Anulare act. Decizia nr. 1632/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1632/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-07-2013 în dosarul nr. 3233./303/2008
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1632 R
Ședința publică de la 01 Iulie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. C. B.
Judecător S. G. N.
Judecător I. R. D.
Grefier C. S.
Pe rol fiind soluționarea recursului civil formulat de recurenta-reclamantă S. M. cu dom. ales la C.. Av. D. Hairum, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. A., G. C., N. C., S.C. P. D. S.R.L.- cu sediul profesional ales, M. G., M. E., J. C. A., J. F., împotriva deciziei civile numărul 796 A/24.09.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
Despre mersul dezbaterilor s-a consemnat în încheierea de ședință din data de 18 iunie 2013, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când s-au pus concluzii în susținerea și combaterea motivelor de recurs, iar Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 25 Iunie 2013, apoi pentru data de 27 Iunie 2013, iar apoi pentru data de astăzi când a deliberat și pronunțat următoarele:
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la 17.04.2008, reclamanta S. M. a chemat în judecată pe pârâții C. G. A., G. C. și N. C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 2379/6.07.2001 de BNP „110 București” (precizat ulterior a fi nr. 2378 autentificată la 06.07.2001 de BNP I. N.), a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2659/03.08.2001 de BNP „I. N. 110 București”, precum și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1195/11.10.2001 de BNP M. T..
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este nepoata de soră predecedată (M. N., decedată la 19.05.1969) și unica moștenitoare legală acceptantă a defunctei sale mătuși, I. E., născută M., decedată la 09.02.2008 și că în timpul căsătoriei cu defunctul său soț, autoarea ei a dobândit prin act autentic la 04.06.1953, conform procesului verbal nr.1524 întocmit de fostul notariat de Stat al Raionului Gh. G. D., imobilul situat în București, Bulevardul Uverturii nr.155, sector 6, compus din teren pe care ulterior a ridicat fără autorizație, prin contribuție egală și comună, o casă.
Conform certificatului de moștenitor nr. 1245/11.11.1985, emis de fostul Notariat de Stat Sector 6 București, mătușa reclamantei a moștenit întreaga avere rămasă de pe urma soțului său, I. I., iar după decesul acestuia, starea de sănătate a autoarei reclamantei s-a depreciat progresiv, începând cu anul 2000 aceasta fiind internată în Centrul de Îngrijire și Asistență nr. 2 București cu diagnosticul „. cu elemente psihotice, demență senilă și tulburări afective involutive”, aceasta fiind nedeplasabilă și în imposibilitate fizică și psihică de a face acte de dispoziție cu privire la bunurile sale.
A mai arătat reclamanta că inițial a administrat bunul imobil proprietatea autoarei sale, însă în urma unui incendiu izbucnit la 17.05.2000, construcția a suferit distrugeri în proporție de 90% motiv pentru care a fost demolată.
În urma demersurilor întreprinse de reclamantă în vederea administrării bunului imobil, aceasta a luat la cunoștință că bunul ar fi fost vândut, fiind împuternicit în acest sens un anume C. G. A., persoană cu care mătușa reclamantei nu a avut nicio legătură, pe care nu a cunoscut-o vreodată și căruia nu i-a dat nicio procură în sensul înstrăinării proprietății sale.
Reclamanta susține că, atât procura nr. 2379/2001, cât și declarația autentificată sub nr. 3307/23.10.2001, nu poartă semnătura mătușii sale, așa cum datele de identificare ale acesteia, cuprinse în actele folosite pentru eliberarea documentelor anterior citate, nu corespund mențiunilor din buletinul de identitate al defunctei I. E., aceasta având BI . nr._ emis de Circa 20 Poliție București la 29.11.1984, iar procura și declarația fac vorbire de CI . nr._ eliberată de Secția 20 Poliție la 03.05.2001.
S-a mai învederat instanței că, o altă cauză care făcea imposibilă vânzarea imobilului este boala extrem de gravă de care suferea autoarea reclamantei, astfel că, atât la momentul întocmirii procurii nr. 2379/06.07.2001, anterior, cât și ulterior, defuncta I. E. nu putea avea reprezentarea faptelor sale și era în imposibilitatea de a se angaja într-un act juridic asumându-și drepturi sau obligații.
În concluzie, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a procurii 2379/2001, întrucât aceasta nu poartă semnătura autoarei reclamantei și întrucât aceasta era lipsită de capacitate de exercițiu, în imposibilitate de a-și exprima consimțământul, cu consecința constatării nulității actelor subsecvente, terțul subdobânditor neputând opune buna sa credință.
La data de 12.05.2008 reclamanta a solicitat introducerea în cauză a ., solicitând și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1009/25.01.2005 (ulterior precizat a fi nr. 359/24.01.2005 de BNP Totis A. M.), pentru aceleași motive din cererea inițială, fraudă la lege, cauză ilicită și ca urmare a aplicării principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis și a mai precizat că imobilul în litigiu a avut inițial numărul poștal 155 pe Bulevardul Uverturii, ulterior devenind 155A.
Prin încheierea din 12.05.2008, instanța de fond a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a ., iar ulterior, la data de 2.06.2008, reclamanta a completat cererea, solicitând și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2010/10.09.2002 de BNP F. E. G., prin care imobilul a fost vândut de N. C. soților M. G. și E., precum și al aceluia cu nr.3901/4.11.2004 de BNP Totis A. M., prin care aceștia au vândut soților J. A. și F..
Prin întâmpinările formulate, pârâții G. C., N. C., S.C. P. D. SRL, M. G. și M. E., J. F. și J. C. A. au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și au invocat calitatea de subdobânditori de bună-credință și cu titlu oneros, calitate ce constituie o excepție de la principiul anulării actelor subsecvente actului desființat. A fost invocată excepția lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes și prescripția dreptului material la acțiune.
La data de 13.10.2008, prima instanță a decis suspendarea judecării cauzei, în condițiile art. 244 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, până la soluționarea definitivă a dosarului penal 6427/P/2002, însă prin decizia nr. 992/6.05.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV – a Civilă s-a dispus continuarea judecării cauzei, în condițiile în care s-a apreciat că, din actele dosarului nu rezultă că a fost începută urmărirea penală în cauză, ci numai că sunt efectuate cercetări cu privire la săvârșirea unor infracțiuni.
Prin încheierea de ședință din 05.10.2009, judecătorul fondului a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei de interes, invocate de pârâta . și pârâții J..
În fața primei instanțe a fost administrată proba cu martori, interogatoriu, înscrisuri și, având în vedere motivele pe care reclamanta le-a invocat, la termenul de judecată din data de 5.10.2009, pentru care a solicitat nulitatea procurii nr. 2378/2001 și a contractului 2659/2001, respectiv lipsa semnăturii defunctei I. E. pe procură și lipsa discernământului, ca urmare a situației medicale în care se afla defuncta, instanța de fond a încuviințat, pe de o parte, expertiză grafoscopică și, pe de altă parte, expertiza medico-legală, probă asupra căreia a revenit la data de 26.10.2009.
Prin încheierea din 12.04.2010, instanța a constatat imposibilitatea efectuării raportului de expertiză grafică, în raport de răspunsul comunicat de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice, iar în fața primei instanțe nu s-a insistat în efectuarea expertizei grafoscopice, ca urmare a faptului că reclamanta nu a produs suficiente scripte de comparație, iar în ședința publică din 31.05.2010, instanța a respins cererea reclamantei de revenire asupra discutării utilității probei cu expertiză medico legală psihiatrică, cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință de la acea dată.
Prin sentința civilă nr. 5394/30.06.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și cea a lipsei de interes, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește cererea privind constatarea nulității relative pentru lipsa discernământului a procurii autentificate sub nr. 2378/2001, cererea fiind respinsă pentru acest motiv, a fost admisă cererea în contradictoriu cu pârâții C. G. A., N. C., și G. C. și s-a constatat nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 2378/06.07.2001 la BNP I. N., a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2659/03.08.2001 la BNP „I. N. nr. 110 București” și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1195/11.10.2001 la BNP M. T..
Prin aceeași sentință a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâții M. G. și M. E., J. C. A. și J. F. și . și s-a dispus restituirea onorariului de expertiză grafoscopică și a originalelor ce fuseseră depuse la dosar, cu aplicarea art. 274 Cod procedură civilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei de interes, a constatat că reclamanta are atât calitate, cât și interes pentru a promova o cerere în nulitatea unor acte prin care un bun ar fi ieșit nelegal din patrimoniul autoarei sale, deoarece își justifică calitatea de moștenitor al defunctei I. E. cu certificatul de moștenitor nr.54/2008 emis de BNPA IUS, cât și interesul practic, acela fiind de a-l readuce, ca efect al nulității bunul înstrăinat succesiv, în masa succesorală.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta ., instanța de fond a reținut că termenul de prescripție este diferit, după cum nulitatea invocată de reclamantă este nulitate absolută sau nulitate relativă (art.2 și art.9 din D.167/1958).
Astfel fiind, instanța a calificat drept cauze de nulitate relativă, lipsa discernământului, cauzele invocate de reclamantă legate de lipsa reprezentării faptelor defunctei și imposibilitatea acesteia de a discerne și, drept consecință, instanța a reținut că în ceea ce privește cererea privind nulitatea relativă a actelor atacate pentru lipsa discernământului, dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris, deoarece din declarația martorei I. C., rezultă că reclamanta a aflat de vânzarea cumpărarea terenului aproximativ în 1999, înainte de decesul autoarei sale, de la administrația financiară, unde a aflat că terenul figurează înscris pe numele G. C.. Deși prima instanță a apreciat că martora se află în eroare cu privire la data exactă la care reclamanta a aflat de vânzare cumpărare (procura contestată fiind emisă în anul 2001 ), totuși a reținut ca cert, faptul că reclamanta a cunoscut de existența acesteia cel puțin la data de 02.11.2001 când a formulat o plângere la poliție-fila 276 vol.I dosar.
Cu toate acestea, cererea reclamantei a fost formulată abia la data de 17.04.2008, cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, și cum nu s-au făcut dovezi privind întreruperea sau suspendarea termenului de prescripție, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea privind constatarea nulității relative a actelor pentru lipsa discernământului.
Analizând pe fond celelalte motive de nulitate absolută, prima instanță a mai constatat următoarele:
În ceea ce privește lipsa consimțământului defunctei (lipsa totală a consimțământului susținută prin lipsa semnăturii autoarei reclamantei), instanța a reținut că procura autentificată sub nr.2378/06.07.2001 la BNP I. N., fiind act autentic, face dovada cu privire la identitatea părților, prezența acestora în fața notarului și faptul că au semnat până la înscrierea în fals, mai exact până la constatarea falsului.
Instanța de fond a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 184 Cod procedură civilă care prevăd: „când nu este caz de judecată penală, sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă, prin orice mijloace de dovadă”. Falsul fiind prescris din perspectiva art. 122 lit. d Cod penal, instanța a cercetat falsul conform textului de lege menționat, prin orice mijloace de probă.
Din analiza probelor administrate în cauză, instanța a reținut că procura autentificată sub nr. 2378/06.07.2001 la BNP I. N. a fost emisă fără a avea la bază consimțământul autoarei reclamantei și prin fraudarea dispozițiilor legale, având la bază o cauză ilicită.
Expertiza grafică nu a putut fi efectuată în cauză din lipsa unor scripte de comparație din aceeași perioadă cu actul examinat, dar situația de fapt a fost reținută de prima instanță în urma coroborării mențiunilor din înscrisul contestat, cu actele comunicate instanței de instituțiile statului și declarația martorului audiat în cauză, precum și cu recunoașterea extrajudiciară a pârâtului C. G. A..
Judecătorul fondului a apreciat că este dovedită în acest caz fraudarea legii ca și cauză de nulitate absolută, având în vedere natura interesului legal ocrotit - relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea înscrisurilor oficiale, respectiv actele de identitate.
Apreciind ca dovedite motivele ce țin de fraudarea legii (folosirea unui act de identitate falsificat) și lipsa consimțământului, instanța a constatat nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr.2378/06.07.2001 la BNP I. N..
În ceea ce privește efectele nulității absolute, instanța a reținut că în conformitate cu principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, reclamanta solicită anularea actelor de vânzare subsecvente procurii nule, însă o excepție de la principiul menționat mai sus, o constituie menținerea actului subsecvent pentru ocrotirea bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și principiul asigurării stabilității circuitului civil.
Instanța a mai reținut că s-au încheiat nu mai puțin de 5 acte subsecvente actului inițial, toate fiind acte cu titlu oneros și, prin urmare, se pune problema bunei credințe a subdobânditorilor, iar conform art. 1899 alin.2 cod civil buna credință se prezumă, revenind astfel reclamantei sarcina de a dovedi în speță reaua credință.
În ceea ce privește contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2659/03.08.2001 la BNP „I. N. 110 București”, prin care I. E., prin C. G. A., vinde imobilul situat în București, ., sector 6 către G. C., iar aceasta ulterior, respectiv la data de 11.10.2001, către pârâta N. C. instanța a reținut că în acest caz înstrăinarea a avut loc la puțin peste două luni de la data încheierii primului contract de vânzare cumpărare și că acest fapt, coroborat cu împrejurarea că autoarea lui N. C., pârâta G. C., a înțeles să cumpere pe riscul său, coroborat de asemenea cu lipsa pârâtelor la interogatoriu, fac dovedite susținerile reclamantei privind conivența acestora la încheierea unor acte, în frauda drepturilor autoarei reclamantei.
Astfel fiind, prima instanță a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2659/03.08.2001 la BNP „I. N. 110 București” și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1195/11.10.2001 la BNP M. T..
În ceea ce privește actele ulterioare încheiate, instanța de fond a reținut că, în privința bunurilor imobile există o dispoziție legală referitoare la buna credință a terțului achizitor, respectiv art. 36 din Legea 7/1996 privind publicitatea imobiliară.
Astfel, conform textului de lege amintit, acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris.
Prin urmare, a apreciat judecătorul fondului că, reprezintă o excepție de la principiul nulității actului subsecvent, cazul celui care, întemeindu-se pe înscrierea în cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună credință și printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar în cartea funciară.
În prezenta cauză s-a considerat că există o asemenea situație, respectiv pârâții au dobândit cu titlu oneros, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară și este îndeplinită și condiția trecerii unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea lor de înscriere a dreptului imobiliar, la expirarea acestui termen subdobânditorii bucurându-se pe deplin de efectele publicității imobiliare.
Prin urmare, instanța a procedat la analizarea bunei-credințe a pârâților.
În ceea ce-i privește pe pârâții M., prima instanță a reținut că aceștia au dobândit imobilul prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2010/10.09.2002 de BNP F. E. G., încheiat între pârâta N. C., în calitate de vânzător, la aproximativ un an de la data la care aceasta dobândise la rândul său, verificând situația juridică a imobilului, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară și certificatul de rol fiscal - filele 310 și urm. vol. II dosar.
Caracterul nedefinitiv al cărții funciare care, în opinia reclamantei ar fi trebuit să atragă atenția cumpărătorilor, s-a apreciat că nu are relevanță în cauză întrucât, la data întocmirii actului, legea 7/1996, în forma în vigoare la data respectivă, 10.09.2002, prevedea în art. 61 faptul că înscrierile se fac cu caracter nedefinitv, urmând ca înscrierea definitivă să fie efectuată la punerea în aplicare a cadastrului general.
Având în vedere și depoziția martorului audiat pentru pârâți, Cus Septimiu, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite astfel minimele diligențe la care se apelează în aprecierea bunei credințe și că, în mod cu totul neîntemeiat apreciază reclamanta că simplul fapt că nu s-au prezentat actele în original ale tuturor vânzătorilor anteriori echivalează cu lipsa bunei credințe a subdobânditorilor, în condițiile în care o asemenea condiție nu este prevăzută de legea 36/1995 pentru autentificarea vânzării, iar pârâții au verificat titlul celui care le vindea și actele care atestau situația juridică a imobilului.
Instanța a reținut că celelalte două acte, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 3901/04.11.2004 autentificat la BNP Totis A. M., încheiat între soții M., în calitate de vânzători, și soții J. C. A. și J. F., precum și contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 359/24.01.2005 la BNP Totis A. M., încheiat între J. C. A. și J. F. în calitate de vânzători și pârâta ., sunt încheiate la mai mult de trei ani de la vânzarea inițială, astfel că nu se mai poate considera că a existat un interval scurt între încheierea actelor, pentru a trezi îndoieli unui cumpărător diligent.
În opinia instanței de fond, reclamanta era cea care trebuia să-și protejeze dreptul, prin demararea unui litigiu și înscrierea acestuia în cartea funciară.
Judecătorul fondului a mai avut în vedere și faptul că, din toată declarația martorei audiată la propunerea reclamantei a rezultat atitudinea acesteia de a nu face în timp util demersuri prin care să aducă la cunoștința terților că dreptul de proprietate aparține autoarei sale, atitudinea acesteia de pasivitate având consecințe pe plan juridic, aceasta neputând invoca reaua credință a terților, în condițiile în care nu a luat măsuri pentru a aduce la cunoștința terților situația juridică a imobilului.
Astfel fiind, prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2010/10.09.2002 de BNP F. E. G., încheiat între pârâta N. C., în calitate de vânzător și soții M. G. și M. E., în calitate de cumpărători, a contractului de vânzare cumpărare nr. 3901/04.11.2004 autentificat la BNP Totis A. M., încheiat între pârâții M., în calitate de vânzători, și soții J. C. A. și J. F., în calitate de cumpărători și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.359/24.01.2005 la BNP Totis A. M. J. C. A. și J. F., apreciind că reclamanta nu a făcut dovada relei credințe a subdobânditorilor cu titlu oneros.
La data de 8.07.2010, reclamanta S. M. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 5394/30.06.2010, de Judecătoria Sectorului 6 București, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III - a Civilă, la data de 5.08.2010.
În motivare, după prezentarea situației de fapt, apelanta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe sub următoarele aspecte:
În mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 948 Cod civil, ale Decretului 31/1954 și ale Decretului nr. 167/1958, deoarece, pe lângă lipsa semnăturii autoarei sale pe procura nr. 2378/2001, reclamanta a mai invocat și lipsa consimțământului autoarei, care în mod greșit nu a fost calificată de prima instanță ca fiind o cauză de nulitate absolută.
Apelanta a mai susținut că a dovedit prin actele medicale depuse la dosarul cauzei că autoarea sa, I. E., nu putea avea reprezentarea faptelor sale, fiind în imposibilitatea de a se angaja conștient într-un act juridic, de a-și asuma drepturi și obligații ce decurg din acesta, iar toate aceste aspecte au determinat o imposibilitate a defunctei de a-și exprima un consimțământ valabil la încheierea tuturor actelor ce se solicită a fi anulate, așa cum stipulează în mod expres dispozițiile art. 948 pct. 2 Cod civil, atrăgând în final sancțiunea nulității absolute, iar nu nulitatea relativă pentru un viciu de consimțământ, aceasta fiind imprescriptibilă, ea putând fi invocată oricând potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
O altă susținere a apelantei a fost aceea că, nici momentul de început al termenului de prescripție nu a fost reținut corect de către instanță, întrucât, în condițiile art. 13 - 14 din Decretul nr. 167/1958, cât timp cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal sau cel cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal, care să îi încuviințeze actele, cursul prescripției este suspendat, or atât apelanta, cât și autoarea sa au fost în imposibilitate fortuită de a acționa în sensul ocrotirii drepturilor reale uzurpate prin încheierea actelor a căror anulare s-a solicitat.
O a doua critică a apelantei-reclamante a fost aceea că, în mod greșit a fost respinsă cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2010/10.09.2002, 3901/4.11.2004 și 359/24.01.2005, câtă vreme, deși prima instanță a reținut cauza ilicită a procurii 2378/2001 și conivența pârâților C. G. A., G. C. și N. C., în ceea ce privește uzurparea drepturilor apelantei, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți, reținând că aceștia au dobândit imobilul cu titlu oneros, întemeindu-se pe înscrierea în cartea funciară și că este îndeplinită condiția trecerii unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea lor de înscriere a dreptului imobiliar, la expirarea acestui termen subdobânditorii bucurându-se deplin de efectele publicității imobiliare.
Apelanta a afirmat că această concluzie nu poate fi primită, deoarece s-a constatat că autoarea ei nu și-a exprimat niciodată acordul pentru înstrăinarea imobilului, astfel încât actele de vânzare-cumpărare succesive au fost rezultatul unor acțiuni premeditate, care au avut ca scop scoaterea forțată, ilicită, peste dispozițiile legale în vigoare, a bunului din patrimoniul proprietarului de drept.
A mai arătat că, având ca sorginte o fraudare a legii, dar și o cauză ilicită, operațiunile speculative de vânzare a imobilului ce a aparținut autoarei apelantei, nu poate exclude exonerarea de răspundere și, cu atât mai puțin, reaua-credință a intimaților subdobânditori, participanți în raporturile juridice ce s-au consumat.
Susține apelanta că, urmare a invalidării procurii 2378/2001, terții subdobânditori suportă consecințele desființării titlului juridic al autorului lor, potrivit principiilor de drept ,,resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis” și ,,accesorium sequitur principale”, or contrar celor reținute de prima instanță, trebuia să se constate că niciunul dintre terții sub-dobânditori nu își poate justifica prin probe plauzibile, buna credință în momentul contractării, deoarece aceștia s-au implicat cu bună știință într-o operațiune de vânzare ce a angajat o fraudă de mari proporții, întrucât verificarea sumară sau chiar inexistentă a actelor de proprietate și a tuturor înscrisurilor folosite în scopul vânzării, evidențiază fără dubiu caracterul ilicit al acestora.
Mai mult, a susținut apelanta că, însăși natura juridică a procurii 2378/2001 de mandat general, iar nu special, ar fi trebuit să ridice semne de întrebare terților subdobânditori, în condițiile în care mandatul a fost dat pentru reprezentare la vânzare, iar nu și pentru primirea prețului, iar simpla împrejurare că actele s-au încheiat la notar, care a făcut o . verificări, nu poate compensa lipsa de diligență sporită pe care subdobânditorul trebuia să o manifeste, cu atât mai mult cu cât actul a fost încheiat prin reprezentant.
Intimații-pârâți ., M. G. și M. E., prin concluziile scrise sau prin întâmpinare, au solicitat, în principal, respingerea apelului, susținându-și calitatea de terți subdobânditori de bună-credință ai imobilului, exceptați de la aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipiens.
În fața instanței de apel a fost administrată proba cu înscrisuri, a fost audiat martorul A. Steluța (fila 159), la propunerea apelantei și a fost efectuată expertiză medico-legală nr. A_ care a stabilit că defuncta I. E. nu avea capacitate psihică de exercițiu (discernământ abolit) la data autentificării procurii 2378/06.07.2001.
Tribunalul București – Secția a III a Civilă, prin decizia civilă nr. 769A/24.09.2012, a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă S. M. în contradictoriu cu intimații pârâți M. G., M. E., C. G. A., G. C., N. C., J. C. A., J. F. și . București, împotriva sentinței civile nr. 5394/30.06.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București și a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată, către intimata M. E., în sumă de 2000 lei.
Analizând actele și lucrările dosarului, în limitele criticilor formulate în apel, tribunalul a reținut următoarele:
În privința calificării nulității procurii autentificate sub nr. 2378/2001, ca fiind absolută sau relativă, decurgând din situația de fapt dovedită prin raportul de expertiză medico-legală, care a stabilit că defuncta I. E., autoarea apelantei-reclamante avea discernământ abolit la momentul autentificării acestui act, tribunalul a constatat că prima instanță a reținut în mod corect și în acord cu practica judiciară că lipsa discernământului reprezintă o cauză de nulitate relativă a actului juridic, întrucât valoarea ocrotită prin interdicția legală este una de interes privat, iar nu general.
Consimțământul reprezintă exteriorizarea voinței de a încheia un act juridic și condițiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească sunt următoarele: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția producerii efectelor juridice, să fie exteriorizat și nealterat de vicii de consimțământ. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că existența discernământului este numai o cerință a consimțământului, iar absența discernământului (motiv de nulitate relativă), nu poate conduce în nici un caz la absența totală a consimțământului (motiv de nulitate absolută), ci la existența unui consimțământ nevalabil.
Tribunalul a mai avut în vedere faptul că, în actuala reglementare a Codului Civil, caracterul relativ al acestei nulități este dat de dispozițiile art. 1248 și 1251, art. 1205, care confirmă practica judiciară constantă anterioară, or în aceste condiții, a apreciat că în mod corect prima instanță a constatat caracterul prescriptibil al cererii de anulare a procurii 2378/2001, pentru lipsa discernământului defunctei I. E., în condițiile art. 3 din Decretul 167/1958.
De asemenea, instanța de apel a mai reținut că, nu poate fi reținut cazul de suspendare invocat de apelantă și întemeiat pe dispozițiile art. 14 din decret (prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu, cât timp nu are reprezentant legal și nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviințeze actele), deoarece lipsa discernământului este o stare de fapt, iar lipsa capacității este o stare de drept, concretizată prin punerea sub interdicție în condițiile art. 5, 6 și 11 din Decretul 31/1954 și în procedura prevăzută de art. 142 și următoarele Codul Familiei.
S-a apreciat că, de altfel, critica este lipsită de interes, deoarece prima instanță a constatat nulitatea absolută a procurii nr. 2378/2001 pentru lipsa consimțământului, decurgând din situația de fapt a lipsei semnăturii autoarei apelantei-reclamante pe acest act autentificat, astfel că, chiar dacă defuncta avea discernământ sau nu, chiar dacă sancțiunea este anularea sau constatarea nulității, tribunalul a considerat că prima instanță a reținut nulitatea absolută a actului pentru lipsa totală a consimțământului, pentru fraudă la lege și cauză ilicită, cât timp s-a constatat că actul de identitate cu care a fost legitimată persoana semnatară a procurii era în realitate eliberat pe numele altei persoane, că defuncta nu a părăsit niciun moment centrul unde era internată din 2000 și până la deces, că potrivit propriei depoziții, pârâtul C. G. A., care figura ca mandatar în procură, nici măcar nu o cunoștea pe I. E..
În privința soluției primei instanțe de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a ultimelor trei contracte succesive încheiate, tribunalul a apreciat că această soluție este corectă, ca excepție a situației terțului subdobânditor cu titlu oneros și de bună-credință, de la aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipiens.
S-a avut în vedere faptul că, deși în principiu, nulitatea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun, este de natură să atragă desființarea actului în ceea ce-l privește pe terțul achizitor, în cazul în care acesta din urma este de bună-credință, acest principiu nu se aplică.
Instanța de apel a apreciat că judecătorul fondului a aplicat corect prezumția de bună-credință și efectul consolidării acestei bune-credințe prin trecerea timpului, raportându-se la dispozițiile art. 36, 38 Legii nr. 7/1996, deoarece reprezintă o excepție de la principiul efectelor nulității, cazul celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în cartea funciară.
De asemenea, tribunalul a mai reținut, pe de o parte că, societatea comercială pârâtă a făcut toate demersurile uzuale pentru cercetarea situației juridice a imobilului, apelând la registrul general de informare și opozabilitate în privința imobilelor pe care îl constituie cartea funciară, iar pe de altă parte că, lipsa unor demersuri la poliție, singura autoritate unde apelanta a sesizat situația imobilului prin plângerea penală formulată, nu poate fi reținută în sarcina intimatei-pârâte ca distructivă de bună-credință, fiind disproporționată față de posibilitatea oricărei persoane de a nota în cartea funciară situații litigioase cu privire la imobil.
Contrar susținerii apelantei, tribunalul a constatat că procura nr.2378/2001 avea caracter special, prin identificarea imobilului, simpla lipsă a mențiunii mandatării pentru primirea prețului neputând fi de natură a ridica suspiciuni cumpărătorilor subsecvenți.
De asemenea, instanța de apel a mai reținut că lipsa de diligență sporită pe care subdobânditorul trebuia să o manifeste, cu atât mai mult cu cât actul a fost încheiat prin reprezentant, poate fi imputată numai primilor cumpărători, față de care însă s-a constatat nulitatea absolută a contractelor, iar sub aspectul pretinsului mod fraudulos în care fusese înstrăinat imobilul în litigiu, tribunalul a constatat că nu au fost administrate probe din care să rezulte că intimații ar fi cunoscut existența cercetărilor penale sau că le-ar fi fost cunoscută sub aspect notoriu starea de sănătate a titularei inițiale a dreptului de proprietate.
Împotriva deciziei civile nr. 769A pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, la data de 24.09.2012, a declarat recurs apelanta-reclamantă S. M., apreciind-o ca fiind vădit nelegală.
După prezentarea situației de fapt dedusă judecății și a parcursului judiciar al cererii introductive de instanță, recurenta a arătat că, deși aparent tribunalul se raportează, în considerentele sale, la fiecare motiv de apel în parte, în realitate instanța de apel nu face decât să preia în egală măsură apărările intimaților și considerentele instanței de fond, fără a da dezlegare efectivă situației de fapt dedusă judecății și actelor normative puse în discuție de către apelantă.
A argumentat recurenta că, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct.7 Cod procedură civilă, o hotărâre judecătorească este supusă casării, în condițiile în care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
A susținut, în esență că, ori de câte ori se pune în discuție acest caz de casare, soluționarea cauzei se realizează prin raportare la dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, care instituie obligația hotărârii ce se dă în numele legii, să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților ", motivarea trebuind să se refere la actele dosarului cauzei soluționate și să fie în concordanță cu ele.
Recurenta a arătat că, este ușor de constatat că instanța de apel, prin soluția pronunțată s-a raportat exclusiv la apărările intimaților din prezenta cauză, fără a supune cenzurii și fără a da o interpretare coerentă motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate de recurentă, prin apelul formulat, or în atare situație, nefiind îndeplinite exigențele dispozițiilor art. 261 pct.5 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată este în mod evident nemotivată, situație ce conduce la aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
O a doua critică a recurentei a vizat faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 948 Cod civil, ale Decretului nr. 31/1954 și ale Decretului nr. 167/1958, prin care a fost soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune al recurentei reclamante.
În esență, argumentele recurentei care susțin această critică au în vedere faptul că, deși acțiunea introductivă de instanță deduce judecății un capăt de cerere principal, al cărui obiect îl constituie nulitatea absolută a unei procuri autentificate (nr. 2378/06.07.2001), cauză de nulitate constând în lipsa semnăturii autoarei sale, recurenta a mai invocat în susținerea cererii principale și lipsa consimțământului defunctei I. E., la momentul întocmirii actului notarial a cărui validitate se contestă, instanța de apel, asemeni primei instanțe, a achiesat în mod greșit la concluziile intimatei - persoană juridică, reținând că „deși sancțiunea pentru lipsa consimțământului este nulitatea absolută, lipsa discernământului nu echivalează cu lipsa consimțământului, în primul caz formal, consimțământul fiind exprimat într-o formă improprie, dar totuși exprimat".
A arătat recurenta că acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece a reușit a proba, prin toate actele medicale anexate prezentului dosar, dar mai ales prin raportul de expertiză medico-legală efectuat, faptul că atât în momentul încheierii procurii contestate, anterior, dar și ulterior, autoarea sa I. E. nu putea avea reprezentarea faptelor sale, fiind în imposibilitatea de a se angaja conștient într-un act juridic, respectiv de a-și asuma drepturile și obligațiile ce decurg din acesta, așa cum stipulează în mod expres dispozițiile art. 948 pct. 2 Cod civil, atrăgând, în final, incidența sancțiunii nulității absolute.
Invocând practică judiciară în materie, recurenta a susținut că urmează a se constata că în prezenta cauză este incidentă o lipsă totală a consimțământului, care face ca actul astfel încheiat să fie sancționat cu nulitatea absolută și nu doar o viciere a acestuia, în exprimarea voinței reale, care ar fi de natură a atrage sancțiunea nulității relative, or, nulitatea absolută este imprescriptibilă, ea putând fi invocată oricând, indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului juridic contestat.
De asemenea, a arătat recurenta că urmează a fi înlăturat ceea ce au reținut instanțele de fond, cu privire la momentul de început al termenului prescripției extinctive, respectiv de 02.11.2001, data la care recurenta a sesizat organele de cercetare penală, dată fiind incidența dispozițiilor art. 13 -14 din Decretul nr. 167/1958.
Raportând aspectele de drept anterior invocate, la circumstanțele cauzei, recurenta a susținut că urmează a se constata că atât ea, cât și autoarea acesteia, au fost în imposibilitate fortuită de a acționa în sensul ocrotirii drepturilor reale uzurpate prin încheierea actelor a căror anulare s-a solicitat pe calea prezentei acțiuni, fapt ce a determinat suspendarea de drept a termenului de prescripție.
Astfel, în ceea ce o privește pe autoarea recurentei-reclamante, aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a acționa, dată fiind starea sa precară de sănătate, iar în ceea ce o privește pe însăși recurenta-reclamantă S. M., acesteia nu îi pot fi aduse niciun fel de acuze, atât timp cât nu i se născuse dreptul la acțiune anterior datei de 08.02.2008, data la care a survenit decesul autoarei sale și începând cu care, prin efectul transmiterii succesorale, a dobândit calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu și dreptul de a se prevala de orice mijloc legal, pentru a-și apăra bunurile împotriva eventualelor tulburări și a opri cursul prescripției extinctive.
Arată recurenta că, ambele instanțe au pierdut din vedere aspecte extrem de importante, anume faptul că, în mod cu totul paradoxal conchid în sensul că recurenta-reclamantă era cea care trebuia să-și protejeze dreptul prin demararea unui litigiu și înscrierea acestuia în Cartea Funciară, cât timp, pe de o parte, autoarea ei era o persoană lipsită de capacitate de exercițiu și inaptă din punct de vedere fizic de a face acte de dispoziție cu privire la bunurile sale, iar pe de altă parte, au omis că pe toata perioada celor cinci vânzări succesive, recurenta-reclamanta nu avea niciun drept cu privire la bunul vândut, astfel încât să poată lua atitudine față de fraudele comise de intimații-pârâți.
Un al doilea motiv de nelegalitate, încadrat în dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, în opinia recurentei, se raportează la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1898 și urm. Cod civil, raportat la art. 948 Cod civil, ce au format obiectul criticilor privitoare la modul în care instanța de fond a soluționat cererile privitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2010/10.09.2002, 3901/04.11.2004 și 359/24.01.2005.
Arată recurenta că procura autentificată sub nr. 2378/2001 a constituit premisa ilicită a vânzărilor succesive (nr. 2659/2001, nr. 1195/2001, 2010/2002, 3901/2004, 359/2005) ce au purtat asupra imobilului situat în București, ., sector 6, în suprafața de 463,60 m.p. și de aceea, a solicitat în mod expres constatarea nulității absolute a actelor de vânzare subsecvente menționate în acțiune, în cererea de întregire și precizări, din perspectiva a trei cauze, respectiv lipsa totală a consimțământului defunctei I. E., frauda la lege și cauza ilicită.
Argumentează recurenta că, în speța de față, cauza-condiție esențială pentru validitatea convenției nu-și are izvorul în fundamentul privind acordul de voință al părților pentru o vânzare valabilă, ci contractele de vânzare-cumpărare încheiate în mod succesiv, la intervale destul de scurte de timp, creionează o acțiune concertată a unui grup de interese care a pus bazele unei operațiuni speculative de vânzare - „vânzarea bunului altuia", care nu exclude, ci dimpotrivă atrage răspunderea subiecților participanți, și cu atât mai puțin reaua-credință a intimaților-subdobânditori, participanți în raporturile juridice ce s-au consumat.
Se invocă de către recurentă faptul că în dinamica vânzărilor succesive ale imobilului ce a aparținut de drept defunctei I. E., niciunul dintre terții dobânditori ai acestuia nu își poate justifica, prin probe plauzibile, buna sa credință la momentul contractării, ei având obligația a dovedi diligențele minime pe care le-a urmat, diligențe impuse de rigoarea înstrăinării și a dobândirii.
Terțul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care însă nu-l primește nici de la adevăratul proprietar - cu care nu a contractat - nici de la proprietarul aparent - cu care a contractat, dar care nu deținea dreptul - ci direct de la lege, dar pentru a putea fi reținută eroarea comună și invincibilă, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului celui de la care achiziționează.
A arătat recurenta că toți intimații-cumpărători din prezenta cauză s-au implicat cu bună-știință într-o operațiune de vânzare ce a angajat o fraudă de mari proporții, întrucât verificarea sumară, chiar inexistentă a actelor de proprietate și a tuturor înscrisurilor folosite în scopul vânzării, evidențiază fără dubiu caracterul ilicit al acestora.
Recurenta susține că nici amplele acte de anchetă penală ce vizau înstrăinările în cascadă ale imobilului defunctei I. E. și nici rapiditatea realizării acestor vânzări nu a „trezit" un minim de îndoială ultimului achizitor, în speță ., acesta înțelegând să trateze problema transferului proprietății, pe riscul său, într-o notă vădită de superficialitate și dezinteres, deși chiar procura nr. 2379/2001 îmbracă forma unui mandat general și în nici un caz a unuia special.
Mai mult decât atât, a arătat că, instanța de apel a refuzat a lua în calcul și inadvertențele flagrante existente între actele primare vânzării imobilului și mențiunile din contractele de vânzare cumpărare ulterior încheiate, respectiv faptul că declarația 3307/23.10.2001 prezintă date de identificare ale defunctei proprietare I. E., total diferite de cele din actul primar de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare din anul 1953, și din certificatul de moștenitor nr. 1245/1985.
Recurenta a mai invocat și lipsa de diligență a tuturor cumpărătorilor cu privire la necesitatea redactării în forma autentică a declarației 3307/23.10.2001 prin care I. E., nu numai că ar fi reconfirmat procura dată lui C. G. A. la 6.07.2001, dar înțelege "să exonereze de orice fel de răspundere pe toate persoanele cumpărătoare ulterior acestui imobil"", ceea ce ar fi trebuit să pună la îndoială veridicitatea celor anterior menționate.
În concluzie, se susține că la 23.10.2001, data autentificării declarației nr. 3307, se cunoșteau foarte bine vânzările anterioare, așa cum se cunoștea foarte bine perfectarea unor noi vânzări, tranzacții ce s-au consumat până în anul 2005.
Invocând practica judecătorească anterioară, recurenta a mai subliniat faptul că începând cu 13.06.2000, autoarea sa a fost internată într-un centru de îngrijire și ajutor pentru persoane cu probleme psihice, iar acesta nu a mai părăsit unitatea pana la data decesului său, respectiv 08.02.2008, iar în ceea ce o privește, a arătat că trebuie avut în vedere că nu i se născuse dreptul la acțiune anterior datei de 08.02.2008, dată la care a survenit decesul autoarei sale, singurul demers pe care putea să-1 efectueze și 1-a efectuat a fost sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la săvârșirea unor infracțiuni de către persoanele intimate, infracțiuni al căror scop urmărea uzurparea dreptului de proprietate al autoarei sale, defuncta I. E..
În dezvoltarea criticii, s-a mai susținut că este important de reținut faptul că defuncta I. E. era internată în Centrul de îngrijire și asistență nr. 2 încă din 13.06.2000 cu un diagnostic extrem de grav, respectiv . cu elemente psihotice, demență senilă și tulburări afective involutive, ceea ce o făcea incapabilă atât fizic, cât și psihic de a-și exprima voința juridică, fiind lipsită total de capacitate de exercițiu, neputând perfecta un contract de vânzare cumpărare în condiții de perfectă legalitate.
În concluzie, recurenta a solicitat în principal, admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate, admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii instanței de fond în sensul admiterii în totalitate a acțiunii principale, iar în subsidiar, admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate, casarea cu trimitere spre rejudecare.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a constatat că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Cu privire la criticile încadrate în motivul prevăzut la art. 304 pct. 7 Cod procedura civilă, instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit prevederilor legale anterior invocate, o hotărâre judecătorească poate fi recurată, atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Potrivit art.261 alin.(1) pct.5 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată de instanță trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.
Instanța, de regulă, examinează fiecare motiv care se încadrează în cazurile prevăzute de lege și care este invocat de parte, iar motivele de ordine publică - în măsura existenței acestora, se invocă și din oficiu, indiferent de momentul procesual, fiind puse în dezbaterea părților.
Instanța este în drept și să sistematizeze criticile, în măsura în care există mai multe motive dintre cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pentru o analiză logică și rațională a căii de atac și să aprecieze care dintre motive este determinant pentru lămurirea raporturilor juridice dintre părți, să-l examineze cu prioritate, apreciind că discutarea și rezolvarea acestuia face inutilă cercetarea celorlalte motive subsumate și a celorlalte argumente prezentate, răspunzându-se prin considerente unice și valabile în mod corespunzător pentru toate criticile.
De asemenea, instanța este în drept să grupeze motivele și argumentele folosite de partea care a exercitat calea de atac, care au elemente comune, fiind apte de a fi analizate din aceeași perspectivă, în fapt și în drept, respectiv de a primi aceeași soluție, dar și să aprecieze că discutarea motivelor în acest mod, comasat, face inutilă cercetarea distinctă a fiecărui motiv, răspunzându-se căii de atac prin considerente comune fiecărui grup de motive în parte.
În cauză, instanța de apel a dat hotărârii o motivare succintă, însă cuprinzătoare și corespunzătoare soluției pe care a adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei și cu dispozițiile legale pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile litigiului judecat.
Noțiunea de proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) CEDO, presupune ca instanța să examineze în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse și să răspundă argumentelor invocate, fără a se cere instanței să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel sau recurs.
În condițiile în care instanța de apel a motivat în fapt și în drept hotărârea pronunțată, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, nemulțumirea recurentei vizând, în esență, probatoriul administrat în cauză.
Criticile formulate cu privire la nelegalitatea și netemeinicia soluției instanței de apel, circumscrise motivului prevăzut la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, sunt neîntemeiate, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat constatarea nulității absolute a procurii 2379/2001, întrucât aceasta nu poartă semnătura autoarei reclamantei și întrucât aceasta era lipsită de capacitate de exercițiu, în imposibilitate de a-și exprima consimțământul, cu consecința constatării nulității actelor subsecvente.
Pornind de la definiția oricărui act juridic civil, ce apare ca fiind manifestarea de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, se observă că orice act juridic trebuie să aibă, în primul rând, un caracter conștient, mai precis, persoana care-l încheie trebuie să aibă capacitatea mentală de a înțelege consecințele pe care actul ce-l încheie le va produce.
Astfel, se poate vorbi de o regulă generală a oricărui act juridic civil, respectiv aceea a existenței la momentul încheierii acestuia a unei voințe conștiente, care să permită autorului actului să aibă deplina reprezentare a faptelor sale și, evident, a consecințelor juridice pe care acestea le produc.
Sunt numeroase, însă, situațiile în care sunt încheiate acte juridice de persoane care nu se bucură de deplinul uz al rațiunii (lipsite de discernământ), chiar dacă –după lege - au capacitate deplină de exercițiu, cu alte cuvinte, sunt persoane majore, nepuse sub interdicție, care însă în momentul încheierii actului (în fapt) din diverse motive (maladii, stări congenitale, consum de alcool, furie puternică, etc.) sunt lipsite de discernământ.
Într-un asemenea caz, deși formal, aceștia și-au exprimat consimțământul, totuși, având în vedere că le este afectat caracterul conștient (calitativ) al consimțământului, actul încheiat va fi lovit de nulitate.
În ceea ce privește sancțiunea nulității ce afectează actul și care intervine tocmai pentru neîntrunirea unei condiții de fond a actului juridic, respectiv aceea a provenienței consimțământului de la o persoană cu discernământ, Curtea arată că această regulă este impusă pentru a ocroti un interes privat – al celui ce încheie actul, astfel că nulitatea va fi relativă, antrenând o seamă de condiții proprii regimului nulității relative, privitoare la persoanele ce pot invoca nulitatea, termenul și posibilitatea acoperirii acesteia.
Este adevărat că sancțiunea pentru lipsa consimțământului este nulitatea absolută, iar astfel nefiind întrunită o condiție de validitate a consimțământului (respectiv a proveni de la o persoană cu discernământ) aparent există tentația de a aprecia că sancțiunea ar fi tot nulitatea absolută, însă, lipsa discernământului este diferită de lipsa consimțământului, în primul caz – formal – consimțământul este exprimat într-o formă improprie, dar totuși exprimat, astfel trebuie înlăturată confuzia dintre cele două situații care deși apropiate, sunt totuși diferite.
Vicierea consimțământului nu are ca efect nulitatea absolută a actului, ci anularea acestuia, nulitatea fiind relativă și nu absolută, așa cum au reținut și cele două instanțe anterioare.
Prezența sau absența discernământului este o stare de fapt, iar persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu este prezumată că are discernământ. Numai persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu (minorul sub 14 ani și cel pus sub interdicție judecătorească) este prezumat a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală.
Reclamanta nu poate invoca lipsa discernământului autoarei din cauza stării de boală, având în vedere concluziile raportului de expertiză medico-legală. Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil, relevă nu inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în această situație consimțământul există, de aceea nu este atrasă decât nulitatea relativă a actului, sancțiunea intervenind pentru protejarea interesului persoanei și nu al unuia general. Numai lipsa cu desăvârșire a consimțământului este sancționată cu nulitatea absolută, ceea ce nu se poate susține în cauza de față.
Față de caracterul nulității invocată chiar de către parte, se constată că în mod corect instanțele au făcut aplicarea dispozițiilor art. 9 din Decretul 167/1958, care se referă tocmai la prescripția dreptului la acțiune în caz de invocare a unor vicii de consimțământ, cauza anulării trebuind să fie constatată potrivit textului de lege, cel mai târziu până la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului, de la acest moment începând să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958.
Referitor la momentul de început al termenului prescripției extinctive, respectiv de 02.11.2001, data la care recurenta a sesizat organele de cercetare penală, Curtea constată că în mod just instanțele de fond au apreciat că acesta este momentul declanșării termenului de prescripție, deoarece termenul pentru introducerea acțiunii pentru anularea unui act, se apreciază în raport de momentul la care terța persoană a cunoscut existența acestui act (în sensul datelor sale de identificare – număr, . emitent, obiect) sau de la momentul cunoașterii efective a acestuia (a conținutului sau chiar și a documentației ce a stat la baza emiterii sale).
Nu poate fi primită susținerea recurentei, potrivit căreia, atât ea, cât și autoarea ei, au fost în imposibilitate fortuită de a acționa în sensul ocrotirii drepturilor reale uzurpate prin încheierea actelor a căror anulare s-a solicitat pe calea prezentei acțiuni, fapt ce a determinat suspendarea de drept a termenului de prescripție.
Aceasta deoarece, deși reclamanta a invocat existența unei cauze de suspendare a prescripției extinctive, raportată la lipsa de discernământ a autoarei sale datorată stării de boală, în cauză s-a constatat corect că nu a intervenit niciun motiv de suspendare, conform art. 13 și 14 din Decretul 167/1958, reclamanta nefiind nici lipsită de capacitate de exercițiu, nici cu capacitate de exercițiu restrânsă.
În ceea ce privește critica de nelegalitate, argumentată pe considerentul greșitei aplicări și interpretări a dispozițiilor art. 1898 și urm. Cod civil, raportat la art. 948 Cod civil, ce au format obiectul criticilor privitoare la modul în care instanța de fond a soluționat cererile referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2010/10.09.2002, 3901/04.11.2004 și 359/24.01.2005, Curtea arată că printre excepțiile de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, se încadrează și ipoteza speței deduse judecății.
Astfel, sunt considerate excepții de la principiul sus-enunțat acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, anularea actului inițial nu atrage și anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menținut, deși se află în strânsă legătură cu actul juridic desființat.
Așadar, deși anularea actului juridic primar are drept consecință desființarea dreptului ce a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuși rămâne în ființă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părțile actului juridic primar cu un terț și în legătură cu dreptul dobândit prin actul inițial, odată cu actul juridic subsecvent menținându-se și dreptul dobândit de terț în temeiul acestuia.
De regulă, aceste excepții se întemeiază, fie pe principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, fie pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil.
Între aceste excepții, doctrina și jurisprudența au reținut și cazul care rezultă din art.34 pct.1 și art. 36 din Legea nr.7/1996, republicată, adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință, printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în cartea funciară.
În acest sens, în literatura de specialitate s-a arătat că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a înscris dreptul real imobiliar în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credință, acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art.36 din Legea nr.7/1996 (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, „afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent.
Aplicând legea în mod corect, instanțele de fond au pronunțat o soluție legală, întrucât au observat că este vorba tocmai despre una dintre excepțiile de la aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.
Examinând actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se solicită de către reclamantă, pentru cauză ilicită și întreg probatoriul administrat în cauză, instanța de recurs a constatat că acestea au fost încheiate cu respectarea legislației în vigoare și cu regulile de conviețuire socială.
Buna-credință reprezintă, conform definiției date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, "credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea", astfel, se consideră că buna-credință constă în convingerea cumpărătorilor că au încheiat un contract cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului și că aceste două condiții sunt îndeplinite în speță.
Reaua-credință a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale.
În unele hotărâri, instanța supremă a aplicat principiul enunțat la art. 1899 alin. 2 din Codul civil, conform căruia buna-credință este prezumată, iar reaua-credință trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa, dar fără a acorda atenție demersurilor pe care dobânditorul le-a făcut sau nu înainte de a încheia cumpărarea unui bun care fusese naționalizat (de exemplu, hotărârea nr. 3.855/2004).
Ca atare, nu se poate reține că actele de vânzare-cumpărare autentificate la biroul notarial sub nr. 2010/10.09.2002, 3901/04.11.2004 și 359/24.01.2005 s-au întemeiat pe o cauză falsă ori ilicită, sau obligația este fără cauză (art. 996 Cod civil).
Motivul de nulitate absolută vizând frauda este o cauză de nulitate, fie că este frauda la lege, fie că este vorba de fraudarea intereselor unor terțe persoane prin încheierea actului, în speță prin fraudarea intereselor reclamantei-recurente.
În această situație, prin sancțiunea nulității, care este o măsură ce tinde ca anumite efecte ale actului juridic să nu se producă, este ocrotită terța persoană în frauda căreia a fost încheiat actul.
Recurenta, prin recursul promovat, a susținut că intimații au fost de rea-credință la încheierea actelor de vânzare-cumpărare.
La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul pe care l-au cumpărat intimații nu era revendicat, nu era bun litigios conform oficiului de cadastru și publicitate imobiliară, nefiind necesare alte diligențe din partea părților, cât timp imobilul era întabulat în conformitate cu Legea nr. 7/1996 și, prin urmare, corect a fost reținută buna-credință a intimaților raportat și la dispozițiile art.31 din legea anterior menționată.
Buna credință se analizează în raport cu momentul încheierii contractului și presupune convingerea părților contractante că au dreptul, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, să încheie actul juridic de înstrăinare.
Din moment ce vânzarea terenului s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare, este lipsită de temei aserțiunea relei-credințe a cumpărătorilor, fundamentată pe împrejurarea că aceștia au avut cunoștință că exista o acțiune concertată a unui grup de interese care a pus bazele unei operațiuni speculative de vânzare.
Ca atare, din întreg probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că au fost încălcate dispozițiile Legii nr.7/1996, Legii nr.10/2001, ale Codului civil la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare anterior menționate, nedovedindu-se reaua-credință a părților contractante și nici fraudarea intereselor reclamantei.
Nici motivul de recurs referitor la vânzările succesive nu este întemeiat, în condițiile în care cauza ilicită nu există, iar operațiunea juridică de încheiere a contractelor din prezentul litigiu nu s-a dovedit a fi una speculativă.
De altfel buna-credință a părților face să fie inaplicabilă teza cauzei ilicite, determinată de convenția frauduloasă a părților semnatare ale contractelor de vânzare-cumpărare.
În concluzie, față de cele ce preced, Curtea, constatând că prin decizia atacată cu recurs, s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale anterior menționate, în raport de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a respins recursul declarat ca nefondat, potrivit art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă, menținând ca legală sentința atacată.
În aplicarea art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă, recurenta căzută în pretenții în recurs, va fi obligată la cheltuieli de judecată și pentru această etapă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă S. M. cu dom. ales la C.. Av. D. Hairum, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. A., G. C., N. C., S.C. P. D. S.R.L.- CU SEDIUL PROFESIONAL ALES, M. G., M. E., J. C. A., J. F., împotriva deciziei civile numărul796 A/24.09.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei-pârâte . suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Iulie 2013.
Președinte, A. C. B. | Judecător, S. G. N. | Judecător, I. R. D. |
Grefier, C. S. |
Red. ACB/ Tehnored. ..
Tribunalul București – Secția a III-a Civilă
Judecător: A. E. P., C. M.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 610/2013. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
