Legea 10/2001. Decizia nr. 1976/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,

Curtea procedează la legitimarea recurentei – reclamante aceasta prezentând BI . nr._ – CNP_.

Recurentul – chemat în garanție, prin consilier juridic, având cuvântul, invocă, ca motiv de ordine publică, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București de a soluționa cauza în primă instanță, întrucât potrivit art. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalul are competența de a soluționa în primă fază litigii al căror obiect depășește valoarea de 500.000 ron; or, valoarea prezentului litigiu depășește această sumă, motiv pentru care Tribunalul București era instanța competentă de a soluționa cauza în primă instanță.

Astfel, solicită admiterea acestei excepții cu consecința trimiterii cauzei la Tribunalul București spre rejudecare.

Reprezentanții părților având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra motivului de ordine publică invocat de reprezentantul recurentului – chemat în garanție la acest termen de judecată, cât și asupra posibilității invocării a excepției de necompetență materială la acest moment procesual, având în vedere dispozițiile Legii nr. 202/2010 referitoare la mijloacele juridice de invocare a necompetenței materiale, de asemenea, acordă părților cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei pronunțate de instanța de apel, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței de fond și respingerii acțiunii introductive de instanță formulată în contradictoriu cu o persoană juridică nelegitimată procesual pasiv, în raport de temeiurile de drept care au fost avute în vedere de reclamantă, respectiv art. 50¹ din Legea nr. 1/2009 care a modificat Legea nr. 10/2001.

Susține că acțiunea a fost formulată în anul 2011, după apariția Legii nr. 1/2009, și în raport de legea specială nu se justifica chemarea în judecată a M. București.

Pe fondul pricinii, solicită admiterea apelului potrivit criticilor invocate și expuse pe larg în ceea ce privește valoarea de piață a imobilului în litigiu.

Intimata – reclamantă H. A. – C., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului formulat de recurentul – pârât în principal pe cele două excepții invocate.

Solicită respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a M. București, întrucât parte în contractul de vânzare – cumpărare este Primăria Municipiului București.

De asemenea, solicită respingerea și a excepției lipsei calității procesuale pasive a M. București, având în vedere dispozițiile Legii Administrației Publice Locale, care prevăd că în judecată trebuie să stea M. București și nu o altă entitate.

Arată că a invocat și dispozițiile legale privind evicțiunea ca temei de drept a acțiunii formulate; calitate procesuală într-un litigiu ce are ca obiect evicțiunea o are și vânzătorul, și astfel M. București este unitatea juridică continuatoare a vânzătorului din punct de vedere legal.

Pe fondul litigiului, solicită respingerea recursul, și să se constate că nu există motiv de nelegalitate privind hotărârea atacată.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Recurentul – chemat în garanție M. FINANAȚELOR PUBLICE prin reprezentant DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BBUCUREȘTI, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, ca nefondat, apreciind că M. București are calitate procesuală pasivă în speța de față, având în vedere că prezenta acțiune vizează angajarea vânzătorului pentru evicțiune în baza dispozițiilor art. 1337 din Codul civil.

În ceea ce privește motivul de ordine publică expus la acest termen de judecată, respectiv excepția necompetenței materiale, consideră că acesta poate fi invocat și în calea de atac a recursului, fiind o excepție de ordine publică.

Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, invocând dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 1/2009 pentru a se dispune plata prețului de piață al imobilului în cauză. Prin decizia civilă nr. 2154 din 07.12.1999, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, s-a reținut că imobilul a fost preluat abuziv și prin urmare acesta nu putea face obiectul prevederilor Legii nr. 112/1995.

Intimata – reclamantă H. A. – C., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurentul – chemat în garanție, ca neîntemeiat, să se constate că în speță sunt întrunite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 1/2009.

Susține că, în prezenta cauză se face vorbire despre un contract desființat printr-o hotărâre irevocabilă, contract încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și nu este lovit de nici o cauză care să conducă la nulitatea absolută a acestui act.

Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de recurentul – chemat în garanție, întrucât instanțele anterioare au avut în vedere dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 1/2009 în vigoare la momentul introducerii acțiunii.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr. 3552/303/16.02.2011, astfel cum a fost completată la data de 12.10.2011, reclamanta H. A. C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București, M. București prin Primar General și . solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la achitarea prețului de piață al imobilului-apartament, situat în București, ..16, etaj 1, apartament 2, sectorul 5.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.12.1996 încheiat cu Primăria Municipiului București - prin mandatar . cumpărat apartamentul nr.2, situat în București, ..16, etaj 1, sector 5, apartament deținut anterior în baza contractului de închiriere nr.212/01.07.1994.

Prin Decizia civilă nr.2154/07.12.1999, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a respins capătul de cerere prin care se solicita constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare nr._/1996, însă a dispus obligarea reclamanților din prezentul litigiu la a lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul menționat în favoarea numitei F. G. Myriam.

Având în vedere cele arătate mai sus, reclamanta a susținut că în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 50 pct.2 ind.1 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, respectiv ale art.50 ind.1 din același act normativ.

A precizat reclamanta că, interpretarea conform căreia prevederile normative menționate s-ar aplica în exclusivitate situațiilor în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi primită, deoarece se poate observa că textul de lege nu prevede expres constatarea nulității, ci se referă la „desființarea” contractului.

Din însăși formularea art. 20 alin.3, alineat introdus prin Legea nr.1/2009, rezultă cu claritate că legiuitorul, prin sintagma „desființat” a înțeles să se refere la ambele situații.

În cazul în care instanța nu va considera argumentele sale relevante și nu va face aplicarea prevederilor Legii nr.10/2001 republicată, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, reclamanta a arătat că înțelege să invoce răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în conformitate cu prevederile art. 1337 și urm. Cod civil. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1341 Cod civil, în cazul evicțiunii, vânzătorul este dator a restitui cumpărătorului prețul plătit și fructele acestuia - prin urmare prețul de piață al imobilului.

În ambele cazuri, atât a aplicării dispozițiilor speciale, cât și a aplicării dispozițiilor dreptului comun, calitatea procesuală pasivă a pârâților este justificată de cerința opozabilității sentinței față de aceste entități, cu atât mai mult cu cât, la nivelul Primăriei Municipiului București, nu este constituit un fond pentru astfel de despăgubiri, iar locuința ce a fost vândută conform dispozițiilor Legii nr.112/1995 făcea parte din fondul locativ de stat. Luând în considerare aceste aspecte, reclamanta a solicitat instanței să unească cu fondul eventualele excepții de lipsă de calitate procesuală pasivă, urmând a le soluționa în funcție de soluția pe care o va considera justă și temeinică în cauză.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, precum și pe ale art. 1337 și urm. Cod civil.

La data de 11.08.2011, pârâții Primăria Municipiului București, M. București, reprezentata legal de către Primarul General au depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere dispozițiile art.405 alin.1 Cod procedură civilă și art.1 coroborat cu art.3 și art.6 din Decretul nr. 167/1954 privitor la prescripția extinctivă, precum și art.405 alin.1 Cod procedură civilă, arătând că,în speță, au trecut mai mult de 3 ani de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din litigiu, respectiv 07.12.1999, iar reclamanta a depus acțiunea la data de 16.02.2011.

Pârâții au invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe capătul de cerere privind obligarea acesteia la restituirea valorii de piață a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, invocând în acest sens dispozițiile art. 50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 republicată și Legea nr.1/2009.

Prin cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pârâtul M. București a solicitat obligarea acestuia la restituirea prețului actualizat al imobilului, față de prevederile art.50. alin.3 din Legea nr.10/2001 și dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 221/2008.

A mai făcut referire pârâtul la cuprinsul art. 1337 Cod civi, dar și la dispozițiile art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, conchizând că reclamanta nu este îndrituită la solicitarea diferenței dintre prețul plătit achitat și valoarea de piață, ci la prețul achitat reactualizat cu indicele de inflație.

Art.50 din Legea nr. 10/2001 face distincție între acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și acțiunile în justiție privind restituirea prețului de piață al imobilelor privind contracte de vânzare-cumpărare, au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.

Urmează ca instanța să aprecieze, în funcție de probatoriu și de prevederile art. 50 și 50¹ din Legea 10/2001, dacă actul de înstrăinare a fost întocmit cu respectarea/nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, reclamanta fiind îndreptățită la restituire prețului plătit, reactualizat sau la restituirea prețului de piață, făcând aplicarea art. 1344 Cod civil. Atunci când cumpărătorul este evins prin fapta unui terț, obligația de garanție a vânzătorului există dacă sunt îndeplinit cumulativ următoarele condiții: să fi avut loc o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzări și aceasta să nu fi fost cunoscută de vânzător. Având în vedere situația de fapt și de drept, urmează a se analiza dispozițiile art. 1 344 Cod civil.

În concluzie, pârâtul a arătat că reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului plătit, actualizat, respectiv la suma de 23.474.226 lei actualizată, astfel cum rezultă din răspunsul nr. 1608/04.08.2011 emis de . având în vedere hotărârea TB secția a V a. Mai mult, actul de înstrăinare nu a fost anulat de către instanțele de judecată.

Față de aceste motive, pârâții au solicitat respingerea cererii principale, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanție.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art.60 și art. 115-118 Cod procedură civilă.

La data de 12.09.2011, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție a .>

Prin întâmpinare, Ministrul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive arătând că, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. Cod civil; obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 Cod civil.

Astfel, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Primăria Municipiului București prin mandatara sa . nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății.Părțile se află în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană/(instituție) răspunzătoare; prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice.

A susținut pârâtul chemat în garanție că, prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu această destinație.

Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatara sa . calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanții.

Față de argumentele prezentate, pârâtul a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În situația în care se va trece peste excepțiile invocate de instituția pârâtă, aceasta a solicitat chemarea în garanție a . restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,în raport de prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995.

Pârâtul a considerat că instanța trebuie să dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului și nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și să oblige partea care a încasat comisionul, să îl restituie din prețul actualizat.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.1337 Cod civil, art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 60-63 Cod procedură civilă.

La data de 13.09.2011, Primăria Municipiului București, M. București au depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție, prin care au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe capătul de cerere privind obligarea sa la restituirea valorii de piață a imobilului.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București, s-a arătat că primăria este o structură funcțională, fără personalitate juridică și fără patrimoniu, în acest sens făcându-se vorbire de cuprinsul art. 18, art.19 și art. 67 din Legea nr.215/2001 a administrației publice locale modificată și completată.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea valorii de piață a imobilului, au fost invocate dispozițiile art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 republicată și Legea nr.1/2009, fiind reiterate motivele expuse de pârât în acest sens prin întâmpinarea depusă la data de 11.08.2011.

În drept, pârâtul M. București a invocat dispozițiile art.60, art. 115-118 Cod procedură civilă, art.1344 Cod civil.

Prin încheierea interlocutorie pronunțată la data de 19.10.2011, prima instanță a respins excepțiile privind lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București, lipsa calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primar și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâtul M. București, ca neîntemeiate. De asemenea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, constatând în consecință cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu . fiind rămasă fără obiect.

Prin sentința civilă nr. 4358/16.05.2012, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta H. A. C.; a fost obligat pârâtul M. București să plătească reclamantei suma de 547.088 lei, reprezentând echivalentul sumei de 125.037 euro, cu titlu de despăgubiri; a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și . neîntemeiată; a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. București împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, dispunându-se obligarea chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice să plătească pârâtului M. București suma de 547.088 lei, reprezentând echivalentul sumei de 125.037 euro, acordată reclamantei cu titlu de despăgubiri; s-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 18.12.1996 reclamanta în cauză a încheiat cu vânzătorul Primăria Municipiului București prin mandatar . de vânzare cumpărare nr._, prin care reclamanta a dobândit în temeiul dispozițiilor Legii nr.112/1995 dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în .. 16, etaj 1, sectorul 5, compus din patru camere și dependințe, la prețul de 23.474.226 lei Rol, achitat integral la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 2154/7.12.1999 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a fost admisă în parte acțiunea în revendicare formulată de reclamanta F. G. Myriam, cu consecința obligării pârâților H. A. C., Consiliul Local al Municipiului București și . lase în deplină proprietate și posesie imobilul apartament nr. 2 situat în .. 16, etaj 1, sectorul 5. Decizia civilă astfel pronunțată a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 1210/2000 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, care a respins recursul declarat împotriva deciziei Tribunalului București ca nefondat.

În considerentele deciziei civile nr.2154/7.12.1999 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă s-a reținut că motivele de nulitate absolută ale contractului de vânzare cumpărare încheiat de H. A. C. în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost invocate de reclamanta F. G. Myriam, sunt nefondate întrucât la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nu exista nici un litigiu cu privire la imobilul în discuție despre care cumpărătorul să aibă cunoștință, fiind creată cel puțin aparența că vânzătorul este proprietarul lucrului vândut, astfel că nu se poate vorbi de o rea credință a cumpărătorului.

În consecință, tribunalul a procedat la soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor opuse de părți, apreciind astfel ca fiind valabil încheiat contractul de vânzare cumpărare nr._/18.12.1996.

În raport de situația de fapt expusă mai sus, instanța de fond a reținut că Primăria Municipiului București, prin mandatarul său . avut calitatea de vânzător al imobilului cu privire la care reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.12.1996, ca atare instanța a apreciat că nu se poate reține lipsa capacității procesuale de folosință acesteia în prezenta cauză, chiar în condițiile adoptării ulterioare a Legii nr. 215/2001.

Instanța de fond a reținut incidența prevederilor art. 4-6 din Legea nr. 213/1998, în sensul că, chiar dacă la data încheierii contractului a figurat în calitate de vânzător Primăria Municipiului București, la data soluționării prezentei cereri această instituție reprezintă o structură funcțională cu atribuții executive în conformitate cu art. 91 din Legea nr. 215/1991, condusă de primar, care poate sta în calitate de pârâtă în cauză în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 2 din codul de procedură civilă, dar în raport cu Legea nr. 213/1998 aceasta nu mai are calitatea de titular de drepturi și obligații din perspectiva imobilelor dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, această calitate fiind conferită prin lege unității administrativ teritoriale, în speță M. București.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.

Potrivit alin. 2 art. 5 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Totodată, potrivit art. 1 lit. I din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt comunele, orașele și județele;

Prevederile art. 21. alin. (1) din Legea nr. 215/2001 stabilesc ca subiect de drepturi și obligații unitatea administrativ-teritorială care este persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, având calitatea de subiect juridic de drept fiscal, titulară a drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.

Ca atare, prin încheierea pronunțată la data de 19.10.2011, din perspectiva identității între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic de drept material dedus judecății, instanța a reținut că pârâtul M. București prin Primar justifică calitate procesual pasivă, întrucât prezenta cerere vizează angajarea răspunderii vânzătorului în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, raportat la prevederile art.1337 cod civil coroborat cu art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001.

În speță, dreptul reclamantei de a solicita restituirea prețului de piață al imobilului în temeiul art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 s-a născut la data adoptării acestui text de lege prin Legea nr. 1/2009, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, actul normativ fiind publicat în Monitorul Oficial al României nr. 63 din 3.02.2009.

Față de situația de fapt expusă mai sus, reținând aplicabilitatea dispozițiile art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 modificată și completată prin Legea nr.1/2009, rezultă că proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În acest sens, potrivit raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză de expert tehnic C. C., s-a reținut că valoarea de circulație a apartamentului nr.2 din ..16, etaj 1, sector 5, este de 125.037 euro, echivalentul sumei de 547.088 de lei.

Din punct de vedere al interpretării dispoziției legale sus citate, instanța a apreciat că nu poate concluziona că acestea s-ar aplica în exclusivitate numai situațiilor în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, întrucât termenul de desființare folosit de legiuitor nu distinge între cauzele desființării ca fiind constatarea nulității contractului sau preferabilitatea titlului părții adverse, cum este cazul acțiunii în revendicare, în acest sens fiind și dispozițiile art.20 alin.3 introdus prin Legea nr.1/2009, care dispun că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, chiriașii care au cumpărat cu bună credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile gestionate de consiliile locale și/sau M. Dezvoltării Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Distincția nu se impune cu atât mai mult cu cât efectele juridice, raportat la dreptul de proprietate dobândit de persoanele care au cumpărat imobilele respective în baza Legii nr.112/1995, sunt similare, atât în ipoteza în care contractul a fost anulat, dar și în ipoteza în care persoana a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie imobilul cumpărat în baza Legii nr.112/1995, întrucât chiar dacă titlul rămâne în mod formal în ființă, acesta nu mai produce efecte juridice din perspectiva exercitării prerogativelor dreptului de proprietate care rămâne practic golit de conținut.

Mai mult, pârâtul M. București răspunde și în baza dispozițiilor dreptului comun în materie, în virtutea obligației de garanție pentru evicțiune reglementată de art.1337 și următoarele din Codul civil care stabilesc obligația vânzătorului de a achita, de a restitui cumpărătorului atât prețul plătit, cât și fructele acestuia.

În drept, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 1337 din Codul civil, evicțiunea reprezintă pierderea proprietății lucrului, în tot sau în parte sau tulburarea cumpărătorului în liniștita posesie și folosință a lucrului. Obligația de garanție pentru evicțiune funcționează ope legis, vânzătorul fiind de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile nedeclarate la încheierea contractului.

Acțiunea reclamantei are în vedere o evicțiune provenită din fapta unui terț, caz în care obligația de garanție a vânzătorului există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și să nu fi fost cunoscută de cumpărător, toate aceste condiții fiind verificate în speță.

Astfel, tulburarea de drept rezultă cu certitudine din Decizia civilă nr.2154/7.12.1999 pronunțată de Tribunalul București secția a V a civilă în dosarul nr. 3894/1999, cauza evicțiunii nefiind cunoscută de cumpărător la data încheierii actului întrucât persoana care a beneficiat de efectele admiterii acțiunii în revendicare, F. G. Miriam, a formulat acțiune în revendicare în anul 1997, reclamanta încheind contractul de vânzare cumpărare anterior, la data de 18.12.1996.

În acest sens, cunoașterea cauzei evicțiunii în speță nu se apreciază raportat la principiul conform căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii în câștigarea unui drept, întrucât persoana care avea calitatea de proprietar al bunului la data preluării abuzive de către stat avea opțiunea, facultatea de a solicita restituirea bunului în temeiul legilor de reparație și ale art. 480 Cod civil, restituirea în natură sau prin echivalent neoperând ope legis, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 (29.11.1995), ci prin hotărârea cu caracter administrativ a Comisiei de aplicare a legii, la cererea persoanei îndreptățite însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate și calității de proprietar sau succesor în drepturi al acestuia în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Or, o asemenea cerere nu a fost formulată de fostul proprietar F. G. Miriam, aceasta introducând direct acțiune în revendicare în temeiul art. 480 C.civ., în anul 1997, după cum s-a reținut și în Decizia civilă nr.2154/7.12.1999 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr. 3894/1999.

Ca atare, dacă evicțiunea s-a produs, se angajează răspunderea vânzătorului pentru pagubele produse cumpărătorului, în sarcina vânzătorului născându-se obligația de a da, acțiunea în garanție pentru evicțiune fiind o acțiune personală, iar în temeiul art. 1344 C.civ., vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare, dacă sporul de valoare a fost sau nu previzibil, sau dacă vânzătorul a fost de bună sau de rea credință.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL și chematul în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, cereri înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 03.08.2012.

Apelanții pârâții PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, au solicitat admiterea apelului și refacerea raportului de expertiza ținând seama de obiecțiunile formulate, imobilul fiind supraevaluat.

De asemenea, au reiterat și solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, consideră greșita soluția instanței prin care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune apreciind ca dreptul la acțiune pretins de către reclamanta în vederea restituirii prețului de piața al imobilului s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv la data publicării în M.O. nr.63/03.02.2009, iar la data introducerii acțiunii 16.02.2011 dreptul reclamantei nu era prescris.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat a se avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 care reglementează dreptul de a solicita restituirea prețului plătit reactualizat și nu a valorii de piață.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Apelantul chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE consideră că în mod greșit instanța de fond a statuat faptul ca apelantul are calitate procesuala și a admis cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, motiv pentru care a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al Statului, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți este terț față de acest contract.

Mai mult decât atât, s-a învederat ca instituția Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate.

Prin urmare, M. București are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337 din Codul civil, consideră că ar trebui să se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește obligarea la plata „diferenței dintre prețul de piață și prețul actualizat” al imobilului în litigiu, s-a arătat faptul că apartamentele vândute de către Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 112/1995 erau apartamente vândute în condiții speciale, mult sub valoarea de piață, de la acea dată, prin urmare este nejustificată restituirea la valoare de piață în condițiile în care reclamanta nu a plătit niciodată această valoare reală de piață a imobilului.

Recurentul evocă prevederile art. 50 din Legea 10/2001și ale art. 50¹ din Legea 10/2001, precizând că, în situația de față, așa cum s-a arătat, dispozițiile Legii nr.10/2001, reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, admițând acțiunea formulata de reclamanta instanța ar încălca aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ aceasta ipoteza.

Nu exista nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanta ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, aceștia nedepunând minime diligențe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze, motiv pentru care consideră că în speța de față contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Având în vedere ca acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, consideră recurentul ca pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate în raport cu dispozițiile alin. 2 al art. 50¹ din Legea nr.10/2001.

Se mai susține că netemeinică și nelegală este hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește reținerea concluziilor din raportul de expertiză care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului.

Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare. Aapelantul apreciază o corecție negativă de 10% pentru procese în curs și de cea, 30% pentru locația menționată prin luarea în considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; art. 304 pct. 9 C.proc.civ., iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Intimata-reclamantă H. A. CONSTANTA, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor ca neîntemeiate menținând ca temeinică și legală hotărârea atacată.

Prin decizia civilă nr.224/A/08.03.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondate apelurile astfel declarate. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:

Motivul de apel prin care se critică valoarea stabilită prin raportul de expertiză omologat de instanța de fond nu este dovedit, având în vedere că în faza apelului nu a fost solicitată proba cu expertiză.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, în mod corect aceasta a fost respinsă de instanța de fond, având în vedere că Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare la data de 06.02.2009, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă prin poștă la data de 15.02.2011, cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani.

În ceea ce privește argumentul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează dreptul de a solicita restituirea prețului plătit reactualizat, și nu a valorii de piață, acesta a fost găsit nefondat, reținându-se că art. 50/1 din Legea nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare reglementează dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor.

S-a mai reținut că în mod corect a apreciat instanța de fond că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală și a admis cererea de chemare în garanție a acestuia formulată de M. București, față de prevederile speciale cuprinse în art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care fac inaplicabile prevederile de drept comun care instituie răspunderea pentru evicțiune.

În ceea ce privește argumentul în sensul că este nejustificată restituirea valorii de piață, în condițiile în care reclamanta nu a plătit niciodată această valoare reală de piața a imobilului, acesta a fost apreciat ca nefondat față de prevederile art. 50 și 50/1 din Legea nr.10/2001.

Nici susținerea în sensul că art. 50 din Legea nr.10/2001 s-ar aplica doar pentru situația în care a fost desființat contractul de vânzare - cumpărare nu a fost găsită fondată, reținându-se că practica judiciară este unanimă în sensul că aceasta prevedere legală se aplică situațiilor în care contractul de vânzare cumpărare a fost lipsit de efecte juridice, acesta fiind cazul speței de față, în cazul căreia a fost admisă acțiunea în revendicare.

Referitor la valoarea reținută prin raportul de expertiză efectuat în faza judecății la instanța de fond, Tribunalul a avut în vedere faptul că, în faza apelului, nu a fost solicitată proba cu expertiză pentru a se dovedi justețea celor afirmate.

Față de aceste considerente în fapt și în drept, în baza art. 296 C.p.c., Tribunalul a respins apelurile ca nefondate, fiind avute în vedere și prevederile art. 299 și 301 C.p.c..

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Prin recursul formulat de apelantul pârât M. București este criticată decizia atacată sub următoarele aspecte:

Primăria Municipiului București este lipsită de capacitate de folosință pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor Legii nr.215/2001, dar și conform prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate capacitate de folosință are M. București reprezentată prin Primarul General și nu Primăria Municipiului București. PMB fiind clădirea instituției care nu are personalitate juridică și deci nu poate sta în judecată ca pârâtă în prezenta cauză; deoarece nu are organe proprii de conducere.

Recurentul - pârât solicită să se constate că entitatea denumită „primărie” nu are personalitate juridică, că nu există nici o dispoziție legală sau act al autorității care să acorde personalitate juridică acestei instituții, astfel cum prevăd dispozițiile Decretului nr.31/1954, abrogat prin art.230 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil.

În ce îl privește pe pârâtul recurent M. București, se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de prevederile art. 13 alin. 56 din Legea 112/1995 și Legea nr. 1/2009 - art.50 alin.3, art.50 ind. 1,

Intimata - reclamantă a plătit un preț care a fost virat într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului sus-menționat, instituție care a și utilizat, folosit efectiv această sumă de bani.

M. București, chiar dacă a figurat în calitate de vânzător în acel contract încheiat de intimata-reclamantă, nu a încasat efectiv acel preț, nu l-a utilizat și, pe cale de consecință, nu este datoare și nu trebuie ținută să plătească preț actualizat pentru imobilului sus-menționat, către intimata-reclamantă.

Având în vedere modificările survenite, obligația de plată a sumei reprezentând valoarea de circulație a imobilului sus-menționat incumbă Ministerului Finanțelor, entitate juridică ce a utilizat în mod concret, nemijlocit prețul plătit de reclamanta, preț virat în acel fond extrabugetar pus la dispoziția acestui minister.

Pe cale de consecință, recurentul – pârât consideră că intimata - reclamantă trebuia să cheme în judecată M. sus-menționat pentru restituirea prețului de piață al apartamentului în litigiu, și nu instituția recurentă - pârâtă, care nu a încasat efectiv acel preț și nu l-a utilizat.

Recurentul – pârât solicită să se constate că, în ceea ce privește obligarea Municipiului București la plata sumei de 547.088 lei reprezentând echivalentul sumei de 125.037 Euro cu titlu de despăgubiri, în mod greșit instanța a interpretat textele de lege aplicabile în speță și a ajuns la concluzia că acesta datorează suma menționată.

Legea nr.1/2009 dă posibilitatea intimatei-reclamante de a fi despăgubită pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv de a primi valoarea de piață a imobilului. Legiuitorul a lăsat posibilitatea reclamanților de a alege temeiul de drept și instituția împotriva căreia să se adreseze pentru a fi despăgubiți, deci un singur pârât și un temei de drept.

Mai precizează recurentul pârât că, prin obligarea sa la plata sumei reprezentând preț actualizat se tinde la o îmbogățire fără just temei a intimatei-reclamante H. A. C., deoarece la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu s-a avut în vedere prețul apartamentului de la data respectivă, ci s-a avut în vedere un preț preferențial.

În drept, sunt invocate prevederile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.

Recurentul – chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice susține că hotărârea Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă a fost dată, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.

O primă critică este în sensul că în mod eronat, instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001. Potrivi principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părți contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dinți reclamanți și M. București prin Primar General prin mandatar S.C. C. SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, recurentul – chemat în garanție solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, așa cum au fost modificate prin Lege nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine – în opinia recurentului - introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspundere contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauza la prețul de piață.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

De asemenea, solicită să se aibă în vedere și dispozițiile art. 1344 din Codul Civil.

Mai critică recurentul decizia instanței de apel în sensul că în mod nelegal și netemeinic, instanța a menținut ca legală și temeinică sentința civilă nr.4358/16.05.2012, pentru următoarele motive:

Potrivit dispozițiilor art. 50¹ din Legea nr.10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a_două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea_prevederilor Legii nr.112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În prezenta cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001, și anume contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Hotărârea irevocabilă prin care este admisă acțiunea în revendicare formulată de adevărații proprietari nu se încadrează în prevederile Legii nr.10/2001, această hotărâre neconstatând nulitatea acelui contract încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București prin .>

Or, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria M. București, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză.

Mai susține recurentul că este evident că prețul achitat de reclamantă pentru cumpărarea imobilului vândut în temeiul Legii nr.112/1995, stabilit de art.16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era inferior valorii de piața a acestui imobil la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași. Așa fiind, acordarea valorii de piață a imobilului constituie o îmbogățire fără justă cauză.

În drept, sunt invocate prevederile art.304 pct. 9 Cod de procedură civilă; Legea nr.10/2001 modificată și completată; art. 1337 și urm. C.civ.

Recursuri scutite de taxa de timbru.

Nu s-au formulat întâmpinări la recursurile astfel susținute.

Nu au fost administrate probe noi în recurs.

În ce privește excepția necompetenței materiale a instanței de fond, invocată de recurentul Ministerul Finanțelor Publice cu titlu de motiv de recurs de ordine publică, Curtea reține că o atare excepție poate fi invocată doar în fața primei instanțe, nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului - conform potrivit art. 159¹ alin. 2 raportat la art. 159 alin. 1 pct. 2 din C.pr.civ.C.pr.civ.

În condițiile în care recurentul chemat în garanție nu a invocat această excepție până la momentul procesual stabilit imperativ prin normele juridice menționate, invocând incidentul abia în fața instanței de recurs, Curtea constată că a devenit operantă sancțiunea decăderii părții din dreptul de a formula o astfel de apărare – corespunzător prevederilor art. 103 alin. 1 din C.pr.civ. – astfel că această parte nu mai este îndreptățită să dedusă analizei instanței de control judiciar o atare excepție

Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

Faptul că Primăria Municipiului București nu are personalitate juridică nu poate constitui un impediment în chemarea acesteia în judecată, în calitate de pârât, atâta vreme cât o asemenea poziție procesuală este permisă de art. 41 alin. 2 din C.pr.civ. care prevede că „asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată în calitate de pârâte, dacă au organe proprii de conducere”.

Or, potrivit art. 77 din Legea 215/2001, primăriile sunt structuri funcționale (entități juridice) constituite din primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, iar conform art. 80 din același act normativ primarul general al Municipiului București este autoritatea executivă a administrației publice locale la nivel de municipiu.

În raport de această formă de constituire a entității juridice menționate, și de atribuțiile de autoritate ce revin primarului general conform normelor juridice menționate, precum și de împrejurarea că aceasta a participat cu rol de entitate investită (prin prevederile speciale ale Legii 112/1995) cu putere de a consimți la încheierea contractului de vânzare cumpărare pe care sunt grefate pretențiile deduse judecății, Curtea constată că în mod corect s-a reținut faptul că, în speță, Primăria Municipiului București justifică condiția capacității procesuale, corespunzător prevederilor art. 41 din C.pr.civ.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată caracterul nefondat al excepției lipsei capacității procesuale a Primăriei Municipiului București, astfel cum este reiterată prin recursul formulat de M. București.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București, Curtea apreciază că aceasta este întemeiată pentru considerentele care succed:

Reținând legitimarea procesuală pasivă, în cauză, a pârâtului recurent M. București, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, potrivit căruia „(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Din interpretarea gramaticală a normei juridice enunțate reiese fără echivoc faptul că obligația de a restitui prețul solicitat prin „cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” revine Ministerului Finanțelor.

În condițiile în care situația de fapt reținută în ce o privește pe reclamanta intimată din litigiul pendinte se circumscrie celei de-a doua ipoteze ce este calificată prin legea specială - prin art. 50 raportat la art. 20 din Legea 10/2001- ca reprezentând o situație de „desființare” a contractului pe care îl încheiase în baza Legii 112/1995, sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, prin care este stabilită obligația legală a Ministerului Finanțelor Publice (corelativă dreptului recunoscut în beneficiul foștilor chiriași cumpărători prin art. 50 ind. 1 din aceeași lege) de a restitui prețul de piață al imobilului în privința căruia aceasta a fost evinsă de succesorii fostului proprietar. Ca atare, legitimarea procesuală pasivă a vânzătorului din contractul de vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii 112/1995 nu este justificată în acțiunea promovată de reclamanta intimată, acțiune care se circumscrie întrutotul domeniului de aplicare a menționatei reglementări speciale.

În speță, reclamantei-intimate i-a fost admisă cererea referitoare la restituirea prețului de piață al imobilului de care a fost evinsă. Temeiul legal al acestei dispoziții l-au constituit prevederile art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001, care reprezintă o aplicație specială a răspunderii civile pentru evicțiune pentru situațiile particulare de evicțiune - din partea foștilor proprietari - în care se regăsesc persoanele care au cumpărat locuințe cu respectarea Legii 112/1995.

D. fiind caracterul special al menționatelor prevederi ale Legii 10/2001, în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, ele derogă de la reglementarea de drept comun din materia evicțiunii (art. 1337 și urm. din C.civ.), așa încât situația dedusă judecății în litigiul pendinte și cadrul procesual în care acesta se derulează nu trebuia să fie evaluate – astfel cum eronat au procedat instanțele de fond - prin prisma regulilor dreptului comun (art. 1337 si urm. din C.civ.) relative la răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului.

Curtea notează că, în motivarea deciziei recurate, instanța de apel a și reținut că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală, raportat la prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, precum și că aceste prevederi ale legii speciale fac inaplicabile prevederile dreptului comun care instituie răspunderea pentru evicțiune, însă a făcut o greșită aplicare în speță a acestor reglementări, apreciind că ele justifică admiterea cererii de chemare în garanție a acestei din urmă instituții, respectiv calitatea procesuală a Ministerului în coordonatele cererii de chemare în garanție.

Prin prisma dispozițiilor art. 60 alin. 1 C.pr.civ., chemarea în garanție presupune existența unui raport obligațional între partea care formulează o astfel de cerere, și persoana chemată în garanție, respectiv un raport care ar permite primului să se îndrepte împotriva celui din urmă în cazul în care ar cădea în pretenții.

În speță, nu a fost reținută existența vreunui raport juridic între M. București și Ministerul Finanțelor Publice, care ar putea justifica antrenarea obligației acestuia din urmă de a plăti despăgubiri Municipiului București, această obligație a chematului în garanție fiind stabilită ca una derivată din coroborarea (greșită) a răspunderii speciale pentru evicțiune - reglementată de art. 50 alin. 3 și art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001 - cu răspunderea pentru evicțiune de drept comun.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că printr-o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale și a principiului de drept menționate în precedent s-a reținut că, în speță, Ministerul Finanțelor Publice nu ar justifica legitimarea procesual pasivă, și respectiv că o atare legitimare procesuală ar reveni Municipiului București.

Reținând că, prin acțiunea formulată, reclamanta a chemat în judecată atât vânzătorul cât și entitatea îi în sarcina căreia, potrivit legii speciale (Legea 10/2001), a fost stabilită obligația de a răspunde pentru restituirea prețului de piață în situațiile de evicțiune referitoare la imobile care au format obiectul unor contracte de vânzare cumpărare încheiate în condițiile Legii 112/1995, iar instanțele de fond, lipsind de eficiență principiul general de drept potrivit căruia legea specială înlătură de la aplicare reglementarea de drept comun, în mod eronat au analizat fondul pretențiilor formulate de reclamantă numai în contradictoriu cu vânzătorul, Curtea constată că se impune admiterea recursurilor și, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. 1 și 3 din C.pr.civ., va dispune modificarea deciziei apelate în sensul admiterii apelurilor.

Va fi schimbată în parte sentința apelată, în sensul că va fi respinsă acțiunea formulată împotriva Municipiului București ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

Consecință a reținerii lipsei calității procesual pasive a Municipiului București, urmează a se constata că a rămas fără obiect cererea prin care acest pârât a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, astfel că această cerere va fi respinsă ca atare.

Conform prevederilor art. 297 alin. 1 C.pr.civ., va fi anulată hotărârea primei instanțe în partea referitoare la respingerea acțiunii îndreptate împotriva Ministerului Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesual pasive a acestui pârât, urmând a se trimite cauza aceleași instanțe pentru rejudecarea pe fond pretențiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât.

În ce privește criticile (din ambele recursuri) care privesc analiza instanțelor de fond și apel asupra aspectelor de fond ale cauzei, Curtea reține că, față de concluziile anterior reținute, respectiv față de constatarea că pretențiile reclamantei au fost analizate într-un cadru procesual stabilit fără respectarea unor cerințe legale imperative, lipsește fundamentul analizei respectivelor critici, astfel că acestea urmează a fi valorificate de pârâtul responsabil pentru evicțiune cu ocazia rejudecării pricinii (pe fondul ei).

Vor fi păstrate dispozițiile privind respingerea cereri formulate de reclamantă împotriva Primăriei Municipiului București și .>

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Constată decăderea recurentului din dreptul de a invoca necompetența materială.

Admite recursurile formulate de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și de recurentul - chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.224/08.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă H. A. C. și intimata – pârâtă .>

Modifică în tot decizia civilă recurată, în sensul că:

Admite apelurile formulate de apelanții – pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și apelantul – chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.4358/16.05.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București.

Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

Respinge acțiunea formulată împotriva Municipiului București, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

Respinge cererea de chemare în garanție a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, ca rămasă fără obiect.

Anulează în parte aceeași sentință civilă și trimite spre rejudecare cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE.

Păstrează dispoziția privind respingerea cererii formulate în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și .>

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 03.12.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

C. G. G. S. I. S.

GREFIER

S. R.

Red.G.S.

Tehdact.R.L./G.S.

2 ex./

TB-S.4 – A.M.V.; S.E.P.

Jud.S.6 - C. Ș.