Evacuare. Decizia nr. 950/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 950/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-05-2013 în dosarul nr. 48027/299/2010
Dosar nr._
(413/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 950
Ședința publică de la 27.05.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-pârâți, C. I., C. F., C. F. I., C. I. M., împotriva deciziei civile nr.910.A. din 10.10.2012,
pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. D. și A. D. R..
P. are ca obiect - evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul V. S., pentru recurentul-pârât, C. I. F., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București, avocatul G. M., pentru intimatul-reclamant, A. D., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberată de Baroul București, avocatul P. C., pentru intimata reclamantă A. D. R., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Părțile prin reprezentanți, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile.
Curtea ia act de precizarea părților în sensul că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursul declarat.
Avocatul recurentului-reclamant, C. I. F., având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatului-reclamant, A. D., având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei-reclamante, A. D. R., având cuvântul, solicită de asemenea respingerea recursului, ca nefondat, cu precizarea că au fost făcute oferte recurenților-pârâți, atât de acordare de despăgubiri, cât și de încheiere a unui contract de închiriere, însă, aceștia au refuzat, solicitând o sumă mai mare.
Cu privire la încheierea contractului de închiriere, arată că pârâții de asemenea au refuzat, pe motiv că dorește acest lucru numai cu proprietarul, deși acesta avea un mandatar.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/27.05.2011, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._, s-a admis capătul de cerere având ca obiect evacuare, formulat de reclamanții D. A. și A. D. R., în contradictoriu cu pârâții C. I., C. F., C. F. I. și C. I. M.; s-a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în București, ., .; au fost anulate celelalte capete de cerere ca netimbrate și s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut că, prin dispoziția nr._ emisă de Primarul Municipiului București la data de 14.12.2009 s-a dispus restituirea în natură către reclamanții D. A. și A. D. R. a imobilului situat în București, ., sector 1, format din construcție tip A (S+P+1E+parțial 2E+parțial 3E), cu excepția apartamentului nr. 1, parter, .> La data de 08.02.2010 s-a întocmit protocolul de predare – primire nr._ cu privire la imobilul situat în București, ., sector 1.
Instanța a constatat că pârâții ocupă apartamentului nr. 2 situat în București, ., sector 1, apartament ce a făcut obiectul dispoziției de restituire menționate. Pârâții invocă, în acest sens, pentru exercitarea dreptului de folosință asupra imobilului un contract de închiriere încheiat la data de 07.07.1988 cu Primăria Municipiului București sub nr._, înscris pe care, însă, nu l-au depus la dosarul cauzei.
Examinând, în acest context, primul capăt al cererii principale, având ca obiect evacuarea pârâților, instanța a reținut că pârâții au invocat în cauză art.10 din O.U.G. nr. 40/1999, precizând că legea impune proprietarului obligația de a-i solicita chiriașului să își exercite dreptul său la încheierea contractului de închiriere.
În cazul de față, instanța a reținut că reclamanții i-au notificat pe pârâți în vederea încheierii unui contract de închiriere (filele 20, 21), însă pârâții nu au dat curs acestei invitații.
Mai mult, instanța a reținut că în cauza de față nu mai sunt aplicabile dispozițiile privitoare la prelungirea de drept a contractelor de închiriere, acestea încetându-și aplicabilitatea la data de 08.04.2004, astfel că, în prezent pârâții ocupă imobilul fără titlu.Sub acest aspect,s-a reținut că art. 1 din O.U.G. nr. 8/11.03.2004 precizează că actul normativ în discuție se referă numai la suprafețele locative cu destinația de locuințe din proprietatea statului sau a unităților administrativ - teritoriale.
În conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Prin Hotărârea R. și S. contra României din 02.11.2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că restricțiile suferite de reclamante în privința folosirii bunului lor imobiliar, restituit printr-o decizie definitivă a instanței române (mutatis mutandis cumpărarea acestui bun de la o persoană căreia i-a fost restituit), din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor relevate în legislația de urgență asupra imobilelor nu au înlesnit un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, impunându-le proprietarilor o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, iar prin lipsa unor proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, care să prevadă garanții împotriva arbitrariului, s-a adus atingere dreptului la proprietate prevăzut de articolul 1 al Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, prin aceeași hotărâre, s-a recunoscut faptul că “statul român a trebuit să moștenească din perioada comunistă o penurie acută de locuințe de închiriat la un preț rezonabil și a trebuit, de aceea, să arbitreze asupra problemelor extrem de complexe și sensibile din punct de vedere social pe care le pune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor și locatarilor. El avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, și de respectat drepturile sociale ai celorlaltor, pe de altă parte. Totuși, interesele legitime ale colectivității cer într-un asemenea caz o repartiție echitabilă a sarcinii sociale și financiare pe care o presupun transformarea și reforma imobilelor în țară. Această sarcină nu ar putea, așa cum este cazul în speță, să se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanța pe care o au interesele unui alt grup sau ale colectivității în ansamblul său”.
Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că a permite folosirea în continuare de către pârâți a bunului proprietatea reclamanților, fără acordul lor, și fără a avea un titlu locativ, ar avea drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 480 C.civ. și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere că reclamanții sunt lipsiți de prerogativa esențială a folosinței bunului (usus), fără a se face dovada existenței unei contravalori a acestei folosințe, sub forma plății de către pârâți a chiriei, instanța a admis primul capăt al cererii principale și a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în București, ., ..
Față de soluția dată la termenul de judecată de la 20.05.2011 asupra excepției netimbrării capetelor subsecvente ale acțiunii, instanța a anulat celelalte capete de cerere, ca netimbrate.
Prin decizia civilă nr.910 A/10.10.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții pârâți C. I., C. F., C. F. I. și C. I. M., împotriva sentinței civile nr._/27.05.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. D. și A. D. R..
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prin dispoziția nr._ emisă de Primarul Municipiului București la data de 14.12.2009 s-a dispus restituirea în natură către intimații reclamanți D. A. și A. D. R. a imobilului situat în București, ., sector 1, format din construcție tip A (S+P+1E+parțial 2E+parțial 3E), cu excepția apartamentului nr. 1, parter, .> La data de 08.02.2010 s-a întocmit protocolul de predare – primire nr._ cu privire la imobilul situat în București, ., sector 1.
Apelanții pârâți ocupă apartamentului nr. 2 situat în București, ., sector 1, apartament ce a făcut obiectul dispoziției de restituire menționate, în baza contractului de închiriere încheiat la data de 14.12.1999, pe o perioadă de 5 ani, ulterior prelungit în baza OUG nr. 8/2004 pentru perioada 08.04._09 și în baza OUG nr. 44/2009 pentru perioada 19.05.2009 – 19.05.2014 (filele 32 - 34 dosar fond). Astfel că, reținerea instanței de fond că acest contract, deși a fost invocat de către pârâți, nu a fost depus la dosar este nereală, copia contractului de închiriere fiind depusă la dosar.
În ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la faptul că instanța de fond ar fi reținut în mod greșit că nu dețin un titlu locativ valabil pentru ocuparea imobilului, tribunalul a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că în cauză nu mai sunt aplicabile dispozițiile privitoare la prelungirea de drept a contractelor de închiriere, acestea încetându-și aplicabilitatea la data de 08.04.2004.
Astfel, tribunalul a constatat ca apelanții pârâți în calitate de chiriași au beneficiat de protecția instituita de OUG nr.40/1999 pe perioada de timp prevăzută de acest act normativ, respectiv pe o durata de 5 ani, până la data de 08.04.2004. Întrucât la acea dată, imobilul în discuție nu fusese restituit foștilor proprietari, aflându-se în continuarea în proprietatea unității administrativ - teritoriale, s-a putut proceda la prelungirea raporturilor locative, stabilindu-se un nou termen de 5 ani până la data de 08.04.2009 de valabilitate a contractului, în temeiul OUG nr.8/2004, iar ulterior, de încă 5 ani, până la 19.05.2014, în temeiul OUG nr. 44/2009. Totuși, în contextul în care anterior datei de 19.05.2014 imobilul în discuție a fost restituit în natură reclamanților, rezultă că pârâții au ieșit de sub incidența OUG nr.8/2004, respectiv OUG nr.44/2009, deoarece aceste acte normative se aplică exclusiv imobilelor aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, fiind excluse cele retrocedate persoanelor fizice îndreptățite.
Această reglementare nu poate fi interpretată decât în sensul că termenul de 5 ani, prevăzut de noile ordonanțe, se aplică în integralitate numai în măsura în care în intervalul 08.04.2004 – 19.05.2014 nu intervine o măsura de restituire în natură a imobilului către fostul proprietar.
De altfel, chiar în dispoziția nr._/14.12.2009 a Primarului General al Municipiului București se menționează expres că pe data punerii în posesie a proprietarilor încetează de drept contractele de închiriere privind imobilul în cauza încheiat între chiriași si S.C. Rom – Vial S.A..
Cum acest lucru s-a întâmplat la data de 08.02.2012, conform protocolului nr._, încheiat cu Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar, rezultă că la acea dată a încetat contractul de închiriere al pârâților cu privire la imobilul închiriat și dreptul lor de folosință asupra acestuia.
În aceste condiții, pârâții nu mai justifică niciun titlu locativ prin încetarea raporturilor de închiriere ca urmare a retrocedării bunului către foștii proprietari, cu precizarea că intimații reclamanți, în calitate de proprietari, nu pot fi obligați la prelungirea perpetuă a raporturilor locative, fără a avea practic posibilitatea să beneficieze de unul din atributele dreptului de proprietate, respectiv folosința bunului lor.
S-a constatat că prevederile OUG nr.40/1999 vizează atât locuințele aflate încă în proprietatea statului și nerestituite foștilor proprietari, cât și locuințele care au fost retrocedate acestora din urmă, conform art.1 și art.2 din ordonanța de urgență. În schimb, în aprilie 2004 a intrat în vigoare OUG nr.8/2004, în conformitate cu care se prelungește de drept pe o perioadă de 5 ani durata contractelor de închiriere din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare și care expira la data de 08.04.2004, subliniindu-se faptul că acest din urmă act normativ nu mai face referire la imobile închiriate care au fost restituite foștilor proprietari. Printr-o simplă interpretare logică și sistematică se desprinde concluzia că legiuitorul a urmărit să excludă de la o nouă prorogare legală de 5 ani locuințele închiriate, dar retrocedate proprietarilor, considerând că prin OUG nr.40/1999 s-a asigurat protecția adecvată și suficientă pentru chiriași, conferindu-le o perioadă de timp suficientă pentru soluționarea situației lor sociale. Este adevărat că statul român a fost nevoit să adopte măsuri în vederea asigurării protecției sociale pentru un important număr de chiriași, dar aceste măsuri nu trebuie să împovăreze o altă categorie socială, aceea a proprietarilor, cărora li s-au restituit imobilele abuziv preluate, majoritatea dintre aceștia suportând deja pentru zeci de ani o privare totală de dreptul de proprietate.
Nu poate fi permisă perpetuarea acestei situații, prin prelungirea nelimitată a locațiunilor, deoarece acest lucru ar însemna golirea de conținut a dreptului de proprietate prin privarea titularului de cea mai importantă prerogativă, folosința, echivalând cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. În interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a reținut, în practica recentă (cauzele R. și S. împotriva României, Hutten Czapska împotriva Poloniei), că prin impunerea în sarcina proprietarilor a unor sarcini extrem de împovărătoare, cum ar fi obligarea menținerii în spațiu a foștilor chiriași ai statului, dublată de limitarea excesivă a chiriilor, unele dintre ele neacoperind nici valoarea impozitului pe care proprietarul este obligat să-l plătească statului, este încălcat dreptul consacrat legislativ. În același sens, se poate reține și decizia Curții Europene în cauza C. și M. împotriva României, în care s-a constatat încălcarea normei menționate, criticându-se protecția disproporționată a chiriașilor în detrimentul proprietarilor.
În continuarea raționamentului, se consideră că legiuitorul a conferit în anul 1999 o durată de 5 ani pentru protecția chiriașilor, iar respectarea obligațiilor instituite de art.10 din OUG nr.40/1999 pentru proprietari subzistă doar în interiorul termenului de protecție de 5 ani, respectiv până la data de 08.04.2004, fără a-și găsi ulterior aplicarea. În măsura în care în intervalul 1999-2004 ar fi intervenit restituirea în natură a imobilului către intimații reclamanți, aceștia ar fi fost ținuți să respecte sarcinile instituite de art.10, sub sancțiunea prelungirii de drept a contractului de închiriere inițial încheiat cu unitatea administrativ – teritorială până la expirarea termenului de 5 ani.
Însa, în cauza de față, redobândirea în natură a imobilului a avut loc în anul 2009, când perioada de protecție a fost depășită, astfel încât pentru intimații reclamanți nu mai exista obligația încheierii unui nou contract de închiriere cu pârâții și nici dreptul corelativ al acestora de prelungire a raporturilor locative, întrucât li s-ar impune proprietarilor o sarcină nejustificată asupra proprietății lor, lipsindu-i de atributul cel mai de preț al dreptului, respectiv folosința și împiedicându-i să culeagă fructele corespunzătoare, acceptând o chirie modică, din moment ce sunt la discreția locatarilor lor.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că motivele de apel ce vizează intenția lor de a încheia un nou contract de închiriere, precum și imposibilitatea efectuării schimbului de locuință, apar ca fiind neîntemeiate, atât timp, cât nu există în sarcina intimaților - reclamanți obligația de prelungire a contractului de închiriere după data punerii lor în posesie.
Critica referitoare la faptul că instanța de fond în mod greșit le-a respins cererea privind efectuarea unei expertize care să probeze valoarea investițiilor efectuate, apare, de asemenea, ca neîntemeiată, având în vedere că atât timp cât în cauză nu s-a formulat o cerere reconvențională prin care să se solicite contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, această probă era vădit neutilă.
În ceea ce privește critica referitoare la reținerea greșită de către instanța de fond a cauzei R. și S. contra României, tribunalul a apreciat-o neîntemeiată, având în vedere faptul că instanța de fond a reținut în motivarea soluției pronunțate chestiunile de principiu constatate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza de mai sus, chestiuni care sunt similare cu cauza dedusă judecății.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții C. I., C. F., C. F. I. și C. I. M., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv dacă instanța a reținut că pârâții nu dețin un titlu locativ consecința este că acțiunea în evacuare este inadmisibilă și, contrar celor reținute de instanță, recurenții apreciază că prin prisma dispozițiilor OUG nr.40/1999 coroborate cu dispozițiile articolului unic din OUG nr.44/2009, beneficiază de un contract de închiriere a cărui valabilitate nu a încetat, fiind prelungit în temeiul legii.
Recurenții au invocat prevederile art.304 pct.7 și 9 Cod de procedură civilă, fără a preciza care din ipotezele celor două norme sunt aplicabile în prezenta cauză.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă l-a respins pentru următoarele considerente:
Se impune precizarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire din perspectiva cauzei cererii de recurs, deoarece recurenții - pârâți în cererea lor de recurs fac o descriere a situației de fapt. Recurenții – pârâți invocă drept cauză a cererii formulate prevederile art.304 pct.7 și 9 Cod de procedură civilă – ceea ce înseamnă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Față de caracterul nondevolutiv al căii de atac a recursului, Curtea în prezenta cauză, va răspunde punctual motivelor de recurs ce pot fi susținute și analizate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.7 și 9 Cod de procedură civilă. Părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel, ambele judecăți de fond, situația de fapt fiind configurată prin pronunțarea unei hotărâri definitive în privința pretențiilor concrete formulate. Pentru că părțile au beneficiat concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, situația de fapt fiind pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare, în prezenta cauză nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie.
Curtea nu poate reține aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.304 pct.7 Cod de procedură civilă, care sancționează hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, cu modificarea acesteia. Recurenții aveau obligația să precizeze care din ipotezele reglementate de text sunt aplicabile în prezenta cauză. Curtea constată că decizia recurată respectă prevederile art.261 alin.5 pct.5 Cod de procedură civilă, cuprinzând elementele structurale, respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea hotărârii permițând exercitarea controlului judiciar.
Cu privire la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, Curtea constată că acesta vizează esențialmente nelegalitatea hotărârii atacate, recurenții apreciind că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă aplicare a normelor incidente în cauză, respectiv a prevederilor art.1415 Cod civil, analizând susținerile pârâților prin prisma reglementării generale a contractului de închiriere cuprinsă în Codul civil și o corectă aplicare și interpretare a normelor speciale aplicabile în prezenta cauză, respectiv a prevederilor OUG nr.8/2004 și OUG nr.44/2009.
În mod corect instanța fondului a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în București, ., ., apreciind că recurenții ocupă imobilul în litigiu fără a opune un titlu locativ. Nici până la data soluționării recursului, deși au pretins că au un titlu valabil, recurenții nu au depus în cauză contractul de închiriere cu privire la imobilul în litigiu.
Contractul de închiriere are reglementarea generală în Codul civil și de esența închirierii este elementul timp, așa cum rezultă din prevederile art.1411 Cod civil, care arată că locațiune se încheie pe un timp determinat și plata unei chirii. Locațiunile veșnice sunt interzise expres de art.1415 Cod civil, așa cum corect a reținut tribunalul.
Totodată, procedând la interpretarea istorico-teleologică și sistematică a dispozițiilor legale incidente, tribunalul a făcut o corectă aplicare a normelor speciale, reținând că, atât prevederile OUG nr.44/2009, cât și dispozițiile art.10 și art.11 din OUG nr.40/1999, invocate de către pârâți, nu-și găsesc aplicarea în cauza de față.
Dispozițiile OUG nr.44/2009 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece acest act normativ se aplică exclusiv imobilelor aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, fiind excluse cele retrocedate persoanelor fizice îndreptățite. Prin Dispoziția nr.1213/2009 emisă de Primarul Municipiului București s-a dispus restituirea în natură către intimați a imobilului în litigiu, imobil cu privire la care s-a întocmit protocol de predare-primire la 08.02.2010, astfel că la momentul promovării acțiunii imobilul se afla în proprietatea unor persoane fizice și nu a statului.
De asemenea, prevederile OUG nr.40/1999 au fost adoptate în scopul protecției chiriașilor, într-un context în care statul „a moștenit” o penurie acută de locuințe de închiriat la un preț rezonabil și a trebuit să arbitreze asupra tuturor problemelor pe care le impune concilierea intereselor contrare ale proprietarilor și locatarilor, intenționând în același timp să respecte dreptul de proprietate al primilor și drepturile sociale ale celor din urmă. Prin adoptarea actului normativ invocat s-a urmărit stabilirea unui interval de timp suficient pentru a permite chiriașilor contractarea unor alte locuințe, în situația în care imobilele ocupate sunt restituite foștilor proprietari. D. aceasta poate fi rațiunea termenului de 5 ani de prorogare legală a contractelor de închiriere, cu posibilitatea reînnoirii în anumite condiții. Cum de esența locațiunii este factorul timp și plata chiriei, Curtea a constatat că ar fi o sarcină împovărătoare pentru intimați menținerea recurenților în imobilul în litigiu, fiind astfel privați de unul din atributele dreptului de proprietate, respectiv folosința.
În același sens este și practica Curții Europene a Drepturilor Omului care, atât în cauze care privesc România, respectiv R. și S. contra României sau C. și M. împotriva României din 08.05.2007, cât și în cauze precum Hutten Czapska împotriva Poloniei au reținut că există o încălcare a prevederilor art.1 al Protocolului nr.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dacă proprietarii nu pot dispune de bunul lor în cazul în care nu există un just echilibru între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.
Față de aceste considerente, Curtea a reținut că recurenții nu opun un titlu locativ intimaților care au calitatea de proprietari a bunului în litigiu, proprietari ce sunt lipsiți de prerogativa esențială a folosinței bunului, fără ca recurenții să facă dovada că au plătit chirie pentru imobilul în litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții – pârâți C. I., C. F., C. F. I., C. I. M., împotriva deciziei civile nr.910 A/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. D. și A. D. R..
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./19.06.2013
TB-S.5 – M.B.; L.E.P.
Jud.S.1 – A.T.E.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 155/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 430/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
