiniciei cerinței plății prețului care nu era determinantă pentru obiectul prezentei cauze.
2. Pe de altă parte, această omisiune a instanței de apel (relativă verificării îndeplinirii cerințelor generale pentru pronunțarea unei hotărâri de perfectare) echivalează cu o necercetare parțială a fondului cauzei, rezolvarea sa putând determina o reevaluarea a întregii soluții date apelului declarat.
Astfel,Curtea reține că potrivit prevederilor art. 312 al. 3 Cod de procedură civilă: „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.
Soluția corespunde în egală măsură, practicii constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție: exempli gratia, decizia civilă nr. 3497/14.04.2011 a Secției Civile și pentru Proprietate Intelectuală, în care s-a arătat că: „Motivarea sumară și confuză a hotărârii judecătorești, echivalează cu nemotivarea hotărârii, care trebuie desființată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pe de altă parte, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, situație ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. Civ (…). Din perspectiva jurisprudenței europene, motivarea sumară și lapidară a hotărârii judecătorești nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza Albina împotriva României). Lipsa oricărei referiri în decizia (…) face imposibilă exercitarea controlului judiciar în cauză. În consecință, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată, trimițând cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași curte de apel, apreciind că în lipsa motivării, instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului”(a se vedea în același sens, decizia nr. 3346 din 11.04.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și pentru Proprietate Intelectuală, nr. 7285 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală sau nr. 723/2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția de C. Administrativ).
Soluția evocată este conformă jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate pe tărâmul art. 6 din convenția europeană, conform căreia: „Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Justițiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. În plus, enunțarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat, trebuie să-i permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui recurs” (cauza Hadjianastassiou contra Greciei, hotărârea din 16.12.1992).
Teza răspunde sub acest aspect, și unei alte garanții procedurale instituite de același art. 6 paragraf I: obligația instanțelor de a își motiva deciziile lor. În legătură cu acest aspect, Curtea a statuat că acest text obligă tribunalele să își motiveze hotărârile lor, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului. Întinderea obligației de motivare a deciziilor variază în funcție de natura acestora.
Curtea de la Strasbourg statuează fără a distinge, în cadrul acestei hotărâri, obligația oricărei instanțe (fie ea de fond, de apel sau de recurs), de a examina problemele esențiale care i-au fost supuse.
În consecință, prin prisma elementelor expuse, se poate aprecia în mod rezonabil, faptul că neexaminarea în rejudecare, a unor aspecte impuse de o instanță de casare, calificate ca fiind esențiale pentru dezlegarea cauzei, determină o nerespectare a garanțiilor procedurale instituite de art. 6 paragraf I, inclusiv prin prisma necercetării fondului, în sensul arătat.
Tot în legătură cu acest aspect, Curtea apreciază că delimitarea modernă a sferei sintagmei în discuție, corespunde și principiului fundamental al dreptului procesual intern, al dublului grad de jurisdicție.
Astfel, se constată că în sistemul nostru procesual civil, există numai două grade de jurisdicție: o judecată în primă instanță și o judecată în apel, nici una dintre celelalte căi de atac (recurs, contestație în anulare sau revizuire) nefiind ordinară, deci nereprezentând un alt grad de jurisdicție.
Acest principiu corespunde dreptului părții litigante, recunoscut astfel pe plan intern, de a beneficia de o dublă analiză, a pretențiilor sale (în referire la reclamant), respectiv a apărărilor sale (în ceea ce îl privește pe pârât), atât în drept, cât și în fapt, din partea a două instanțe cu plenitudine de devoluțiune (art. 3041 Cod Procedură Civilă atribuind caracter devolutiv și instanței de recurs, în cazul în care hotărârea de fond este prevăzută cu calea de atac a recursului, nefiind cazul în speță).
Or, dacă instanța de recurs s-ar pronunța asupra fondului cauzei omis, astfel cum s-a evocat, de către instanța de apel, s-ar realiza o afectare a principiului evocat, în privința uneia dintre cele două părți, indiferent de soluția care ar fi adoptată. Astfel, dacă s-ar admite acțiunea, ar fi privat pârâtul de un al doilea grad de jurisdicție, iar dacă s-ar respinge, ar fi afectat reclamantul.
Având în vedere așadar, că soluționarea în recurs, a fondului cauzei, ar determina lipsirea uneia dintre cele două părți, de un grad de jurisdicție, în sensul anterior precizat, legiuitorul a instituit în consecință, în mod expres și univoc, regula evocată în cadrul art.312 al. 3 Cod Procedură Civilă, privitoare la casarea în toate cazurile de necercetare a fondului, deci indiferent de motivul de recurs dintre cele prevăzute în art. 304 Cod Procedură Civilă incident, ca singur remediu procesual de înlăturare a vătămării care inevitabil, ar fi cauzată uneia dintre cele două părți procesuale, prin soluționarea directă a fondului, în recurs.
Așadar, în temeiul tuturor acestor considerente, Curtea constată că prevederile art.312 al. 3 Cod Procedură Civilă (în partea referitoare la casarea în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului) reprezintă prevederi imperative (prin folosirea sintagmei „în toate cazurile” de nepronunțare asupra fondului), speciale și derogatorii astfel, de la regimul juridic al nulităților procesuale care determină imposibilitatea suplinirii direct în recurs, a unei omisiuni de acest gen.
Având în vedere împrejurarea că recurentul a invocat în cadrul recursului său, și motivul șapte de recurs (motiv de ordine publică, deci susceptibil de a fi apreciat incident și de instanța de recurs chiar din oficiu), Curtea observă pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, că se impune admiterea recursului formulat de recurentul – reclamant, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – reclamant I. D., împotriva deciziei civile nr. 1193/A din 07 decembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți I. R. și I. E..
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04 aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Grefier,
I. S. M. H. S. R.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
2ex./25.06.2013
T.B.-S.5.-S.G.N.;A.M.
Jud.S.1.-R.V.
Cu opinia separată a doamnei judecător C. G. în sensul respingerii recursului ca nefondat.
I. Cu titlu prioritar, trebuie avut în vedere că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege.
II.1. Cel de-al șaptelea motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că: „Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Justițiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. În plus, enunțarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat trebuie să-i permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui recurs”. (cauza Hadjianastassiou contra Greciei, hotărârea din 16.12.1992).
Într-adevăr, hotărârea instanței de apel nu cuprinde considerentele pentru care a fost înlăturată declarația fratelui ambelor părți, I. A., consecința fiind aceea că, față de dispozițiile art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, care reglementează cel de-al șaptelea motiv de recurs ca fiind unul de modificare, instanța de recurs este abilitată să analizeze acest aspect din perspectiva aplicării dispozițiilor legale, suplinind argumentația instanței de apel.
În aceste condiții, trebuie avut în vedere că declarațiile notariale nu fac parte din mijlocele de probă reglementate în mod limitativ de legiuitor prin dispozițiile art. 1169 - 1206 vechiul Cod civil și art. 167 - 225 vechiul Cod de procedură civilă, iar procedura prin care persoanele străine de litigiu pot da informații despre acte sau fapte privitoare la pricina ce se judecă este prevăzută în art. 186 vechiul Cod de procedură civilă, astfel că instanța nu putea să ia în considerare afirmațiile făcute de I. A. prin declarația autentificată la data de 05.07.2010 de notarul public D. Buturoaga din California.
2. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.
Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
Raportând aceste considerații la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, este de constatat că acestea vizează, în cea mai mare parte, faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel în mod greșit nu a reținut împrejurările care rezultau din afirmațiile contradictorii ale intimaților pârâți, precum și din declarațiilor martorilor
Or, toate aceste aspecte privind interpretarea eronată a probelor administrate scapă controlului instanței de recurs.
3. În fine, în ce privește motivul de recurs privind neexercitarea rolului activ, impus de art. 129 Cod procedură civilă, este de constatat că acesta vizează o neregularitate procedurală, astfel încât trebuie încadrat, în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, în cel de-al cincilea motiv de recurs, și analizat ca atare. Acesta vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă; toate neregularitățile procedurale care nu sunt enunțate în alte motive de recurs au fost integrate astfel într-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.
Sub acest aspect, trebuie să se țină seama că potrivit art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă: „Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului.”, iar conform art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză (…). Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.
Apreciez că aceasta înseamnă pe de o parte că, prin procesul civil urmărindu-se realizarea unor interese private, este necesar ca părțile să aibă rolul primordial în desfășurarea acestuia, judecătorul neputându-se substitui lor, iar pe de altă parte că este necesar să se asigure un echilibru procesual, oferindu-se posibilitatea judecătorului să influențeze mersul procesului civil.
Prin urmare, rolul activ al judecătorului nu poate constitui temeiul substituirii lui în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia, ci numai al prevenirii, în raport de probele administrate de ambele părți, a unor greșeli în aflarea adevărului; deci, rolul său este subsidiar.
Admițând totuși că instanța ar trebui să dispună administrarea și a probelor la care părțile au făcut referire, dar pe care au omis să le solicite, consider însă că rolul activ nu merge până acolo încât să impună instanței obligația de a pune în discuție audierea unui martor care este interzisă de lege, chiar dacă printr-o normă juridică de ordine privată (art. 189 alin. 1 și 2 vechiul Cod de procedură civilă). Prin urmare, tribunalul nu avea în cauză îndatorirea de a pune în discuție audierea ca martor a lui Împărățel F., în dovedirea plății unei sume de 13.000 dolari din prețul datorat. În aceste condiții, punerea în discuție a audierii celui de-al unui martor, respectiv L. R., era fără interes, dat fiind că acesta nu ar fi putut confirma plata integrală de către recurentul reclamant a prețului, ci cel mult a unei părți din acesta (5.000 dolari).
Acestea sunt considerentele pentru care, în dezacord cu opinia majoritară, apreciez că se impunea respingerea recursului ca nefondat.
JUDECĂTOR,
C. G.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Anulare act. Decizia nr. 1632/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
