Cereri. Decizia nr. 502/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 502/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 34038/3/2011
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.502 R
Ședința publică din data de 07.03.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – MEDIAN ANCA-MIHAELA
JUDECĂTOR: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta reclamantă S. (L.) A. TINCUȚA V. și de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1201/31.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, cauza având, ca obiect, „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta reclamantă S. (L.) A. Tincuța V., personal și asistată de avocat Lacrima C., cu împuternicire avocațială la fila 17 dosar, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost reprezentat prin procuror C. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursuri.
Apărătorul recurentei reclamante S. (L.) A. Tincuța V. arată că recurenta, în vârstă de 94 de ani, fiică și unică moștenitoare a mamei sale, a investit instanța cu solicitarea de a se constata caracterul politic al măsurii condamnării mamei sale la pedeapsa închisorii de 1 an cu privare de libertate pentru încălcarea Legii nr.284/1947, precum și cu cererea de acordare a despăgubirilor morale pentru prejudiciile aduse familiei sale și a despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate în noaptea de 3-4 martie 1949. Instanța de fond, arată apărătorul recurentei, a admis capetele nr.1 și 3 de cerere, iar pentru capătul nr.2 a constatat că nu mai are temei legal, or, sub acest aspect, arată că prin motivele de recurs a arătat că există temei legal, respectiv art.3 din Codul civil. În raport de aceste dispoziții ale art.3 din Codul civil și de dispozițiile Legii nr.221/2009, de faptul că S. are obligația de a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor săi, apărătorul recurentei reclamante apreciază că, în temeiul art.3 C.dic., instanța poate acorda despăgubiri morale. Mai arată că prin apariția Legii nr.221/2009, S. R. a recunoscut nevoia reparării prejudiciilor aduse cetățenilor de statul comunist.
În ceea ce privește recursul pârâtului, apărătorul recurentei reclamante solicită respingerea, ca nefondat, deoarece S. R. apreciază că mama recurentei a fost condamnată pentru că și-a furat propria bijuterie. Sub acest aspect, arată că a depus la dosar dovezi că în noaptea de 3-4 martie 1949, autoritățile de la acea vreme au trecut în proprietatea statului toate bunurile familiei recurentei. Mai arată că Legea nr.284/1947 prevedea obligația persoanelor de a preda aurul Statului R., pentru a deveni proprietate de stat, iar după anul 1949 această lege a fost abrogată și au fost restituite bijuteriile confiscate sau echivalentul bănesc al acestora. În raport de abrogarea acestei legi, apreciază că recursul Statului este total neîntemeiat, proprietatea de stat la nivelul anului 1949 formându-se prin preluarea abuzivă a averii familiei recurentei. Mai arată că în temeiul art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, recurenta este îndreptățită la despăgubiri materiale pentru cota-parte din bunuri ce nu a putut fi recuperată. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, arătând că, raportat la modul de soluționare a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, urmare a deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru acordarea acestor daune, astfel încât soluția instanței de fond este corectă și legală, având în vedere și decizia pronunțată în recursul în interesul legii, nr.12/2011.
În ceea ce privește recursul Statului R., reprezentatul Parchetului pune concluzii de admitere, având în vedere că măsura condamnării autoarei recurentei nu are caracter politic, din decizia de condamnare nr.4704/1953 rezultând că aceasta a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni de drept comun, astfel încât instanța a făcut greșit aplicarea dispozițiilor art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009.
De asemenea, reprezentantul Parchetului apreciază că instanța a soluționat greșit și capătul de cerere privind despăgubirile materiale pentru bunurile confiscate, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, care vizează condamnările cu caracter politic, iar în speță bunurile nu au fost confiscate prin hotărâre de condamnare, ci au fost expropriate în baza Decretului nr.83/1949, anterior hotărârii de condamnare. Apreciază, totodată, că nu sunt îndeplinite nici condițiile referitoare la natura bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri, având în vedere decizia Î.C.C.J. nr.2192/2012, prin care s-a interpretat că nu se pot acorda despăgubiri decât pentru bunuri imobile, nu și pentru bunuri mobile.
Pentru aceste motive, reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, și admiterea recursului pârâtului, modificarea sentinței și, pe fond, respingerea și a capetelor de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării și acordarea de despăgubiri materiale.
În replică, apărătorul recurentei reclamante S. (L.) A. Tincuța V. arată că în raport de fapta pentru care s-a pronunțat sentința penală din anul 1952, opoziția la regimul comunist nu însemna numai folosirea violenței, ci și protejarea proprietății private. Cu privire la aplicarea disp. art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, apărătorul recurentei arată că din acea sentință penală rezultă că s-a procedat la inventarierea bunurilor în vederea exproprierii. Depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr_ reclamanta S. (născută L.) A. Tincuta V., fiica lui L. Gheorghită si L. A., născută la data de 20 decembrie 1921, în Munchen, Germania, in calitate de fiică si unică mostenitoare a mamei T. (L.) A., născută P., la data de 6 ianuarie 1894, in Munchen, Germania, fiica lui V. si M., si decedata la data de 23 mai 1966, in Municipiul București a chemat în judecată S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Public, în temeiul prevederilor art. 1 alin. 3 si 4, art.4, art. 5 si art. 6 din Legea nr. 221 din 2009 privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,așa cum a fost modificat prin Legea nr.202 din 2010, art. 3 din Codul civil, art.1-17 din Conventia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților, precum si a art. 1 si 2 din Protocolul nr.12 si art. 1 din Protocolul nr. 1, adiționale la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. si a Libertăților Fundamentale, art. 17 si art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, solicitând în temeiul art. 1 alin. 3 si 4 din Legea 221 din 2 iunie 2009 privind condamnarile cu caracter politic .si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, să se constatate caracterul politic al condamnării mamei reclamantei T.(L.) A., la 6 ani închisoare corectionala, aplicată prin sentinta penală nr. 1467 din 1952, pronunțată de Tribunalul Raignal Râmnicu Sărat, redusă prin decizia penală nr. 4704 din 30 mai 1953a Tribunalul Regional Ploiesti, pronunțată in dosarul nr.996/1953, la 1 an închisoare corectională, pentru săvârsirea infractiunii prev. de art.7 combinat cu art.1 si 2 din Legea nr.284/1947(detinerea a 3 monezi din aur, emisiunea 1866- 1906,pentru predarea către Banca Națională a Romaniei a aurului, valutelor efective și a altor mijloace de plată străine, publicată în MO nr. 186 din 15 august 1947.
De asemenea, în baza prevederilor art. 5 pct.5 din Conventia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertătilor si art. 3 din Codul civil, solicită obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 60.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, civil, social, fizic si psihic, suferit de, mama și familia acesteia, urmare condamnării sale politice la 1 an inchisoare.
Obligarea pârâtului, în temeiul art. 5 lit. b din Legea nr.221 din 2009, art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO si art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despagubiri materiale pentru confiscarea averii mamei (alte bunuri decât brățara sus menționată), așa cum rezultă din Procesul verbal de preluare de catre stat a bunurilor confiscate de la A. si G. T., in noaptea de 2 spre 3 martie 1949, in baza Legii nr.83/1949 dată În completarea Legii nr.187 din 1945 privind Înfăptuirea reformei agrare, publicată în M.Of 68 bis din 1945.
Totodată, solicită obligarea pârâtului, S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. 3 si 4, art.4, art. 5 si art. 6 din Legea nr. 221 din 2009 privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificat prin Legea nr.202 din 2010, art. 3 din Codul civil, art.1-17 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților, precum si a art. 1 si 2 din Protocolul nr.12 si art. 1 din Protocolul nr. 1, adiționale la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, art. 17 si art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europe,Constituția României; Legea nr.221 din 2009, Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale și Protocoalele Adiționale la Convenție. Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional al Națiunilor Unite privind drepturile civile și politice (ICCPR) și cele două protocoale facultative la pact. Convenția Națiunilor Unite Împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (CAT) și protocolul facultativ la convenție.
Convenția Națiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW) și protocolul facultativ la convenție, Convenția Națiunilor Unite privind protecția tuturor persoanelor Împotriva aparițiilor forțate. Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT). Statutul Curții Penale Internaționale. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, În special articolul 4 și articolul 19 alineatul (2). Declarația Națiunilor Unite privind protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente crude, inumane sau degradante. Declarația Națiunilor Unite privind eliminarea violenței Împotriva femeilor. Ansamblul de reguli minime ale Națiunilor Unite pentru tratamentul deținuților. Principiile fundamentale ale Națiunilor Unite privind tratamentul deținuților. Ansamblul de principii ale Națiunilor Unite pentru protecția tuturor persoanelor supuse oricărei forme de detenție sau de Încarcerare. Declarația principiilor fundamentale de justiție privind victimele criminalității și ale abuzului de putere, adoptată de Națiunile Unite. Principiile de etică medicală ale Națiunilor Unite privind rolul personalului medical, În special al medicilor, în protecția prizonierilor și a deținuților Împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Principiile fundamentale și liniile directoare ale Națiunilor Unite privind dreptul la un recurs efectiv și la despăgubire. Principiile privind mijloacele eficiente de anchetare și de colectare a probelor privind tortura și alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (Protocolul de la Istambul), care figurează În anexa Rezoluției 2000/43 a Comisiei Drepturilor Omului a Națiunilor Unite. Recomandările Generale. nr. 12, 14 și 19 ale Comitetului pentru eliminarea discriminării Împotriva femeilor. Convenția interamericană privind prevenirea și pedepsirea torturii. Convenția lnteramericană privind dispariția forțată a persoanelor. Convenția interamericană privind prevenirea, pedepsirea și eradicarea violenței Împotriva femeilor. Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei: nr. R (87) 3 privind regulile europene pentru penitenciare; nr. R .(98) 7 privind aspectele etice și organizaționale ale asistenței medicale În penitenciare; nr. R (99) 22 privind suprapopularea în penitenciare și creșterea populației încarcerate: nr. R (00) 19 privind rolul parchetelor În sistemul de justiție penală; nr. R (00) 21 privind libertatea de a exercita profesia de avocat; nr. R (01) 10 privind un cod deontologie european al poliției; nr. R (03) 22 privind eliberarea condiționată; nr. R (03) 23 privind modul În care administrația penitenciarelor gestionează situația condamnaților la pedeapsa capitală și a altor condamnați la închisoare pe termen lung; nr. R (04) 10 privind protecția drepturilor omului și demnitatea persoanelor care suferă de tulburări psihice; nr. R (05) 9 privind protecția martorilor și a colaboratorilor justiției; nr. R (06) 2 privind regulile europene pentru penitenciare; nr. R (06) 6 privind persoanele strămutate În interiorul țării; nr. R (06) 8 privind asistența acordată victimelor criminalității
Prin sentința civilă nr. 1021/31.05.2012, Tribunalul București- Secția a V-a Civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S. A. Tincuta V., a constatat caracterul politic al condamnării mamei reclamantei, T. A., a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 643 729,62 lei reprezentând despăgubiri materiale conform raportului de expertiză suplimentar întocmit de expert contabil P. I. care face parte integrantă din prezenta și a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 4704 din 30 mai 1953 pronunțată de Tribunalul Regional Ploiești în dosarul nr. 996/1953 mama reclamantei a fost condamnată la pedeapsa de 1 an închisoare corecționala, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 combinat cu art. 1 și 2 din Legea 284/1947 (deținerea a trei monede de aur, emisiune 1866-1906).
În raport de deciziile prin care s-a constatat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a mamei reclamantei, precum și față de deciziile penale la care s-a făcut referire mai sus, depuse la dosarul cauzei, instanța a admis primul capăt de cerere și a constatat caracterul politic al condamnării mamei reclamantei T. A..
În ce privește cererea în acordare de despăgubiri morale, tribunalul a constatat că potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Cu toate acestea, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
La dosarul cauzei (fila 61 s-a depus Procesul verbal de preluare de către stat a bunurilor confiscate de la A. și G. T. în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, în baza Legii nr. 83/1949, dată în completarea Legii 187 din 1945 privind înfăptuirea reformei agrare din care rezultă că mamei reclamantei i-a fost confiscată averea,
Potrivit art. 5 alin 1 din Legea 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 republicată, cu modificările și completările ulterioare sau ale Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile pentru evaluarea bunurilor confiscate mamei reclamantei în vederea stabilirii despăgubirilor la care este îndreptățită potrivit dispozițiilor legale la care s-a făcut referire mai sus. Prin această expertiză, întocmită în cauză de expert contabil P. P. I. s-a stabilit valoarea despăgubirilor pentru bunurile confiscate la data de 2-3 martie 1949, conform procesului verbal de inventariere și evaluare a patrimoniului bunurilor confiscate la suma de 643.729, 62 lei.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta S. (L.) A. Tincuța V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta a arătat că instanța în mod greșit a constatat caracterul politic al condamnării mamei reclamantei, deoarece aceasta a fost condamnată printr-o hotărâre penală pentru deținere de aur, valută și alte mijloace de plată străine, infracțiune care nu se regăsește printre cele prev. la alin. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 ca reprezentând de drept condamnări politice.
În al doilea motiv de recurs se precizează că în mod greșit, a fost obligat pârâtul la despăgubiri materiale, raportat la art. 5 alin. 1 lit. b, care reglementează condițiile de acordare a despăgubirilor morale, textul de lege făcând referire la bunurile care nu au fost restituite sau pentru care nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, astfel că obiectul reglementării îl constituie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile, confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Cele două critici invocate de pârât pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În recursul declarat de către reclamantă, se expune situația de fapt existentă și se precizează că instanța, în mod greșit, a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale, fiind încălcate dispozițiile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, art. 5 pct. 5, art. 6 pct. 1 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților raportat la art. 3 și art. 998-999 Cod civil, fiind încălcate principiile de bază ale unui proces echitabil, și anume principiul egalității armelor și a dreptului reclamantei la un proces echitabil, principiul nediscriminării și al principiului minimei moralități legislative.
Se precizează astfel că ingerința legislativului și a executivului în cursul procesului a încălcat principiul separației puterilor în stat, nu a fost respectată egalitatea armelor între cele două părți, din moment ce statul a decis în favoarea uneia dintre părți atunci când a modificat succesiv Legea nr. 221/2009 și că nu există nici un motiv imperativ de interes general care să justifice ingerințele legiuitorului în administrarea actului de justiție.
Se arată că reclamanta nu a mai beneficiat de prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale la data de 25.10.2010, și nici de o cale de atac – apelul, anulat prin dispozițiile Legii nr. 202/2010 începând de la data de 26.10.2010.
Se menționează că prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 s-a creat o discriminare între persoanele aflate în situații identice, stabilindu-se un tratament preferențial, față de persoanele ale căror hotărâri judecătorești au rămas definitive înainte de . OG 62/2010 și persoanele ale căror hotărâri judecătorești s-au pronunțat ulterior acestei ordonanțe și ulterior deciziei Curții Constituționale, întrucât sunt persoane ce au beneficiat de prevederile fostului art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 și persoane judecate ulterior, cărora li se refuză acordarea despăgubirilor morale, pe motivul inexistenței unui text de lege în acest sens.
Se mai arată că în mod repetat Curtea Europeană a precizat că pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Recurenta reclamantă menționează că în fapt, constatarea de către Curtea Constituțională a României că prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Se precizează totodată, că potrivit art. 3 Cod civil, judecătorul care va refuza să judece sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca și culpabil de denegare de dreptate.
Criticile invocate de către reclamanta recurentă pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
În cauză, reclamanta a depus întâmpinare la recursul declarat de pârât, solicitând respingerea în integralitate a acestuia, ca fiind neîntemeiat.
Analizând recursurile promovate, raportat la criticile invocate și la sentința recurată, luând în considerate dispozițiile art. 3041 Cod procedură civil, Curtea de Apel reține următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel, analizând criticile din primul motiv de recurs, constată că acestea nu sunt întemeiate.
În speță, se constată că prin sentința penală nr. 6704/30.05.1953 a Tribunalului Regional Ploiești pronunțată în dosarul nr. 996/1953, mama reclamantei a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 combinat cu art. 1 și 2 din Legea nr. 284/1947 pentru deținerea a trei monede din aur, emisiunea 1866-1906.
De asemenea, prin deciziile nr. 340 și nr. 2321/2002 a fost stabilită calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a mamei reclamantei T. A.. Așadar, mama reclamantei a fost condamnată politic pentru deținerea de aur.
Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06.03._89 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice măsuri administrative abuzive aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și completările ulterioare. Or, așa cum s-a menționat anterior, prin deciziile pronunțate s-a constatat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a mamei reclamantei, iar din hotărârea pronunțată în 1953, reiese de asemenea, același aspect, și anume faptul că aceasta a suferit o condamnare cu caracter politic.
În ceea ce privește critica din cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constată că aceasta este întemeiată.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtului în temeiul art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, al art. 1 Protocolul I adițional la C.E.D.O și a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, la plata despăgubirilor materiale pentru confiscarea averii mamei sale, bunuri care rezultă din procesul-verbal de preluare de către stat a bunurilor confiscate, în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, în baza Legii nr. 83/1949 dată în completarea Legii nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare.
Din acest proces verbal de inventariere și evaluare, atașat la filele 229-230 din dosarul instanței de fond, reiese că au fost confiscate atât construcții: casă, grajd, cocină de proci, magazie de cereale, pătul de porumb, remiză mașină, garaj, cât și alte construcții, producte și produse agricole, cât și inventar mort și anume două tractoare, un plug, trei baroane, o rotativă, o semănătoare, o prăsitoare, o secerătoare, două batoze, două căruțe, o decimală, trei butoaie și hamuri.
Pretenția reclamantei a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009,care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 06.03._89, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume, aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, reiese că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, numai în acest fel justificându-se trimiterea expresă făcută de către legiuitor, în cuprinsul normei citate la prevederile Legii nr. 10_/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Așa cum s-a reținut și prin decizia nr. 2192/23.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 nu intră decât terenurile și construcțiile, cât și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, (imobile prin destinație).
În acest sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 conform cărora, prin imobile în sensul acestei legi, se înțeleg terenurile cu sau fără construcție, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuzive, precum și bunurile mobile devenite imobile, prin încorporare în aceste construcții.
Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții, cât și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul.
În ceea ce privesc bunurile mobile solicitate de către reclamantă, acestea, dată fiind natura lor, nu intră așadar în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, iar pentru bunurile imobile, reclamanta nu a făcut dovada că s-a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 și că în cadrul acesteia nu s-a obținut restituirea în natura sau prin echivalent a lor, astfel că nu este îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Este de asemenea de menționat că procesul verbal de inventariere și de evaluare a bunurilor avută în vedere de către expertul tehnic judiciar ce a fost numit în cauză, datează din martie 1949, fiind deci anterior datei condamnării mamei reclamantei și fiind încheiat în baza Legii nr. 83/1949 pentru completarea și modificarea Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară. Reiese astfel că bunurile respective nu au fost confiscate drept urmare a condamnării mamei reclamantei în anul 1952, astfel încât, contravaloarea acestora nu poate fi solicitată cu titlu de despăgubiri materiale în baza Legii nr. 221/2009, ca o consecință a constatării caracterului politic al măsurii condamnării.
Referitor la recursul declarat de către reclamantă, Curtea constată că acesta este nefondat pentru considerentele care vor urma.
Prin decizia nr. 1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamanților în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În aceste condiții, începând cu data de 15.11.2010 dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 în forma modificată de OUG nr. 62/30.06.2010 publicată în M. Of nr. 446 din 1 iulie 2010 au fost suspendate de drept, iar începând cu data de 31 decembrie 2010 și-au încetat efectele juridice, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
Mai mult, prin decizia nr. 12 din 9 septembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 14/2011 publicată în M. Of nr. 789 din 7 noiembrie 2011, I.C.C.J București a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al curții de apel G., dispunând următoarele:
Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așa cum s-a reținut în Cauza Nastaca D. și alții împotriva României, în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate a unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiție, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a sublinia necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea a reiterat și faptul că interpretarea legislației interne revine autorităților naționale, în special instanțelor de judecată și nu aparține Curții atribuția de cunoaște erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanțe sau să se substituie, prin aprecierea sa, hotărârii acestora (printre altele, Garcia Ruiz c. Spaniei par, 28, și Coeme și alții G Belgiei, par. 115). Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări În soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unedic c. Franței par. 71).
Curtea a reținut că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale.
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unei bune administrări a justiției.
Reclamanții nu pot pretinde că dețin o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera ca au o "speranță legitimă” ce ar atrage protecția art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009 și a contrario D. c: României, 6 decembrie 2007, par. 40). Rezultă clar, din situația de fapt din fiecare dintre aceste dosare că acțiunile reclamanților au fost respinse atât în prima instanță, cât și în recurs. Așadar, aceștia nu dețin o creanță suficient de certă, pentru a fi exigibilă și pentru a le oferi dreptul de a o invoca împotriva Statului.
Mai mult decât atât, așa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par.1 din Convenție, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamanții nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunile lor vor fi soluționate în raport de forma legii de la un moment anterior judecăți.
Ca o consecință a acestor considerente, Curtea de apel constată că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile legale și nici principiile menționate de către recurenta reclamantă, aceste critici fiind neîntemeiate.
Având în vedere considerentele expuse, conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel a respins recursul reclamantei, ca nefondat și potrivit art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă a fost admis recursul pârâtului, modificând în parte sentința recurată, în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S. (L.) A. Tincuța V. împotriva sentinței civile nr. 1021/31.05.2012, pronunțată de Tribunalul București- Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Admite recursul declarat de către recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă S. (L.) A. Tincuța V..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că respinge ca nefondat capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. M. S. G. G. D. M.
GREFIER
M. D.
Red. G.S.
Tehnored. G.C. 2 ex.
13.03.2013
Jud. fond S. M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 588/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1372/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
